SIMON WIESENTHAL: IMPOSTORUL NR. 2

Scrisoare deschisã adresatã

d-lui Victor Ponta, premierul României,

d-nei Mona Pivniceru, ministrul Justiþiei,

d-lui Puiu Haºotti, ministrul Culturii ºi ºi Patrimoniului Naþional,

d-lui George Maior, directorul Serviciului Român de Informaþii

  În articolul „Mariana Maxim: nemernica neamului“, publicat în septembrie 2006, republicat, recent, aici [1], cerusem Parchetului General de pe lîngã Înalta Curte de Casaþie ºi Justiþie sã incrimineze Centrul „Simon Wiesenthal“ pentru instigare la denunþ calomnios, în cadrul campaniei „Ultima ºansã“ [2], soldatã cu moartea nonagenarului Ioan Alexa, acuzat, neîntemeiat, de participare la pretinsul holocaust al evreilor din România, în speþã la situaþia din Iaºi, din anii 1940-1941. Parchetul General indicat mai sus nu a fãcut-o; probabil cã cei din conducere ºi-or fi zis cã, de vreme ce tot a murit, n-avea rost sã-þi deranjeze preþioasele lor funduri de pe scaun ºi, apoi, tot murea, fiindcã avea 96 de ani. În plus, este evident cã a intervenit, în conºtiinþa lor, ºi lichelismul manifestat faþã de membrii „poporului ales“, personalizaþi de Centrul „Simon Wiesenthal“ din Ierusalim! Campania de incitare la denunþuri începuse, în Europa Occidentalã, în 2003, dupã cum relevã ziaristul austriac Michael Leidig în articolul „Austrians split by ‘shop a Nazi’ campaign“, preluat în presa britanicã [3]. Numai cã respectivul Centru poartã numele unui impostor, unui escroc, Simon Wiesenthal – care, deci, nu are cum sã fie un individ „ales“, mãcar în sensul de „distins, de valoare“. Nepedepsirea acestor impostori care se folosesc cu nonºalanþã de numele acestui escroc le-a permis sã intervinã, incontinuu, în viaþa publicã a României ºi sã facã presiuni asupra autoritãþilor române: sã nu mai tipãreascã monedele jubiliare [4] despre patriarhii României, sã modifice explicaþia cuvîntului „jidan“ din DEX, sã condamne recitarea poeziei  lui Radu Gyr etc. Dacã îi evaluãm dupã notorietatea ºi nocivitatea acþiunilor acestor impostori agresivi, am obþine urmãtoarea clasificare: Elie Wiesel – impostorul nr. 1, cf. notele [5] ºi [6]; Simon Wiesenthal – impostorul nr. 2, nota [7];  Radu Ioanid – impostorul nr. 3, nota [8]; Marco Maximilian Katz – impostorul nr. 4 [9]; Efraim Zuroff – impostorul nr. 5, cf. [10]. Agresiunile acestora de propagandã a Holocau$tului – Minciuna secolului XX, cf.[11] – au fost larg comentate ºi condamnate în presa româneascã. Întrucît acþiunile acestor escroci constituie agresiuni inadmisibile la adresa securitãþii naþionale, a demnitãþii, imaginii, istoriei ºi valorilor tradiþionale ale României, solicit interzicerea activitãþii acestor organizaþii în România, iar membrii acestora sã fie declaraþi persona non grata. În acest scop, vã prezint, ca argument necesar ºi suplimentar, faþã de bibliografia de mai jos, articolul lui Mark Weber, „Simon Wiesenthal: Fraudulent ‘Nazi Hunter’“.  

Note bibliografice

 

[1] http://ro.altermedia.info/antisistem/mariana-maxim-nemernica-neamului_24170.html ; [2] http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/campania-toarna-ti-vecinul_940.html ; [3] http://www.fpp.co.uk/docs/Wiesenthal/Shop_a_Nazi.html ; [4] http://www.evz.ro/detalii/stiri/moneda-rasista-ia-amploare-intr-o-institutie-occidentala-pentru-o-asfel-de-masura-c.html ; [5] http://ro.altermedia.info/politica/elie-wiesel-impostorul-sau-pseudowiesel-3_23018.html ; [6] http://www.ziaristionline.ro/2011/09/13/bomba-elie-wiesel-a-preluat-identitatea-unui-alt-detinut-de-la-auschwitz-raportul-final-al-lui-iliescu-asupra-holocaustului-ar-putea-deveni-maculatura-prin-impostura-lui-wiesel/ ; [7] http://www.ihr.org/leaflets/wiesenthal.shtml ; [8] http://ro.altermedia.info/general/radu-ioanid-sperjurul-persona-non-grata_23987.html ; [9] http://www.civicmedia.ro/plangere-penala-la-adresa-lui-marco-maximilian-katz-pentru-denunt-calomnios-si-incitare-la-ura/ ; [10] http://revistapresei.hotnews.ro/stiri-subiectele_zilei-12973017-efraim-zuroff-centrul-simon-wiesenthal-rfi-dan-sova-oaspete-binevenit-iran-revoltator-afla-guvern.htm ; [11] http://www.amazon.com/Hoax-Twentieth-Century-R-Butz/dp/0967985692 . 12 decembrie 2012 Colonel (r.) Vasile I. Zãrnescu, Redactor ºef al revistei SANTINELA

***

„Simon Wiesenthal: Fraudulent ‘Nazi Hunter’“

by Mark Weber,  director of the Institute for Historical Review, IHR

De mai bine de 40 de ani, Simon Wiesenthal vâneazã sute de criminali naziºti, prin intermediul „Centrului pentru Documentare Evreiascã“ din Viena. Pentru activitatea sa ca cel mai cunoscut „vânãtor de naziºti“ al lumii, el a primit mai multe recunoaºteri ºi medalii, inclusiv cea mai înaltã distincþie a Germaniei. La o ceremonie de la Casa Albã din august 1980, preºedintele Carter, cu ochii plini de lacrimi, i-a acordat medalia de aur decernatã de Congresul SUA. Preºedintele Reagan l-a lãudat în noiembrie 1988 ca pe unul dintre „eroii adevãraþi“ ai secolului 20. Aceastã legendã vie a fost descrisã în termeni elogioºi de Laurence Oliver în al sãu film de ficþiune „Bãieþii din Brazilia“ (The Boys From Brazil) ºi de Ben Kingsley în filmul pentru televiziune „Criminali printre noi: povestea lui Simon Wiesenthal“ (Murderers Among Us: The Simon Wiesenthal Story). Una dintre cele mai proeminente organizaþii pro-holocaust îi poartã numele: „Centrul Simon Wiesenthal din Los Angeles“. Reputaþia lui Wiesenthal ca autoritate moralã este nemeritatã. Omul pe care The Washington Post îl numea „Îngerul rãzbunãtor al Holocaustului“ [1] manifestã o puþin cunoscutã, dar foarte documentatã, amoralitate faþã de adevãr. El a minþit în legãturã cu aventurile sale din perioada rãzboiului, ºi-a mãsluit realizãrile postbelice ca „vânãtor de naziºti“ ºi a rãspândit în mod voit minciuni josnice despre presupuse atrocitãþi germane.   Relatãri diferite Szymon (Simon) Wiesenthal s-a nãscut pe 31 decembrie 1908 în Buczacz, un oraș din Galiþia (azi Buhaci, în Ucraina) în partea de rãsãrit a Imperiului Austro-ungar. Tatãl sãu era un prosper comerciant de zahãr. În ciuda a tot ce s-ar scris despre el, nu este clar ce anume a fãcut Wiesenthal în timpul rãzboiului, sub ocupaþia germanã. El a furnizat povesti contradictorii în trei relatãri privind activitãþile sale din timpul rãzboiului. Prima a fost furnizatã sub jurãmânt în timpul sesiunii de interogatorii din mai 1948, realizatã de un oficial al comisiei americane pentru crime de rãzboi de la Nürnberg [2]. A doua este un sumar al vieþii sale, oferit de Wiesenthal ca parte a Cererii de Ajutor din ianuarie 1949, adresatã Comitetului International pentru Refugiaþi [3]. A treia relatare este inclusã în autobiografia sa, Criminali printre noi, publicatã în 1967 [4]. Inginer sovietic sau mecanic în fabricã? La interogatoriul sãu din 1948, Wiesenthal a declarat cã „între 1939 si 1941“ el ar fi lucrat ca „inginer-sef sovietic în Lvov si Odessa“ [5]. Conform cu aceasta, el a declarat în 1949 cã din decembrie 1939 pânã în aprilie 1940 a lucrat ca arhitect în portul Odessa. Însã potrivit autobiografiei sale, el a petrecut perioada dintre jumãtatea lui septembrie 1939 ºi iunie 1941 în oraºul Lvov condus de sovietici, unde a lucrat ca „mecanic într-o fabricã ce produce arcuri de pat“ [6].   Relativã libertate Dupã ce germanii au preluat controlul asupra Galiþiei, în iunie 1941, Wiesenthal a fost adus pentru o vreme în lagãrul de concentrare Janowska de lângã Lvov, de unde a fost transferat dupã câteva luni într-un lagãr pentru lucrãri de reparaþii (OAW) din Lvov, pentru cãile ferate din Polonia administratã de germani. Wiesenthal a declarat în autobiografia sa cã acolo a lucrat ca „tehnician si proiectant“, cã a fost bine tratat ºi cã superiorul sãu imediat, care era „în secret, un anti-nazist“, chiar îi permitea sã poarte douã pistoale. Biroul sãu era într-o „colibã micã de lemn“, iar el se bucura de „o relativã libertate, putând sã se plimbe prin ºantier“ [7].   Luptãtor la partizani? Urmãtoarea perioadã a vieþii lui Wiesenthal – din octombrie 1943 pânã în iunie 1944 – este cea mai obscurã, iar ceea ce povesteºte el despre aceastã perioadã e contradictoriu. La interogatoriul sãu din 1948, Wiesenthal a afirmat cã a fugit din lagãrul Janowska din Lvov ºi cã s-a alãturat „unui grup de partizani care acþiona în zona Tarnopol-Kamenopodolsk“ [8]. El a declarat cã a fost „partizan între 6 octombrie 1943 pânã la mijlocul lui februarie 1944“ ºi cã unitatea sa a luptat împotriva forþelor ucrainene, atât cele din Divizia SS „Galiþia“, cât ºi cele din forþele de partizani independente UPA [9]. Wiesenthal a declarat cã a avut gradul de locotenent ºi, apoi, cel de maior, ºi cã era responsabil cu construirea de buncãre ºi linii de fortificaþii. Deºi nu a fost explicit, el a sugerat cã aceastã (presupusã) unitate de partizani fãcea parte din Armia Ludowa („Armata Popularã“), o forþã militarã comunistã polonã, creatã ºi controlatã de sovietici [10]. El a afirmat cã împreunã cu alþi partizani a pãtruns în Lvov în februarie 1944, unde au fost „ascunºi de prieteni din A.L. [‘Armata Popularã’]“. Pe 13 iunie 1944, grupul a fost capturat de Poliþia Secretã germanã. (Deºi partizanii evrei gãsiþi în ascunzãtori erau deseori executaþi, Wiesenthal a declarat cã el a fost cruþat.) Wiesenthal a spus cam aceeaºi poveste ºi în declaraþia din 1949. El a declarat cã a fugit din prizonierat la începutul lui octombrie 1943 ºi cã, apoi, „a luptat împotriva germanilor ca partizan în pãduri“ timp de opt luni – din 2 octombrie 1943 pânã în martie 1944. Dupã aceea a stat „ascuns“ în Lvov, între martie ºi iunie 1944. Wiesenthal oferã o poveste total diferitã în autobiografia sa din 1967. El povesteºte cã dupã ce a fugit de pe ºantierul de reparaþii, pe 2 octombrie 1943, a stat ascuns în casele unor prieteni pânã pe 13 iunie 1944, când a fost descoperit de poliþia polonã ºi germanã ºi trimit într-un lagãr de concentrare. Despre activitatea sa ca partizan nu pomeneºte nimic [11]. Potrivit interogatoriului din 1948 ºi autobiografiei din 1967, el a încercat sã se sinucidã pe 15 iunie 1944, tãindu-si venele. În mod remarcabil, a fost salvat de la moarte de doctorii germani SS ºi s-a refãcut într-un spital SS [12]. A rãmas în lagãrul de concentrare din Lvov „cu raþii duble“ pentru o vreme ºi, apoi, spune el în autobiografia sa, a fost transferat în diferite lagãre de concentrare. A petrecut ultimele luni de rãzboi în mai multe lagãre, pânã când a fost eliberat de americani din Mauthausen (Austria) pe 5 mai 1945 [13]. ªi-a inventat Wiesenthal trecutul de partizan glorios? Sau a încercat sã-ºi ascundã activitatea de luptãtor comunist? Sau în realitate lucrurile stau cu totul altfel – o realitate de care îi este ruºine?   Agent nazist? A lucrat Wiesenthal în mod voluntar pentru opresorii sãi din timpul rãzboiului? Aceastã acuzaþie a fost formulatã de cancelarul austriac Bruno Kreisky, tot de origine evreiascã ºi ºef pentru mulþi ani al Partidului Socialist Austriac. În timpul interviului cu jurnaliºtii strãini din 1975, Kreisky l-a acuzat pe Wiesenthal cã foloseºte „metode mafiote“, respingând pretenþiile acestuia de „autoritate moralã“ ºi sugerând cã acesta ar fi fost agent pentru autoritãþile germane. Unele dintre cele mai pertinente remarci, apãrute în revista austriacã de ºtiri Profil, includ: Îl cunosc pe d-l Wiesenthal numai din rapoarte secrete, care sunt foarte urâte, foarte proaste. Afirm aceasta ca si Cancelar Federal… ªi afirm cã d-l Wiesenthal avea o altã relație cu Gestapo decât aveam eu. Da, aceasta se poate dovedi. Nu pot spune mai multe [acum]. Restul îl voi declara în instanþã. Relaþia mea cu Gestapo este clarã. Am fost deținutul lor ºi am fost interogat. Relaþia lui era una diferitã, pot spune, ºi asta se poate vedea clar. E destul de rãu ce am spus deja aici. Însã nu se poate ascunde doar acuzându-mã pe mine cã îi pãtez onoarea în presã, aºa cum poate s-ar gândi. Nu e chiar atât de simplu, pentru cã asta ar însemna un mare proces în instanþã… Un om ca acesta nu are dreptul sã se pretindã o autoritate moralã. Asta e ceea ce afirm. Nu are dreptul… Un om care, dupã pãrerea mea, e agent ºi foloseºte metode mafiote… Un astfel de om trebuie sã plece… Nu e deloc un domn, ºi nici o autoritate moralã… Nu ar trebui sã pretindã cã e o autoritate moralã… D-l Wiesenthal a trãit în acea perioadã în sfera de influentã nazistã fãrã sã fie persecutat. Corect? Nu s-a ascuns ºi nu a fost persecutat, da? E clar? Probabil ºtiþi, nimeni nu putea risca asta. El nu era un „submarin“… adicã se dãdea la fund ºi se ascundea, ci umbla liber fãrã riscul persecuþiei. Cred cã e destul. Erau multe ocazii sã devii agent. El nu a fost obligat sã fie agent Gestapo. Erau multe alte slujbe[14]. Ca rãspuns la aceste afirmaþii ºocante, Wiesenthal a început sã pregãteascã o acþiune în instanþã împotriva Cancelarului. În cele din urmã, atât Wiesenthal cât ºi Kreisky au dat înapoi, evitând un conflict juridic major.   Miturile de la Mauthausen   Înainte de a deveni faimos ca „vânãtor de naziºti“, el ºi-a fãurit un nume ca propagandist. În 1946, Wiesenthal publica KZ Mauthausen, o lucrare de 85 de pagini, care conþinea schiþele lui amatoriceºti, prin care urmãrea sã descrie ororile din lagãrul de concentrare de la Mauthausen. Un desen prezintã trei deþinuþi legaþi de niºte stâlpi, executaþi de germani [15]. Desenul este absolut fals (vezi foto alãturatã). A fost copiat, cu mici modificãri, de pe fotografii apãrute în revista Life în 1945, care prezentau executarea prin împuºcare în decembrie 1944 a trei soldaþi germani care fuseserã capturaþi spionând în spatele liniilor în timpul Bãtãliei de la Bulge [16]. Sursa desenului lui Wiesenthal este evidentã pentru oricine îl comparã cu fotografiile din revista Life [17]. Caracterul iresponsabil al acestei cãrþi este demonstrat ºi de citarea extensiv de cãtre Wiesenthal a presupusei „mãrturii de pe patul de moarte“ a comandantului de la Mauthausen, Franz Ziereis, potrivit cãreia patru milioane de oameni au fost gazaþi cu monoxid de carbon în lagãrul satelit de la Hartheim [18]. Aceastã afirmaþie este total absurdã ºi nici un istoric serios al Holocaustului nu o acceptã [19]. Potrivit „mãrturiei“ lui Ziereis citatã de Wiesenthal, germanii ar fi omorât alte zece milioane în Polonia, Lituania ºi Letonia [20]. De fapt, aceastã  „mãrturie“ frauduloasã a fost obþinutã prin torturã [21]. Dupã ani de zile, Wiesenthal continua sã mintã în legãturã cu Mauthausen. Într-un interviu din 1983 acordat cotidianului USA Today, el afirma despre experienþa sa de la Mauthausen: „Am fost unul dintre cei 34 de deþinuþi rãmaºi în viaþã, dintre cei 150.000 aduºi acolo“ [22]. Aceasta este o minciunã fãþiºã. Se pare cã anii nu au menajat memoria lui Wiesenthal, pentru cã în autobiografie el scria cã „aproape 3.000 de deþinuþi au murit la Mauthausen dupã ce americanii ne-au eliberat pe 5 mai 1945“ [23]. O fostã deþinutã, Evelyn Le Chene, a declarat în lucrarea sa despre Mauthausen, cã erau 64.000 de deþinuþi în lagãr, atunci când acesta a fost eliberat în mai 1945 [24]. Potrivit Enciclopediei Iudaice, cel puþin 212.000 deþinuþi au supravieþuit internãrii în complexul Mauthausen [25]. Dupã rãzboi, Wiesenthal a lucrat pentru Biroul pentru Servicii Strategice al S.U.A. (premergãtor C.I.A.) ºi pentru Corpul de Contraspionaj al armatei S.U.A. (C.I.C.). De asemenea, a fost vicepreºedinte al Comitetului Central Evreiesc din zona de ocupaþie americanã din Austria [26].   „Sãpun uman“ Wiesenthal a pus în circulaþie una dintre cele mai macabre povesti ale Holocaustului, acuzaþia cã germanii ar fi fabricat sãpun din cadavrele evreilor uciºi. Conform acestei poveºti, literele „R.I.F.“ de pe bucãþile de sãpun ar fi însemnat „Grãsime evreiascã purã“ („Rein judisches Fett“). În realitate, iniþialele însemnau „Centrul Naþional pentru Aprovizionare cu Grãsime Industrialã“ („Reichstelle fur industrielle Fettversorgung“) [27]. Wiesenthal a promovat legenda despre „sãpunul uman“ în articolele publicate în 1946 în revista comunitãþii evreieºti din Austria, Der Neue Weg („Drum nou“). Într-un articol intitulat „RIF“, el scria: «Teribilele cuvinte „transport pentru sãpun“ au fost prima oarã auzite la sfârºitul lui 1942. Era la Autoritatea Generalã [Polonã], iar fabrica era în Galiþia, la Belzec. Din aprilie 1942 pânã în mai 1943, 900.000 de evrei au fost folosiþi ca materie primã în aceastã fabricã». Dupã ce cadavrele erau transformate în diferite materii prime, scrie Wiesenthal, „ce rãmânea, materia grasã rezidualã, era folositã pentru a fabrica sãpun“. El continuã: „Dupã 1942, cei de la Autoritatea Generalã ºtiau destul de bine ce era sãpunul RIF. Lumea civilizatã nu poate crede bucuria cu care naziºtii ºi femeile lor de la Autoritatea Generalã se gândeau la acest sãpun. În fiecare bucatã de sãpun ei vedeau un evreu care fusese în mod miraculos pus acolo, astfel ca sã nu devinã un al doilea Freud, Ehrlich sau Einstein“ [28]. Ca orice poveste senzaþionalã despre atrocitãþile comise de germani în Al Doilea Rãzboi Mondial, ºi povestea cu sãpunul din cadavre de evrei a ajuns departe. Evreul Richard Würmbrand, convertit la creºtinism protestant ºi devenit predicator, menþiona ºi el aceastã poveste în predicile lui, mirându-se retoric „cum au putut germanii, un popor, dealtfel, civilizat, sã facã aºa ceva?!“ Într-un alt articol plin de imaginaþie, scris în 1946 ºi intitulat „Fabrica de Sãpun Belzec“, Wiesenthal pretinde cã mase de evrei au fost exterminate folosindu-se duºuri pentru electrocutare: Oamenii, împinºi de SS, letoni ºi ucraineni, intrau pe uºa deschisã a „bãii“. Puteau intra cinci sute de persoane odatã. Podeaua „sãlilor de baie“ era din metal. Din tavan atârnau duºuri. Când sala era plinã, SS-iºtii dãdeau drumul unui curent electric de 5.000 de volþi prin podeaua de metal. În acelaºi timp, curgea apã din duºuri. Un þipãt scurt ºi execuþia era gata. Un medic SS pe nume Schmidt constata printr-o ferestruicã cã victimele sunt moarte. Se deschidea a doua uºã, intra „comandoul moþii“ ºi scotea rapid cadavrele. Totul era gata pentru urmãtorii 500[29]. Astãzi nici un istoric serios nu acceptã poveºtile cu cadavrele evreilor care erau transformate în sãpun sau cu evreii care erau electrocutaþi la Belzec (sau în altã parte). Imaginaþia lui Wiesenthal în ale istoriei nu se limiteazã la secolul 20. În cartea sa din 1973, Pânzele speranþei, el pretindea cã Cristofor Columb era de fapt un evreu, iar istorica lui cãlãtorie din 1492 cãtre emisfera nordicã ar fi fost de fapt o cãutare a unei noi patrii pentru evreii din Europa [30]. Desigur, Wiesenthal nu se înºealã mereu. În 1975 ºi, din nou în 1993, el a recunoscut public cã „pe teritoriul german nu a existat nici un lagãr de exterminare“ [31]. El a admis implicit cã afirmaþiile fãcute la Nürnberg ºi în alte locuri, cã Buchenwald, Dachau ºi alte lagãre din Germania ar fi fost „lagãre de exterminare“, nu sunt adevãrate.   „Poveºti“ despre Eichmann În cei peste 40 de ani de „vânat naziºti“, rolul lui Wiesenthal în localizarea ºi capturarea lui Adolf Eichmann este deseori consideratã cea mai mare realizare a sa. (Eichmann a condus departamentul SS pentru afaceri evreieºti. A fost rãpit de agenþi israelieni în Argentina, în mai 1960, ºi spânzurat la Ierusalim, dupã un proces intens mediatizat.) Isser Harel, oficialul israelian care a condus echipa care l-a capturat pe Eichmann, a declarat fãrã echivoc cã Wiesenthal nu a avut „absolut nici o legãturã“ cu capturarea. (Harel a fost ºef al Mossadului ºi al Shin Bet, serviciile de informaþii externe ºi interne ale Israelului.) [33]. Wiesenthal nu numai cã „nu avut nici un rol“ în acþiune, a spus Harel, dar, de fapt, a pus în pericol întreaga operaþiune Eichmann. Într-un manuscris de 278 de pagini, Harel a respins orice pretenþie a lui Wiesenthal privind presupusul sãu rol în identificarea ºi capturarea lui Eichmann. Pretenþiile lui Wiesenthal ºi ale prietenilor acestuia privind presupusul rol crucial în capturarea fostului ofiþer SS, a afirmat Harel, nu au nici un temei de fapt. Multe dintre afirmaþiile ºi întâmplãrile descrise de Wiesenthal în douã cãrþi, a spus oficialul israelian, sunt „fantasmagorii“ [34]. „Rapoartele ºi declaraþiile lui Wiesenthal din acea vreme aratã fãrã echivoc cã nu avea habar de Eichmann“, a spus Harel [35]. (De exemplu, chiar înainte de capturarea lui Eichmann în Argentina, Wiesenthal îl localiza prin Japonia ºi Arabia Sauditã.) [36]. Caracterizându-l pe Wiesenthal ca pe un oportunist de carierã, Harel a conchis: „Toate informaþiile oferite de Wiesenthal înainte de operaþiune au fost de valoare zero, iar uneori chiar ne-au pus pe o pistã falsã“ [37].   Acuzaþii gratuite în cazul Walus Unul dintre cele mai spectaculoase cazuri ale lui Wiesenthal l-au implicat pe Frank Walus, un american din Chicago, nãscut în Polonia. Într-o scrisoare din 10 decembrie 1974, el afirma cã Walus „i-a dat pe evrei pe mâna Gestapoului“, la Czestochowa ºi Kielce în Polonia în timpul rãzboiului. Scrisoarea a provocat o investigaþie a guvernului S.U.A. ºi un proces în instanþã [38]. The Washington Post a analizat cazul într-un articol din 1981, numit „Nazistul care nu era: Cum a reuºit vânãtoarea de vrãjitoare a unui judecãtor, a presei ºi a investigatorilor sã transforme un om nevinovat într-un criminal de rãzboi“. Materialul, aparþinând Asociaþiei Barourilor Americane, afirmã: În ianuarie 1977, guvernul SUA l-a acuzat pe Frank Walus din Chicago cã ar fi comis atrocitãþi în Polonia în al doilea rãzboi mondial. În anii care au urmat, acest muncitor pensionat a contractat datorii de peste 60.000 USD pentru a se apãra. El a compãrut la tribunal alãturi de unsprezece supravieþuitori evrei din timpul ocupaþiei germane din Polonia, care au declarat cã l-au vãzut omorând copii, o bãtrânã, o tânãrã, un cocoºat ºi alþi oameni… Dovezi zdrobitoare aratã cã Walus nu numai cã nu este criminal de rãzboi nazist, dar el nici mãcar nu a fost în Polonia în timpul rãzboiului. … Într-o atmosferã de urã ºi aversiune vecinã cu isteria, guvernul a persecutat un om nevinovat. În 1974, Simon Wiesenthal, faimosul „vânãtor de naziºti“ din Viena, l-a denunþat pe Walus cã „a executat acþiuni pentru Gestapo în ghetourile Czestochowa ºi Kielce, ºi cã a predat un numãr de evrei Gestapoului“[39]. Sãptãmânalul Reader din Chicago a publicat un articol detaliat despre acest caz în 1981, numit „Persecutarea lui Frank Walus: Cum sã prinzi un nazist: Guvernul SUA dorea un criminal de rãzboi. Astfel, cu ajutorul lui Simon Wiesenthal, al politiei israeliene, al presei locale ºi al judecãtorului Julius Hoffman, s-a inventat unul” [40]. În articol se afirma: … E logic sã presupunem cã „rapoartele“ primite de Wiesenthal [împotriva lui Walus] erau de fapt zvonuri… Cu alte cuvinte, Simon Wiesenthal nu avea nici o dovadã împotriva lui Walus. Cu toate acestea, el l-a denunþat. În timp ce judecãtorul Hoffman se ocupa de cazul Walus, Holocaustul era subiectul favorit al posturilor de televiziune. În acea perioadã, în aprilie 1978, Simon Wiesenthal a venit la Chicago, unde a dat interviuri lãudându-se cu depistarea lui Walus. „Cum a contribuit vânãtorul de naziºti la prinderea lui Walus“, a scris Sun-Times într-un articol semnat de Bob Olmstead. Wiesenthal a afirmat cã „nu i s-a întâmplat niciodatã sã se înºele“. „ªtiu cã mii de oameni aºteaptã sã greºesc“, a spus el. Dupã un adevãrat rãzboi juridic, omul care a fost demonizat ºi atacat fizic ca „mãcelarul din Kielce“ a putut în cele din urmã sã dovedeascã cã a petrecut anii rãzboiului ca muncitor la o fermã din Germania. Frank Walus a murit în august 1994, sãrac lipit pãmântului ºi plin de amãrãciune. Obstinaþia lui Wiesenthal în cazul Walus ar fi trebuit sã-i îndepãrteze aura de investigator de încredere. Însã reputaþia lui de Teflon a supravieþuit ºi acestui caz.   Erori în cazul Mengele Mare parte din mitul despre Wiesenthal se bazeazã pe vânarea lui Joseph Mengele, doctorul de la Auschwitz, cunoscut ca „Îngerul Morþii“. Wiesenthal pretindea cu regularitate cã este pe urmele lui Mengele. Wiesenthal a declarat cã informatorii lui l-au „vãzut“ sau tocmai „l-au scãpat“ pe misteriosul doctor în Peru, Chile, Brazilia, Spania, Grecia ºi încã vreo ºase locuri din Paraguay [41]. Cel mai frapant incident a avut loc în vara lui 1960. Wiesenthal declarase cã Mengele se ascunde pe o micã insulã greceascã, de unde tocmai fugise cu câteva ore înainte. Wiesenthal a continuat sã persiste în aceastã poveste, dând ºi detalii precise, chiar ºi dupã ce un reporter pe care îl angajase sã verifice l-a informat cã povestea era falsã de la cap la coadã [42]. Potrivit unui alt raport Wiesenthal, Mengele a pus la cale în 1960 asasinarea uneia dintre fostele sale victime, o femeie chipurile sterilizatã la Auschwitz. Dupã identificarea ei si a tatuajului specific lagãrului, la un hotel din Argentina unde locuia ºi el, Mengele ar fi aranjat omorârea ei de teamã cã femeia l-ar fi putut da de gol. S-a dovedit însã cã femeia nu fusese niciodatã într-un lagãr de concentrare, cã nu avea nici un tatuaj, cã nu-l întâlnise niciodatã pe Mengele ºi cã decesul ei a fost un accident pe munte [43]. Mengele cina regulat la cele mai fine restaurante din Asuncion, capitala Paraguayului, afirma Wiesenthal în 1977, ºi chipurile se plimba prin oraº cu o armatã de gãrzi de corp, într-un Mercedes negru [44]. Wiesenthal anunþa, în 1985, cã este „100 la sutã sigur“ cã Mengele se ascunde în Paraguay ºi acuza familia Mengele din Germania cã ar ºti unde anume se aflã acesta. S-a dovedit, însã, cã Wiesenthal bãtea câmpii. S-a stabilit definitiv cã Mengele murise în 1979 în Brazilia, unde trãise ani de zile într-o sãrãcie anonimã [45]. Ambasadorul Israelului în Paraguay între 1968 ºi 1972, Benjamin (Benno) Varon, a remarcat în 1983 despre campania Mengele: „Wiesenthal face declaraþii periodice cum cã urmeazã sã-l prindã, probabil pentru a obþine fonduri pentru activitãþile sale, iar numele lui Mengele este întotdeauna bun pentru prins peºti“. Wiesenthal „a eºuat lamentabil“ în cazul Mengele, a afirmat diplomatul cu altã ocazie [46]. Despre cazul Mengele, fostul ºef al Mossad a opinat cã „nebunia lui Wiesenthal frizeazã patologicul“ [47]. În realitate, marele dosar Mengele de la Centrul de Documentare al Wiesenthal de la Viena era un maldãr de informaþii inutile, care, în opinia lui London Times, „contribuiau la susþinerea mitului sãu auto-fãurit, oferind o mãruntã satisfacþie celor care pãreau sã aibã nevoie de un rãspuns final în problema lui Mengele“ [48]. În viziunea lui Gerald Posner ºi John Ware, coautori ai cãrții Mengele: Povestea completã, Wiesenthal a petrecut ani de zile cultivându-ºi cu asiduitate „o imagine miticã de detectiv neobosit, pornit pe urmele unui omnipotent ºi sinistru Mengele ºi a unei uriaºe reþele naziste“. Graþie „abilitãþii sale de a juca în faþa galeriei“, au conchis Posner ºi Ware, Wiesenthal „ºi-a compromis definitiv credibilitatea“ [49].   „Incompetenþã ºi aroganþã“ Eli Rosenbaum, un oficial din cadrul Biroului pentru Investigaþii Speciale al guvernului S.U.A., responsabil cu „vânarea de naziºti“ ºi investigator pentru Congresul Evreiesc Mondial, a analizat cu atenþie reputaþia de „vânãtor de naziºti“ pe care ºi-a cultivat-o Wiesenthal, într-o carte din 1993, intitulatã Trãdarea [50]. De exemplu, afirmã Rosenbaum, „toate rapoartele lui Wiesenthal îl plasau pe Mengele prin toate þãrile din America Latinã, mai puþin în cea în care se afla de fapt – Brazilia“ [51]. Wiesenthal, scrie Rosenbaum, este un investigator „patetic de ineficient“, care „a depãºit de mult bufoneria ºi închipuirea de sine“. Mare parte din ilustra sa carierã, a afirmat Rosenbaum, e caracterizatã de „incompetenþã ºi aroganþã“ [52]. Bruno Kreisky ºi-a concentrat atitudinea faþã de acest „vânãtor de naziºti“ în aceste cuvinte: Inginerul Wiesenthal, sau ce-o fi el, mã urãºte pentru cã ºtie cã îi detest activitatea. Grupul Wiesenthal este o mafie cvasi-politicã care lucreazã împotriva Austriei folosind metode josnice. Wiesenthal este cunoscut ca o persoanã care nu prea iubeºte adevãrul, care nu e prea selectiv în metodele sale ºi care foloseºte ºmecherii. Pretinde cã este „vânãtorul lui Eichmann“, deºi toatã lumea ºtie cã aceasta a fost acþiunea unui serviciu secret, iar Wiesenthal încearcã doar sã se laude cu asta[53].   „Comercializarea“ Holocaustului Centrul Wiesenthal din Los Angeles îi plãteºte „vânãtorului de naziºti“ de la Viena suma anualã de 75.000 de dolari pentru folosirea numelui sãu, a declarat în 1988 directorul Muzeului Holocaustului Yad Vashem din Israel. Atât Centrul, cât ºi Wiesenthal „comercializeazã“ ºi „vulgarizeazã“ Holocaustul, a adãugat directorul. Wiesenthal a avansat cifra de „11 milioane care au fost omorâþi în Holocaust – ºase milioane de evrei ºi cinci milioane de ne-evrei“, a declarat oficialul de la Yad Vashem. Întrebat de unde a scos aceste cifre, Wiesenthal a rãspuns: „Ne-evreii nu dau atenþie dacã nu le menþionezi ºi pe victimele lor“. Wiesenthal „a ales «cinci milioane (ne-evrei)» pentru cã dorea un numãr «diplomatic», unul care sã indice un numãr mare de victime printre ne-evrei, dar nicidecum unul mai mare decât al evreilor…“ [54]. „Wiesenthal ºi Centrul din Los Angeles care îi poartã numele nu fac altceva decât sã vulgarizeze Holocaustul“, comenta The Jewish Press, un sãptãmânal care se pretinde a fi cel mai mare ziar de limbã englezã al comunitãþii evreieºti din America. În ultimii ani, Wiesenthal a fost preocupat de creºterea efectului pe care îl are revizionismul la adresa Holocaustului. În „Mesaj de la Simon Wiesenthal“, publicat de Centrul care îi poartã numele, el spunea: „Astãzi, când vãd creºterea antisemitismului aici în Europa… popularitatea lui Le Pen, a lui David Duke, a revizioniºtilor Holocaustului, sunt convins mai mult ca oricând de nevoia unui Beit Hashoah – Muzeu al Toleranþei“ la Los Angeles [55]. Wiesenthal este întrebat frecvent de ce nu îi iartã pe cei care i-au persecutat pe evrei. Rãspunsul lui constant este acela cã deºi el îi poate ierta în nume propriu pe aceºtia, nu are dreptul sã-i ierte în numele altora [56]. Pe baza acestei logici complicate, însã, el nu are nici dreptul de a acuza ºi a persecuta pe cineva în numele altora. Wiesenthal nu ºi-a limitat niciodatã „vânãtoarea“ la cei care l-au persecutat pe el personal.   „Mânat de urã“ Este dificil de spus ce anume îl motiveazã pe acest om. Cautã faimã ºi aprecieri? Sau încearcã doar sã mascheze un episod ruºinos din trecutul sãu? În mod evident, lui Wiesenthal îi plac aprecierile pe care le primeºte. „Este un om cu un ego puternic, mândru de mãrturiile despre sine ºi de laudele primite“, menþioneazã Los Angeles Times [57]. Bruno Kreisky a oferit o explicaþie mai simplã. El a spus despre Wiesenthal cã este „mânat de urã“ [58]. Din perspectiva înºelãtoriilor, minciunilor ºi incompetentei sale dovedite, laudele deºãnþate aduse acestui om vrednic de dispreþ sunt o tristã reflecþie a coruptibilitãþii venale ºi a auto-înºelãtoriei vremurilor noastre.  

Note

1. Quoted in: M. Weber, „’Nazi Hunter’ Caught Lying“, The Spotlight (Washington, DC), Oct. 26, 1981, p. 9.
2. Interrogation of S. Wiesenthal on May 27 and 28, 1948, conducted by Curt Ponger of the Interrogation Branch of the Evidence Division of the Office (U.S.) Chief of Counsel for War Crimes. Interrogation No. 2820. On file at the National Archives (Washington, DC), „Records of the U.S. Nürnberg War Crimes Trials Interrogations, 1946-49“, Record Group 238, microfilm M-1019, roll 79, frames 460-469 and 470-476. Also cited in: „New Documents Raise New Doubts About Simon Wiesenthal’s War Years“, The Journal of Historical Review, Winter 1988-89 (Vol. 8, No. 4), pp. 489-503.
3. PCIRO (International Refugee Organization, Austria) “Application for Assistance” filled out and signed by Wiesenthal. Dated Jan. 16,1949. (This was a trial exhibit in the Walus court case. Photocopy in author’s possession.)
4. Simon Wiesenthal, The Murderers Among Us: The Simon Wiesenthal Memoirs. Edited by Joseph Wechsberg. (New York: McGraw Hill, 1967)
5. Interrogation of S. Wiesenthal, May 27, 1948, pp. 1-2.
6. The Murderers Among Us, p. 27.
7. The Murderers Among Us, pp. 29-35. This account is not inconsistent with his 1948 and 1949 statements; See also: Simon Wiesenthal, Justice Not Vengeance (New York: Grove Weidenfeld: 1989), pp. 7-9.
8. Interrogation of May 27, 1948, p. 2. In a signed 1945 statement, Wiesenthal wrote: „… I escaped on October 18, 1943, from the Lemberg [Lvov] hard labor camp where I was kept as a prisoner during my two years of labor at the railroad works… and went into hiding until joining Jewish partisans on November 21, 1943, who operated there. It was while fighting in the partisan ranks against the Nazis that we managed to collect and bury for safekeeping considerable amount of evidence… When the partisans were dispersed by the Germans I fled to Lemberg on February 10, 1944, and again went into hiding. On June 13, 1944, I was found during a house to house search and was immediately sent to the famous Lacki camp, near that city…“ Source: „Curriculum Vitae of Ing. Wiesenthal, Szymon“. SHAEF, Subject: War Crimes, July 6, 1945. Records of USAEUR, War Crimes Branch, National Archives (Suitland, Maryland), Records Group 338, Box 534, Folder 000-50-59. Wiesenthal’s alleged partisans activities are also recounted in Alan Levy, The Wiesenthal File (Grand Rapids, Mich.: Eerdmans, 1994), pp. 50-53.
9. Interrogation of May 28, 1948, pp. 1-2.
10. Interrogation of May 28, 1948, p. 5.
11. The Murderers Among Us, pp. 35-37.
12. The Murderers Among Us, pp. 37-38; Interrogation, May 27, 1948, p. 2, and May 28, 1948, p. 5; A. Levy, The Wiesenthal File (1994), p. 54.
13. The Murderers Among Us, pp. 39-44; Interrogation, May 27, 1948, pp. 2-3.
14. Interview with foreign journalists in Vienna, Nov. 10, 1975. Text published in: „War Wiesenthal ein Gestapo-Kollaborateur?“, Profil (Vienna), No. 47, Nov. 18, 1975, pp. 16, 22-23; Reprinted in: Robert H. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), pp. 215-218, 222-223; Quoted in part in A. Levy, The Wiesenthal File (1994), p. 349, and in, S. Wiesenthal, Justice Not Vengeance (New York: 1989), pp. 7, 299. Kreisky was not alone in charging that Wiesenthal had collaborated with the German Gestapo. Wim Van Leer, columnist for the English-language daily Jerusalem Post, stated in May 1986 that a high-level police official in Vienna, citing confidential police records, had told him during the early 1960s that these and other charges against Wiesenthal were true. Source: J. Bushinsky, „Nazi hunter sues over charges of links to Gestapo“, Chicago Sun-Times, Jan. 31, 1987.
15. Simon Wiesenthal, KZ Mauthausen (Linz and Vienna: Ibis-Verlag, 1946). Facsimile reprint in: Robert H. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), p. 64.
16. „Firing Squad“, Life magazine, US edition, June 11, 1945, p. 50.
17. M. Weber and K. Stimely, „The Sleight-of-Hand of Simon Wiesenthal“, The Journal of Historical Review, Spring 1984 (Vol. 5, No. 1), pp. 120-122; D. National-Zeitung (Munich), May 21, 1993, p. 3.
18. S. Wiesenthal, KZ Mauthausen (1946). See also facsimile reprint in: Robert H. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), pp. 42, 46. This “confession” is a somewhat altered version of Nuremberg document NO-1973; A new edition of Wiesenthal’s 1946 book has been published under the title Denn sie Wussten, was sie tun: Zeichnungen und Aufzeichnungen aus dem KZ Mauthausen (Vienna: F. Deuticke, 1995). I am grateful to Robert Faurisson for bringing this to my attention. He points out in a July 1995 essay that Wiesenthal has deleted from this new edition both the “death bed confession” of Ziereis as well as his drawing of the three Mauthausen inmates.
19. According to the Encyclopaedia Judaica („Mauthausen“, Vol. 11, p. 1138), a grand total of 206,000 persons were inmates of Mauthausen and its satellite camps (including Hartheim) at one time or another.
20. S. Wiesenthal, KZ Mauthausen (1946). Facsimile reprint in: R. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation, p. 47.
21. R. Faurisson, „The Gas Chambers: Truth or Lie?“, The Journal of Historical Review, Winter 1981, pp. 330, 361. See also: Hans Fritzsche, The Sword in the Scales (London: 1953), p. 185; Gerald Reitlinger, The Final Solution (London: Sphere, pb., 1971), p. 515; M. Weber, “The Nuremberg Trials and the Holocaust,” The Journal of Historical Review, Summer 1992 (Vol. 12, No. 2), p. 182.
22. USA Today, April 21, 1983, p. 9A.
23. The Murderers Among Us, p. 44.
24. Evelyn Le Chene, Mauthausen: The History of a Death Camp (London: 1971), pp. 166-168 and 190-191.
25.  „Mauthausen“, Encyclopaedia Judaica (New York and Jerusalem: 1971), vol. 11, p. 1138.
26. C. Moritz, ed., Current Biography 1975 (New York: H.W. Wilson, 1975), p. 442; Wiesenthal interrogation of May 27, 1948, p. 3.
27. Mark Weber, „Jewish Soap“, The Journal of Historical Review, Summer 1991 (Vol. 11, No. 2), pp. 217-227; See also: Robert Faurisson, „La savon juif“, Annales d’Histoire Revisionniste (Paris), No. 1, Printemps 1987, pp. 153-159.
28. Der Neue Weg (Vienna), No. 17/18, 1946, pp. 4-5. Article entitled „RIF“ by „Ing. Wiesenth“ (Simon Wiesenthal).
29. Der Neue Weg (Vienna), Nr. 19/20, 1946, pp. 14-15. Article entitled „Seifenfabrik Belsetz“ („Belzec Soap Factory“), by „Ing. S. Wiesenth“.
30. S. Wiesenthal, Sails of Hope (Macmillan, 1973).
31. Letters by Wiesenthal in Books and Bookmen (London), April 1975, p. 5, and in Stars and Stripes (European edition), Jan. 24, 1993, p. 14. Facsimile of Stars and Stripes letter in The Journal of Historical Review, May-June 1993, p. 10; In 1986 Wiesenthal lied about his 1975 statement. In a letter dated May 12, 1986, to Prof. John George of Central State University in Edmond, Oklahoma (copy in author’s possession), Wiesenthal wrote: „I have never stated that ‘there were no extermination camps on German soil.’ This quote is false, I could never have said such a thing“.
32. For example, in a letter (dated Sept. 13, 1993), published in The New York Times, Sept. 29, 1993, Wiesenthal boasted: „I succeeded in putting a number of Nazis on trial who had perpetrated horrendous crimes in the Nazi era, including Adolf Eichmann, Franz Stangl, Gustav Wagner,…“
33. S. Birnbaum, „Wiesenthal’s Claim on Eichmann Disputed by Former Mossad Head“, Jewish Telegraphic Agency Daily News Bulletin (New York), April 4, 1989. (Dispatch dated April 3).
34. J. Schachter, „Wiesenthal had no role in Eichmann capture“, The Jerusalem Post, May 18, 1991. Facsimile reprint in Christian News, May 27, 1991, p. 19. See also: Ruth Sinai, „Wiesenthal’s role in Eichmann’s capture disputed“, Associated Press, The Orange County Register, Feb. 25, 1990, p. A 26; L. Lagnado, „How Simon Wiesenthal Helped a Secret Nazi“, Forward (New York), Sept. 24, 1993, pp. 1, 3.
35. J. Schachter, The Jerusalem Post, May 18, 1991 (cited above). Facsimile in Christian News, May 27, 1991, p. 19.
36. Arnold Forster, Square One (New York: 1988), pp. 187-189. (Forster was general counsel of the Anti-Defamation League, a major Zionist organization.)
37. J. Goldberg, „Top Spy Says Wiesenthal Lied About His Exploits“, Forward (New York), Nov. 12, 1993, pp. 1, 4; R. Sinai, „Wiesenthal’s role…“, The Orange County Register, Feb. 25, 1990 (cited above).
38. Michael Arndt, „The Wrong Man“, The Chicago Tribune Magazine, Dec. 2, 1984, pp. 15-35, esp. p. 23; Charles Ashman and Robert J. Wagman, The Nazi Hunters (New York: Pharos Books, 1988), pp. 193-195.
39. „The Nazi Who Never Was“, The Washington Post, May 10, 1981, pp. B5, B8.
40. „The Persecution of Frank Walus“, Reader (Chicago), Jan. 23, 1981, pp. 19, 30. After Wiesenthal was ultimately proven wrong in a similar case in Canada, the Toronto Sun newspaper commented in an editorial: „It seems that material provided by professional Nazi hunter Simon Wiesenthal is wrong, but repeated anyway [in the media]“. (Quoted by M. Weber in The Journal of Historical Review, Spring 1984, pp. 120-122.)
41. Gerald L. Posner and John Ware, Mengele: The Complete Story (New York: Dell, 1987), pp. 220-221; Gerald Astor, The ‘Last’ Nazi: The Life and Times of Dr. Joseph Mengele (Toronto: Paperjacks, 1986), p. 202.
42. G. Posner and J. Ware, Mengele: The Complete Story (cited above), p. 220.
43. G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), pp. 179-180; G. Astor, The ‘Last’ Nazi (cited above), pp. 178-180.
44. Time magazine, Sept. 26, 1977, pp. 36-38. Cited in: G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), p. 219.
45. „Hunting the ‘Angel of Death’“, Newsweek, May 20, 1985, pp. 36-38. See also: M. Weber, „Lessons of the Mengele Affair“, Journal of Historical Review, Fall 1985 (Vol. 6, No. 3), p. 382. On Wiesenthal’s distortion of truth in the Mermelstein-IHR case, see: M. Weber, „Declaration“, Journal of Historical Review, Spring 1982 (Vol. 3, No. 1), pp. 42-43; M. Weber, „Albert Speer and the ‘Holocaust’“, Journal of Historical Review, Winter 1984 (Vol. 5, Nos. 2-4), p. 439.
46. Midstream, Dec. 1983, p. 24. Quoted in: G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), p. 219; Los Angeles Times, Nov. 15, 1985, p. 2.
47. J. Schachter, „Wiesenthal had no role in Eichmann capture“, The Jerusalem Post, May 18, 1991. Facsimile reprint in Christian News, May 27, 1991, p. 19.
48. Tom Bower in The Times (London), June 14, 1985, p. 14. Quoted in: G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), pp. 222-223.
49. G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), pp. 222-223.
50. Betrayal, by Eli M. Rosenbaum, with William Hoffer. Published in 1993 by St. Martin’s Press (New York). Reviewed by Jacob Heilbrunn in The New York Times Book Review, Oct. 10, 1993, p. 9.
51. Quoted in L. Lagnado, „How Simon Wiesenthal…“, Forward (New York), Sept. 24, 1993, p. 3.
52. The New York Times Book Review, Oct. 10, 1993, p. 9; Forward (New York), Sept. 24, 1993, p. 3.
53. „Was hat Wiesenthal zu verbergen?“, D. National-Zeitung (Munich), Nov. 11, 1988, p. 4.
54. David Sinai, „News We Doubt You’ve Seen“, The Jewish Press (Brooklyn, NY), Dec. 23, 1988. Based on report in the Israeli newspaper Ha’aretz, Dec. 16, 1988.
55.  „A Message from Simon Wiesenthal“, Response: The Wiesenthal Center World Report, Winter 1992, p. 11.
56. Charles Ashman and Robert J. Wagman, The Nazi Hunters (New York: Pharos Books, 1988), p. 286; A. Popkin, „Nazi-Hunter Simon Wiesenthal: ‘Information is Our Best Defense’“, Washington Jewish Week, Oct. 29, 1987, p. 2.
57. Quoted in: M. Weber, The Spotlight, Oct. 26, 1981, p. 9.
58. Quoted in D. National-Zeitung (Munich), July 8, 1988, p. 7, and in, R. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), p. 199.

Ediþia originalã, din iarna 1989-1990: http://www.ihr.org/leaflets/wiesenthal.shtml Ediþia iniþialã, traducerea din 10 ºi 16 iulie 2004: http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/impostura-unui-vntor-de-nazisti-i_1460.html http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/impostura-unui-vntor-de-nazisti-ii_1474.html Între timp, articolul lui Michael Leidig a fost republicat ºi în alte cîteva reviste on line. P.S. Scrisoarea deschisã a fost depusã pentru d-l premier Victor Ponta cu nr. 2141/12.12.2012; pentru d-na Mona Pivniceru, ministrul Justiþiei, cu nr. 120466/12.12.2012; pentru d-l Puiu Haºotti, ministrul Culturii ºi Patrimoniului Naþional,  cu nr. 5410/12.12.2012; pentru d-l ambasador George Maior, directorul S.R.I., cu nr. 46540/12.12.2012.]]>