Spiritualitate versus Social

Una din temele predilecte de discuţie pe care o am cu amicii apropiaţi este cea a spiritualităţii şi a modului în care o integrez în viaţa de zi cu zi.

Tema nu este una simplă, pentru că poţi aluneca foarte uşor pe panta iluzionării de sine, imaginându-ţi că poţi împăca şi capra şi varza şi le poţi face pe amândouă foarte bine. În realitate nu este aşa, ci trebuie ca una din ele să primeze în faţa celeilalte.

Acum, desigur că spiritualitatea e doar un cuvânt care înseamnă altceva pentru fiecare, în funcţie de bagajul său de experienţe şi informaţii acumulate. Însă în orice abordare posibilă, apare un moment al alegerii, în care trebuie să te dedici exclusiv domeniului în care doreşti să excelezi. Nu le poţi face pe toate la fel de bine. De aici a apărut ideea că pentru a lua cu asalt piscul realizării spirituale, trebuie să renunţi la lume, la preocupările sociale şi să te dedici exclusiv practicii spirituale pe care ai ales-o să te ducă la realizare.

Ce înseamnă deci renunţarea ? Unii renunţă la familie, la job, a contactele sociale şi preocupările obişnuite. În mod clasic, renunţarea ia forma călugăriei, instituţie monahală care este întâlnită în aproape toate tradiţiile spirituale.

Poţi oare însă obţine realizarea spirituală fără a renunţa la lume ? Unii zic că da, şi oferă exemplele unor mari yoghini care s-au realizat spiritual având familie, cum e cazul lui Marpa traducătorul, în tradiţia budhismului tibetan. Ce nu prea ştie lumea este că Marpa şi alţii de felul său plecau în India cu anii pentru a primi învăţături, şi realizau retrageri în solitudine de ani de zile, după care se întorceau acasă la familie. Soţiile îi aşteptau răbdătoare, aveau grijă de copii, de gospodărie în tot acest timp, apreciind ca atare efortul soţului care căuta eliberarea din Samsara pentru binele tuturor fiinţelor simţitoare, beneficiind inclusiv ele de acest effort spiritual, în mod indirect. Însă această atitudine a soţiilor era una adânc înrădăcinată în cultura lor, ceea ce nu se prea întâmplă în cazurile culturii occidentale.

Cert este faptul că nu poţi obţine o realizare spirituală stabilă, pe care să o poţi apoi menţine în existenţa cotidiană, în societate, dacă nu ai practicat intens şi stabilizat în solitudine, ceea ce presupune o renunţare măcar pe o durată de timp de ordinul anilor.

Tradiţional, în budhismul tibetan vajrayana cea mai mică retragere este de 3 ani, timp în care se presupune că practici intens, ne-distras de preocupări lumeşti, obţii realizarea iar apoi o stabilizezi, reuşind să o menţii şi în viaţa de zi cu zi.

Ajunşi aici cu dezbaterea, discuţia devine foarte specializată deoarece conceptul de realizare diferă evident foarte mult, în funcţie de tradiţie.

Revenind însă la situaţia mea dar şi a altora, care suntem implicaţi social, cu familii şi joburi, întrebarea firească ce se pune este: avem vre-o şansă să obţinem în această viaţă realizarea spirituală completă, fără să ne retragem din viaţa socială, dacă practicăm intens, cu un program zilnic ?

Aici părerile sunt împărţite. Unii spun că desigur, posibilitatea teoretică de a te realiza instantaneu există, în funcţie de karma fiecăruia. Spre exemplu, pentru cel care a practicat intens în vieţile trecute şi se familiarizează rapid cu practica anterioară, finalizând-o rapid în această viaţă, rezultatul poate părea facil, faţă de cel care practică mult mai mult acum, fără a avea rezultate semnificative. Totul ţine de acumularea de merite şi înţelepciune obţinute pe cale, prin efortul adecvat şi perseverent.

Căci condiţiile optime pentru a efectua o retragere apar doar în urma acumulării unor merite deosebite, ca urmare a unor practici efectuate anterior. În special în budhismul vajrayana, practicantul este sfătuit să abordeze calea de mijloc, fără extreme în practică.

Pentru a creea cauzele şi condiţiile unei practici de succes, adeptul trebuie să realizeze preliminariile care sunt de natură să înlăture obstacolele şi condiţionările karmice, astfel încât practica să fie dusă la bun sfârşit în mod natural, fără a produce suferinţă inutilă pentru sine sau cei din jur.

Occidentalii nu prea văd utilitatea practicilor peliminarii pe care le consideră repetitive şi plitisitoare. Ei vor direct metodele şi tehnicile secrete care conduc direct la realizare, ignorând faptul că în lipsa unor condiţii potrivite, chiar dacă te afli în posesia cunoştinţelor necesare, realizarea nu poate fi obţinută.

Analogic vorbind, este ca şi cum ai fi intrat în posesia unei preţioase seminţe care îţi va oferi roadele minunate ale unei plante hrănitoare, însă tu o posezi degeaba dacă nu ai întrunit condiţiile şi cunoaşterea necesară pentru a sădi şi îngriji planta respectivă până la momentul în care să fi capabil să obţii roadele ei.

Acest lucru trebuie să îl înţeleagă cei care aleargă de o viaţă întreagă după iniţieri şi tehnici secrete care mai de care mai extraordinare, dar care nu au ajuns să le pună niciodată în practică şi să se bucure cu adevărat de rezultatele lor.

Fără practici preliminare, nu se realizează nici acea pregătire a minţii, acea netezire a asperităţilor şi apariţia calităţilor care fac posibilă recunoaşterea naturii primordiale.

Tocmai din această cauză, în lumea zilei de azi nu s-au prea auzit de exemple actuale de practicanţi care să fi obţinut realizarea fără o retragere adecvată.

Adevărul este că nu realizăm cât de fixaţi suntem la nivel mental în obiceiurile şi mediul în care trăim, cu toate obişnuinţele şi prejudecăţile noastre, până ce nu începem procesul decondiţionării printr-o metodologie specifică, sub îndrumarea unui maestru calificat.

Am fost şi eu unul dintre cei care s-au autoiluzionat mai bine de 20 de ani că practica mea m-a dus undeva, până când am realizat că nu făceam decât să mă păcălesc cu stări şi trăiri elevate, fără să fi schimbat cu ceva fundamentele minţii.

Adevărata schimbare începe să se producă în momentul în care, datorită practicii adecvate, ajungi să sesizezi limitele propriei existenţe, ale propriei minţi şi să le depăşeşti puţin câte puţin. Procesul este unul de durată, însă cel puţin în vajrayana el este bine jalonat astfel încât practicantul să nu bâjbâie în ignoranţă şi să ştie în permanenţă, fără false autoiluzionări, unde se află exact.

Recitind ce am scris mai sus, realizez că unii vor fi tentaţi să creadă că tot acest proces este unul ce necesită eforturi uriaşe, titanice, laborioase, pe durata unor ani de zile sau chiar vieţi, iar acest fapt ar putea să îi descurajeze din a aborda calea care duce la realizarea propriei naturi.

În realitate, lucrurile stau şi nu stau aşa. Totul depinde de gradul de înţelegere pe care l-am atins. În primele etape, există tendinţa de a aborda practica spirituală zilnică (tapas-ul, sadhana, cum vreţi să o numiţi) ca pe o chestiune asumată volitiv. Şi practică, exact ca atunci când facem ceva la muncă: punem efort în ceea ce facem, ne luptăm cu propriile tendinţe înrădăcinate prin obişnuinţă şi rareori reuşim să obţinem rezultate notabile prin acest gen de abordare. Aceasta este o primă etapă, care are necesitatea şi lecţiile ei. Treptat, ajungem să realizăm că efortul nu este necesar şi că practica spirituală are o abordare proprie, diferită faţă de cea din viaţa de zi cu zi. În procesul de decondiţionare pe care îl presupune, efortul este tot mai puţin necesar pe măsură ce te apropii de ţintă.

Revenid la tema discuţiei (spiritual versus social), am realizat unul dinte principalele atuuri ale sistemului tantric. Anume faptul că orice activitate socială poate fi folosită pentru a creea premizele dezvoltării spirituale şi a pune bazele acesteia.

Chiar dacă la modul fundamental nu poţi obţine realizarea fiind implicat social, totuşi, atâta vreme cât aceste condiţionări mai există, este bine ca ele să fie valorificate prin acţiuni virtuoase, în beneficiul tuturor fiinţelor. Tocmai de aceea, consider că nu este greşit să acţionezi pe direcţii sociale, manifestând opinii sau acţiuni politice sau culturale în acord cu ceea ce consideri că duce la binele comunităţii din care faci parte, atâta vreme cât nu eşti capabil de mai mult pe plan spiritual la acest moment.

]]>