SUNT BOLNAV…

A venit vremea sã mãrturisesc în fața întregii lumi un secret teribil: SUNT BOLNAV. Am o boalã aproape incurabilã în zilele noastre, a cãrui final este același cu al tuturor bolilor incurabile: MOARTEA, DISPARIȚIA, NEANTUL. Dușmanii mei se vor bucura aflând acest lucru. Se vor gãsi și unii care vor zice: iatã pedeapsa de la Dumnezeu pentru faptele lui cele rele. De acord cu ei. Însã, sã nu se grãbeascã sã se bucure. S-ar putea (mai mult ca sigur) ca nici ei sã nu stea mai bine… Cãci e drept, nu sunt singurul care suferã din pricina acestei boli, însã asta nu mã încãlzește cu nimic. Nu mã bucur de rãul altora, nici sã știu cã nu sunt singurul care va muri. Dimpotrivã, mã încearcã o imensã tristețe și compasiune fațã de mine însumi și ceilalți aflați în aceeaști stare gravã ca și mine. Imensa majoritate a celor care sunt bolnavi de aceastã boalã nici mãcar nu conștientizeazã faptul cã sunt bolnavi, pânã în stadiul final, în ultimele clipe, când realizeazã cumplitul adevãr. De când am aflat de boala mea, am cãutat disperat un tratament. I-am cãutat pe cei care afirmau cã au vindecat-o, însã i-am aflat pe unii dintre acești așa-ziși doctori, la fel de bolnavi ca și mine. Sentimentul de neputințã, disperare și revoltã s-a acutizat, când am realizat cât de incurabilã este. O parte din mine și-ar fi dorit sã nu afle niciodatã de existența acestei boli, sã îmi pot trãi liniștit zilele care mi-au mai rãmas în acceași stare de inconștiențã și autoiluzionare ca și ceilalți bolnavi – care încã nu au aflat de boala lor. Este greu, aproape imposibil sã lupți cu aceastã boalã chiar dacã ești hotãrât sã îi supraviețuiești. În primul rând, este greu de gãsit un medic care sã îți punã diagnosticul corect și care sã fie capabil sã îți stabileascã tratamentul adecvat. Apoi, chiar dacã am avut imensul noroc sã gãsesc un astfel de medic excepțional, tratamentul necesitã o dedicare totalã din partea pacientului, pentru administrarea lui. Trebuie sã îți amintești mereu cât de gravã este boala ta, sã nu renunți la tratament. Ori, mintea unui pacient normal nu poate suporta acest adevãr crunt, aceastã tragedie. Și își gãsește refugiul fie în uitare, fie în speranțe deșarte, fanteziste – și te trezești cã timpul trece, boala avanseazã lent, pe nesimțite (cãci este o boalã tãcutã, fãrã dureri, fãrã prea multe semne exterioare, vizibile !) iar tu nu ai fãcut nimic ca sã te vindeci. Și astfel, zilele trec, te iei cu alte probleme, îndatoriri sau treburi mai presante, ce trebuie rezolvate imediat, și uiți de boalã.  De multe ori, rarii pacienți care ajung sã afle de boala lor și ajung sã conștientizeze cât de cumplitã este, renunțã la orice alte preocupãri sau activitãți și se dedicã total procesului de vindecare. Nu e cazul meu. Sunt îndeajuns de inconștient și încrezãtor pânã la imbecilitate (ca majoritatea celorlalți pacienți, de altfel) sã cred cã MAI AM SUFICIENT TIMP sã îmi termin treburile nerezolvate ȘI ABIA APOI sã mã ocup si de boala care îmi macinã tãcutã, minut cu minut, clipã de clipã, ființa. Realitatea a dovedit cã SUNT PLINE CIMITIRELE DE OPTIMIȘTI, așa, ca mine. Nu mã mângâie nici ideea elitistã cã oauu, sunt unul dintre puținii dintre puțini care am realizat tragedia acestei boli. La ce îmi folosește, dacã nu iau mãsuri !? Și astfel, mã trezesc în câte o dimineațã, cu oasele tot mai înțepenite, și realizez cã a mai trecut o zi, iar eu mã apropiu de finalul previzibil… fãrã sã fi fãcut mai nimic ca sã mã salvez. Din lipsã de timp, evident. Și intru într-o stare de depresie și disperare cruntã. Îmi analizez chipul în oglindã, pielea, brațele, picioarele și trunchiul, cãutând înãuntrul și înafara mea semnele avansãrii bolii, și mã mint spunându-mi cã mai am vreme, cã încã nu e prea târziu. Desigur, cititorul acestor rânduri se va întreba contrariat, despre ce este vorba, în fond ? Cum se numește boala care mã omoarã ? Ezit sã îi dau numele ca sã nu vã șochez. Dacã, numind-o, o sã realizați CÃ ȘI VOI O AVEȚI ? Nu vreau sã vã stric ziua. Totuși, nu ar fi corect din partea mea sã vã las așa, în aer. Desigur, unii dintre voi nu vor crede cã sunt la rândul lor bolnavi, pânã în ultimele clipe, când va fi prea târziu ca sã mai facã ceva. Mulți se vor amãgi cã ei deja cunosc (la modul teoretic) boala și remediul ei, însã asta nu îi va ajuta cu nimic, nu va opri evoluția ei și groaznicul deznodãmânt. Boala de care sufãr se numește ingoranța cu privire la adevãrata mea naturã. Remediul cel bun pentru mine l-am gãsit în doctrina impermanenței și cele 4 nobile adevãruri. “Medicamentul” pe care trebuie sã mi-l administrez spre vindecare, este punerea în practicã a învãțãturilor primite de la învãțãtorii autentici. ]]>