Abdic pentru mine şi toţi urmaşii mei…” iar apoi o părăsea, abandonându-și supușii în mâinile ocupantului sovietic. La judecata finală, când omul dezbrăcat de toate titlurile și onorurile lumești păsește în fața Creatorului său, se cuvine să despărțim judecata omului Mihai, de cea a monarhiei a cărui exponent nevrednic a fost. Ca om, Mihai a fost un individ șters, introvertit, chinuit de rolul său de monarh ce îi impunea păstrarea unor aparențe ce l-au împiedicat toată viața să fie el însuși. În vremuri de pace, probabil că ar fi fost un suveran bun pentru țară, la fel ca bunicul său. Din păcate, a prins vremurile tulburi ale anilor 40, sosind la tronul țării după înlăturarea unui tată despotic, care a produs numai suferință României. Ajuns pe tron prea tânăr, într-o situație politică complicată, cu România prinsă în război, tânărul rege a făcut greșeală după greșeală. A capitulat moral în fața comuniștilor probabil din dorința de a-și salva familia și de a nu avea soarta Romanovilor din Rusia bolșevică. Toate aceaste slăbiciuni omenești pot fi înțelese, căci nu putem pretinde tuturor să aibă spiritul de sacrificiu al vechilor domnitori români sau, mai aproape de noi, al legionarilor. Celor care îi reproșează tânărului rege abandonarea cu prea mare ușurință a românilor, fără nici o încercare de rezistență, le amintesc că regele era izolat politic, căzut la acel moment în capcanele unor intrigi  și calcule meschine de palat, iar instituția monarhiei era privită cu ochi critici de popor, datorită scandalurilor de budoar ale lui Carol al II-lea cu Elena Lupescu, abdicării și revenirii acestuia, dar și pentru asasinarea rușinoasă a căpeteniilor legionare în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu (PRINCIPALII OPOZANȚI AI COMUNIȘTILOR), și cedarea către ruși în iunie 1940 a Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herței. Prima mare greșeală a tânărului rege Mihai a fost să accepte infiltrarea comuniștilor la guvernare, sub titulatura “Blocul Partidelor Democratice”, la sfatul lui Styrcea și Sănătescu, fapt ce i-a determinat pe diplomații americani prezenți la negocierea Păcii de la Paris, să afirme: „Românii şi-au ales singuri comunismul, căci au format un guvern comunist încă sub Regele Mihai…”. Pacea de la Paris, negociată din partea României de Pătrăşcanu, Groza și Dej au dus la condamnarea la moarte a Mareșalului Antonescu, și pierderea ultimei șanse de a lupta împotriva comuniștilor. După stabilirea în Elveția, timp de alți 43 de ani, abdicatorul Mihai a dus o existență liniștită, mediocră. Nu a făcut nici un gest față de martiriul victimelor comunismului. Nu a coalizat în jurul său rezistența românească anticomunistă din exil și nici nu s-a făcut glasul suferințelor românilor. Om de cuvânt, și-a respectat înțelegerea cu rușii, care l-au lăsat să plece. După căderea oficială a comunismului în România, Mihai Hohenzollern putea schimba soarta României, la fel cum Papa a schimbat soarta Poloniei prin vizita sa. Gorbaciov spunea că “faptul că regimul comunist polonez a permis vizita Papei, a fost cea mai mare greșeală, deoarece a permis solidarizarea milioanelor de polonezi care au dat naștere sindicatului Solidaritatea.” Similar, Mihai putea solidariza în jurul regalității milioanele de români care i-au ieșit în întâmpinare la vizita din 1992. Nu trebuia decât să revendice. Nu a făcut-o, preferând să își respecte promisiunea făcută regimului neo-comunist al lui Ion Iliescu și Petre Roman: “am promis că nu voi face probleme”. Și s-a ținut de cuvânt. Nu a făcut probleme celor au jefuit și spoliat această țară, după 1990. După 45 de ani de comunism, românii uitaseră greșelile trecutului și erau dispuși să restaureze monarhia, dacă ar fi văzut că au cu cine. Dar din păcate Mihai n-a fost la înălțimea oportunității momentului… Fostul rege nu a găsit de cuviință nici măcar să își ceară scuze poporului român pentru slăbiciunea omenească care l-a făcut să trădeze. Se aștepta probabil să reintre, ușor, pe nesimțite, înapoi în Palatul și funcția pe care le-a părăsit și să fie acceptat firesc, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Se spune că visăm la gloria trecutului atunci când nu găsim motive de mândrie în prezent, acesta fiind motivul pentru care foarte mulți deplâng moartea lui Mihai. Monarhia românească a murit însă demult, în 1947, odată cu gestul lui Mihai de a renunța la ea. Pentru mine, monarhia familiei de Hohenzollern nu este o opțiune. Au fost o familie de evrei germani bogați, înnobilați prin alianțe nobiliare, ajunși în România prin calculele politice ale marilor puteri europene de la acea vreme. Cei 81 de ani de domnie a Hohenzollernilor în România i-au românizat într-o oarecare măsură, însă familia Hohenzollern de România și-a pierdut românitatea în cei 45 de ani de exil. Într-o țară în care comuniștii au preslăvit și idealizat eroismul conducătorilor militari români din vechime (Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul), monarhia revine pentru a se suprapune peste imaginea idealizată a domnitorului român pământean, cu diferența esențială că această monarhie nu mai este nici românească, nici eroică. Adică îi lipsește acel principe curajos, capabil de jertfă de sine pentru românii lui. Circul și butaforia “casei regale” fără un statut juridic recunoscut în democrația noastră prezidențială parlamentară, morga de carton afișată de acești particulari cu pretenții monarhice, care deja dezbat problematica vrabiei din mână și a ciorii de pe gard, visând la succesiuni dinastice, nu poate decât să ducă în derizoriu ideea de regalitate în România. Dacă vreodată regalitatea s-ar mai întoarce în România, pe față, iar nu adusă pe șest de vre-un nou Brătianu, principele ar trebui să fie un român, căruia să îi pese de români (cum a fost Alexandru Ioan Cuza), și care să înțeleagă acel adevăr simplu: CÂND EȘTI REGE, NU-ȚI MAI APARȚII. APARȚII POPORULUI TĂU și ești capabil să mori pentru el. În poveștile vechi, atunci când o dinastie se stingea fără un moștenitor vrednic, acceptat de popor, alegerea noului rege se făcea dintre cei prezenți, prin metode divinatorii similare celor alegerii Papei, în vechime. Conform tradiției, “unsul lui Dumnezeu” era ales astfel: deasupra mulțimii era eliberat un porumbel alb, simbol al Duhului Sfânt, și dacă el se așeza de 3 ori la rând pe capul aceleiași persoane, respectivul era considerat că a fost ales de Divinitate pentru a domni. În încheiere, nu pot să spun decât că zilele trecute, un om a murit. Regalitatea lui a murit însă pe 30 decembrie 1947, când a renunțat la ea. Atât. Citește și:

Dovada faptului că Hohenzollernii de România sunt evrei.