Mihai Alexandrescu

Am citit o carte care, în orice societate normalã, ar fi ajuns best-seller.

Cartea se numeºte „Tortura pe înþelesul tuturor” ºi este scrisã de un om care a fãcut puºcãrie pe timpul comunismului. Acest om se numeºte Florin Pavlovici. Studenþii n-au auzit de el. Liceenii n-au auzit de el. Ziariºtii, în marea lor majoritate, n-au auzit de el. Profesorii n-au auzit de el. Criticii literari n-au azit de el. Îl cunosc prietenii ºi ceilalþi foºti deþinuþi politici, care – într-o þarã taratã de comunism – au ajuns sã semene cu o castã discretã. Cu o sectã a marilor torturaþi, supravieþuitori ai lagãrelor de exterminare. Cumva, printr-o amenzie fatalã, România de azi nu-i recunoaºte pe aceºti oameni. Pe cartea lui Pavlovici ar trebui sã se batã editurile. ªi apoi clienþii, în librãrii. Dacã fenomenul ãsta nu se întâmplã, este fiindcã „zgomotul ºi furia” unei lumi politico-mediatice dezaxate acoperã, în egalã mãsurã, oameni, istorie ºi adevãr. Aproape cã îmi vine sã întreb retoric: de la cine vreþi sã aflaþi, dacã nu de la cei care au trãit atunci ºi acolo? Veþi auzi mulþi politicieni cã sunt „de dreapta”. Veþi auzi mulþi politicieni clamându-ºi „anticomunismul” ºi „iubirea de Europa”. În baza a ce spun ei toate astea, când primul eºalon al luptãtorilor anti-comuniºti tace, abandonat ºi ignorat? Din lina întâi face parte Florin Pavlovici. El nu discutã despre cât de „de dreapta este”. Dar a simþit, în urmã cu 54 de ani, pulanul anchetatorului pe ceafã. Nu vine la televiziuni sã þipe cã este un „anticomunist”. Dar ºtie gustul sângelui care l-a buºit pe gurã, dupã lovitura caraliului de la Jilava. „Tortura pe înþelesul tuturor” se numeºte cartea lui – ºi ar trebui studiatã în ºcoli. Tinerii ar citi-o ca pe un roman, necrezând cã aºa ceva a avut loc în realitate. Adulþii ar citi-o ca pe un document. Iar unii bãtrâni s-ar regãsi în paginile acestei confesiuni. (Parantezã. BBC a fãcut, acum câþiva ani, un film în Siberia. Nu apare în faþa camerelor de luat vederi vreun realizator, reporter sau scenarist. Ci doar victimele gulagului siberian care spun, în cuvinte simple, ce a fost atunci. Închid paranteza.) Jurnalismul românesc nu produce un asemenea film, cât încã trãiesc mãrturisitorii. Pavlovici ar fi un actor excepþional. Norocul nostru, al tuturor, este cã foºtii deþinuþi politici, conºtienþi de dezinteresul contemporanilor, au hotãrât sã scrie. Sã-ºi mãrturiseascã experienþele. În urmã cu vreo câteva luni, am scris despre cartea lui Alexandru Mihalcea: „…ªi m-au împins în întuneric”. Astãzi scriu despre cartea lui Pavlovici. Cei doi sunt prieteni. Împãrtãºesc o tinereþe comunã. ªi un iad comun. Povestea lui Pavlovici se apropie de clasicism. Arestare noaptea, cu Volgã neagrã la scarã, ochelari negri, celulã mizerã, anchetã cu bãtãi ºi torturã, simulacru de proces, condmnare. Acolo unde Mihalcea este discret, Pavlovici le spune pe faþã, povestind despre anchetatorul Constantin Voicu, de exemplu: „A încercat, mai întâi efectele curative ale pulanului. Mã lovea în creºtet ºi peste urechi, în spinare ºi peste braþe. Masa prinsã în ºuruburi nu-mi permitea sã evit loviturile… Când izbea cu bastonul de cauciuc pãstra o anumitã demnitate. Când nãvãlea asupra mea cu pumnii, cu palmele, cu picioarele, se schimonosea de urã… Nimeni nu m-a urât atât de tare. Era o urã principialã, partinicã, marxist-leninistã, orientatã activ împotriva unui duºman al poporului.” (p. 16) Atmosfera camerelor de detenþie? Iat-o! „Era frig ºi umezealã în galeriile subterane… am fost împinºi rânde pe rând, pe uºile masive ale camerelor de detenþie…, nu se distingea nimic, parcã aº fi pãtruns într-un mormânt. M-a izbit doar o putoare de neînchipuit, o putoare esenþialã, cosmicã – ameþitoare, ucigaºã otravã… Câte un prizonier bolnav ºi ruºinos, care încã îºi mai închipuia cã igiena personalã ar trebui sã rãmânã personalã ºi intimã, nu-ºi putea face nevoile decât dacã îºi ascundea faþa în zeghe sau pãturã. Trãiam în promiscuitatea aceea cam 80 de puºcãriaºi.” (p. 50-51) Acest iad avea sã extermine o mulþime de intelectuali ºi artiºti ai României. Pavlovici dã câteva exemple de oameni care au fost striviþi de sistemul concentraþionar românesc… Pe Dan Demetrescu, partener al lui Constantin Tãnase pe scena teatrului Cãrãbuº ºi prieten al lui Pãstorel Teodoreanu, îl ascultau deþinuþii povestind despre boema bucureºteanã a anilor 30. Dumitru Panaitescu, fiul criticului literar Perpessicius, a fost apãrat în simulacrul de proces comunist de cãtre Tudor Vianu. Depoziþia solemnã ºi academicã a lui T. Vianu l-a scos din minþi pe judecãtorul cu epoleþi care i-a reproºat celebrului critic lietarar cã se poartã necuviincios cu înalta curte… Pe scurt, în acele momente germina un sistem în care aveau sã prospere niºte „gunoaie umane organizate ca organe de represiune.” Pavlovici îl descrie sugestiv pe Liviu Prunã, cãpitan ºi judecãtor militar, al cãrui creier „funcþiona dupã principiul aparatului digestiv al unei pãsãri de curte: înghiþea boabe ºi producea gãinaþ”, într-atât era de priceput în a deturna sensul unei mãrturii ºi de a o împinge cãtre opusul ei, „transformând un om cinstit într-un bandit”. Vã vine sau nu sã credeþi, acest Liviu Prunã a fost avansat la gradul de general de cãtre FSN, dupã 1989… Tot în aceastã carte, întâlnim personaje care par desprinse din romanul „Contele de Monte Cristo”. Aurelian Gulan, de exemplu, militar de carierã care fãcuse parte din batalionul de gardã al mareºalului Ion Antonescu, la doar 37 de ani, fãcuse 1 an de rãzboi, 12 ani de captivitate la ruºi ºi primise 8 ani de puºcãrie româneascã… Poetul Andrei Ciurunga (Robert Eisenbraun) compunea versuri în timp ce spãrgea piatrã sau se ghemuia sub patul de fier, pe cimentul celulei, ca fãtul în pântelecele mamei, îºi punea pãtura în cap, rãmânea nemiºcat ceasuri întregi ºi, când ieºea de acolo, poemul era gata. Poemele sale erau memorate de cãtre toþi deþinuþii din închisoare – singurul lor alean, singurul loc acces la frumuseþe: „La ora cand cobor, legat în fiare,/Sã-mi ispãºesc osânda cea mai grea,/Cu fruntea-n slavã strig din închisoare:/Nu-s vinovat faþã de þara mea.” Oare se studiazã în ºcoala româneascã poezia închisorilor? Întrebarea este retoricã. Rãspunsul este – nu. ªi acelaºi rãspuns îl primeºte ºi întrebarea despre literatura exilului. Dincolo de poveºtile de groazã pe care le citim în „Tortura pe înþelesul tuturor”, Pavlovici emite judecãþi memorabile, cum este aceasta: „În sistemul de represiune care a stãpânit România mai mult de 40 de ani, existã o categorie de slujbaºi ce s-a acoperit pururi de ruºine. În ea s-a întâlnit corupþia magistratului civil cu brutalitatea soldatului. Din aceastã acuplare morbidã s-a nãscut mercenarul de tip nou: judecãtorul militar. Dacã securistul de rând urmãreºte, pãzeºte, ºi, la nevoie, ucide oameni nevinovaþi, dacã anchetatorul smulge prin torturã mãrturii mincinoase, dacã procurorul (ºi el militar) lanseazã acuzaþii delirante, toþi aceºtia pot avea sentimentul cã îºi fac datoria. Însã, judecãtorul nu are scuzã. Þinut sã împartã dreptatea, el a dat cele mai aberante sentinþe din istoria justiþiei române.” (p.73) Efectele acestor sentinþe? 2.000.000 de oameni reþinuþi, anchetaþi, condamnaþi. Dintre aceºtia, 300.000 de morþi în celule sau lagãre de exterminare. Pentru a înþelege proporþiile, Pavlovici propune urmãtoarea comparaþie: inchiziþia spaniolã a ucis, în trei secole de existenþã activã, 3.000-5.000 de eretici. Înainte de a încheia, o întrebare. Pentru ce a fost condamnat Florin Pavlovici? O spune chiar el, prin rãspunsul la aceeaºi întrebare pe care i-o adreseazã caraliul de la Jilava, poreclit Ferometal, fiindcã avea gura plinã de dinþi de viplã: pentru cã nu i-a plãcut o carte. „Rãdãcinile sunt amare”, de Zaharia Stancu. Da, „calomnierea literaurii progresiste” de dupã 23 august 1944 era pedepsitã prin închisoare. La sfârºitul lui 2013, toate cele de mai sus – care nu redau aici nici mãcar o picãturã din atmosfera cãrþii „Tortura pe înþelesul tuturor” – ne par halucinante. Cititorul se întreabã dacã oamenii au putu face aºa ceva oamenilor. Dacã un român a putut face aºa ceva altor români. Rãspunsul este – da. Satul românesc, devenise, pentru o perioadã o fabricã de cãlãi. „Un om întreg la minte nu se face paznic la închisoare… Când sunt atâtea profesiuni pe lumea asta nu te faci cãlãu. Mãturãtor, da, Cãcãnar, da. Dar nu ucigaº.”   La sfârºitul cãrþii vã veþi întâlni cu un Florin Pavlovici liber, care, pe peronul unei gãri, ne spune: „Repetam, de data asta, în absenþa zidurilor, miºcãrile vechi din celulã… Nu-mi venea sã cred cã mi-era atâta fricã de libertate.” Sursa: dezbaterea.ro comentariu rapcea.ro: nu prea ne grãbim sã condamnãm comunismul decât din vârful buzelor, sau pe hârtie, prin rapoarte de 666 de pagini. Nici vorbã sã comemorãm victimele, sã tragem la rãspundere penalã torționarii, sã blocãm accesul cãtre funcții publice a comuniștilor. Nici UE nu cunoaște, și nu recunoaște martiriul comunist al poporului român, în schimb se grãbește sã ne oblige pe toți sã condamnãm…negarea holocaustului evreiesc. Este suferința evreilor mai mare, sau mai importantã decât suferința produsã românilor de comuniști – mulți dintre aceștia fiind evrei veniți din Rusia ? Holocaustizarea memoriei colective vine și prin idioți ca Dan Șova, care din dorința de a-i fi trecute cu vederea derapajele antisemite, se înhamã plini de energie la cãruța jidãneascã a supremației holocaustului lansând afirmații de genul “fãrã memoria holocaustului nu vom fi capabili sã construim o societate democraticã”. Dar fãrã memoria comunismului vom putea oare ? Ce pretenții pot avea însã de la beizadeaua Șova, care cerșește îndurare lingând acolo unde a scuipat – terorizat de amenințarea fantasticului aparat mondial de represiune sionist, când tartorul cel mare, Traian Bãsescu, o suge cu gura plinã de la licuriciul sionist, îndemnându-ne CULMEA NERUȘINÃRII, tot pe noi, românii, sã “reflectãm la atitudinile noastre în fața istoriei” !? Dar Israelul și-a cerut vreodatã scuze pentru toți torționarii comuniști care s-au refugiat în Israel începând cu anii 60, iar Israelul, stat nazist și terorist, i-a ascuns și i-a protejat ?! Când își vor cere scuze evreii pentru nașterea monstrului comunist, pentru crimele fãcute de coreligionarii lor în numele bolșevismului ? Asta trebuia sã îi întrebe Traian Bãsescu pe liderii evrei, la vizita din Israel ! Când vor veni aceștia sã își exprime regretul fațã de crimele coreligionarilor lor, de la Gherla, Aiud, Pitești, Jilava, Rahova, Sighet, Ocnele mari sau Canalul Dunãre-Marea Neagrã ?? Consider cã pericolul comunismului nu a trecut ci este mai actual decât oricând, acesta riscând sã renascã, CULMEA, chiar din direcția statelor așa-zis capitaliste, ale Europei Occidentale. Semnele virajului cãtre comunism sunt clare în toatã Europa de Vest. Nu mai demult de alaltãrieri, Bundesbank-ul Germaniei cerea imperios Bãncii Centrale Europene sã impunã guvernelor celorlalte state europene taxarea averilor cetãțenilor bogați, pentru ieșirea din crizã. Adicã un fel de confiscare/naționalizare forțatã a averilor, pentru “binele comun, al tuturor”. Fãrã dreaptã și prealabilã despãgubire, ci doar pentru vina de a fi muncit mai mult ! La fel, se calcã în picioare principiul sacru al dreptului de proprietate – esența capitalismului, Guvernul britanic hotãrând fãrã consultare popularã, cã se pot exploata gazele de șist aferente unei proprietãți, fãrã acordul proprietarului terenului ! Iar noi batem câmpii, isterizându-ne din pricina holocaustului, de parcã fiecare dintre noi am avea câte un evreu în familie !]]>