„Au fost tãind un brad bãtrân, , fiindcã fãcea prea multã umbrã…” spunea Nicolae Iorga într-un poem premonitoriu de excepþie. Asistãm domnule profesor, din nou , la un act de „epurare” a intelectualilor români neînregimentaþi , urmându-se tipicul anilor ’50 ?
Mi-e teamã cã da. Noul ciclu politic al României, cel postdecembrist,, a început printr-o operație de marginalizare teribilã a așa numitei generații Labiș, iar unii dintre aceștia au fost chiar supuși unui tip aparte de epurare: instituții, reviste, edituri, au fost fie desființate, fie refondate, cu alte colegii, altã listã de personal, alte grupãri, ceea ce i-a plasat pe mulți în afara „instituției”. Un caz aparte, de o dramaticã celebritate, a fost acela al scriitorului Dinu Sãraru, altul a fost al regretatului Mihai Ungheanu… Nu-mi permit sã amintesc situația cu totul dramaticã a unora dintre scriitorii de excepționalã valoare, precum Paul Anghel, Ion Lãncrãnjan, Eugen Barbu.
A urmat un al doilea val de ostracizãri care au culminat cu Raportul Tismãneanu în care au fost readuși pe liste scriitorii „proscriși”, pentru care s-au întocmit liste de eliminare, probabil încã operative. S-a declanșat operațiunea antiprotocronistã, de un primitivism care amintește „spiritul primar-agresiv” al Kominternului, a fost reinventat delictul de opinie, au fost etichetați oameni și opere, s-a încercat o eliminare în bloc precum a fost tentativa de a supune dezaprobãrii publice grupuri întregi sub eticheta de „generație expiratã” deși cei loviți cu pietre proveneau din generații diferite, de la vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist la cei ce abia încheiau al cincilea deceniu de viațã.
A urmat al treilea val de eliminãri sub pretextul pensionãrilor, ceea ce-a aruncat în afara instituțiilor personalitãți de remarcabilã valoare, pe care nu-mi îngãdui sã le nominalizez dorind sã le respect nevoia de minimã discreție. Au fost dezgropate etichete cominterniste pentru a-i stigmatiza și a-i țintui pe liste cvasiconspirative pe cei suspectați de un sentiment național mai rãspicat, ori de apartenențã creștin-ortodoxã. La etichetele de naționalist, național-comunist, ortodoxist, fundamentalist, legionar, securist, s-au adãugat etichete noi precum cele de protocronist, dughinist-ortodoxist, dupã numele geopoliticianului rus Aleksandr Dughin, monoculturalist, aceastã ultimã etichetã fiind menitã a-i „deconspira” pe cei care, chipurile, ar fi promotorii unei singure culturi ºi putem continua dacã vreþi…
Multe dintre etichetele acestea au fost lansate din laboratoarele unor facultãți și universitãți prestigioase. Probabil cã mulþi dintre cei care-și scriu astãzi memoriile detaliazã fenomenul. La multe dintre sciziparitãțile sociale ºi politice, au fost adãugate altele cu scopul de a induce un fel de rãzboi al tuturor împotriva tuturor, o anarhie de mari proporții, pe orizontala și pe verticala societãții și, dacã s-ar fi putut, sã energizeze o demoniacã rebeliune a omului împotriva lui Dumnezeu. Ceea ce nu s-a reușit în vremea comunistã urma sã izbândeascã acum: ridicarea unei majoritãți contra Bisericii, ceea ce ar fi fost mai mult decât o dezbisericire, adicã semãnarea unui indiferentism religios. Discuția este lungã fiindcã vremurile sunt teribil de posomorâte.
Ce modele vor fi create în schimb pentru o generaþie care, în principiu, ar trebui sã revigoreze fibra acestui neam ?
Ținta acestor vremuri este generația fãrã identitate. Un psiholog umanist american a cercetat maladia acestui tipar uman prin ceea ce el a denumit „sand-box syndrom”- sindromul cutiei de nisip- , adicã inducția la scara popoarelor a unor modele de viațã care amestecã uitarea de sine cu stãri ludice capabile sã anuleze percepția realistã și gravã, maturã a lucrurilor.
Asemenea scheme de viațã „în alianþã cu rãul pot energiza rebeliunea dezordonatã a lumii”, ne previn doi sociologi creștini americani. Un fel de puteri decãzute au pus stãpânire pe stãrile sufletești ale prea multora. Asemenea puteri sunt asemenea stihiilor, de la duhul banilor la duhul trufiei, al egoismului fãrã margini, al îndreptãțirii fãrã temei, al închipuirii, debiliteazã lumea și viața, ne fac incapabili sã reacționãm la nihlismul și anarhia acestui veac, sã recuperãm sensul pozitiv al existenței. Duhul urât al banilor deformeazã ființa colectivã dupã ce abia s-a ieșit dintr-o altã teribilã deformare indusã în lume de doctrina comunistã. Marxiștii, cum remarcã un filosof modern, Karl Popper-, sunt iubitori de violențã, la Lenin aceasta fiind legitimatã prin teoria dictaturii de execuþie: execuþia burgheziei de cãtre proletariat.
În „Statul ºi revoluþia” Lenin legitimeazã crima colectivã, execuþia unei clase sociale de cãtre o altã clasã. Pentru Marx, proletariatul este „groparul burgheziei”, deci discursul sepulcral este cel convocat spre a explica ºi a legitima istoria. Noþiunea pivot a unei asemenea viziuni este moartea nu viaþa. Duhul destrãmãrii ludice, al plãcerilor și pornografiei este una dintre cele mai teribile amenințãri ale omului. Un scriitor britanic, Aldous Huxley, a profetizat emergența unui altfel de stat în istorie pe care l-a numit „stat magic”, în care „spãlarea creierului nostru” se realizeazã „prin mijloace blânde”, precum: cultivarea unei sexualitãþi deșãnțate, forme de viațã care „excitã simþurile ºi imaginaþia”, cultivarea iluziei puterii, a unei „plãceri ce zguduie simþurile ºi mintea pânã la epuizare”, cum sesiza un remarcabil comentator al acestei terifice profeții, domnul Virgiliu Gheorghe. Dictatura acestui stat magic este mai teribilã decât cealaltã, a statului posomorât al idolatriei ideologice, așa cum l-a imaginat Marx și l-a pus în practicã Lenin.
Cum s-a ajuns la dictatura „statului magic” ?
Prin trãdarea elitelor! Teribilã este singurãtatea popoarelor trãdate de elitele lor prin conspiraþia pãcatului, a cãderilor, ºi, iatã, o avem tãlmãcitã în versetul acesta al lui Iezechiel: „ªi oile Mele s’au risipit din lipsã de pãstor … Pe faþa întregului pãmânt s-au risipit, ºi nu era nimeni care sã le caute ºi sã le întoarcã”. Ideologii statului magic pervertesc și sensul lucrurilor elementare. Popoarele, spun ideologii statului magic, sunt majoritãþi posace, coercitive, care opreseazã minoritãþile ºi indivizii. În consecinþã, indivizii ºi minoritãþile de toate tipurile trebuie decretate normalitãþi chiar dacã acestea conduc la dezintegrarea majoritãþilor și mai grav la dezagregarea unitãților spirituale firești. Cu ocazia alegerilor pentru preºedinþia americanã, din 2008, California, Arizona ºi Florida au apelat la procedeul referendumului pentru a restabili acurateþea unei definiþii colective asupra familiei. Aºa de puternic erau clãtinate fruntariile etnomentale în derulãrile cotidiene ale vieþii popoarelor încât acestea au fost nevoite sã recurgã la referendum pentru a stabili ca definiþia familiei sã rãmânã cea clasicã: uniune consimþitã în mod liber dintre un bãrbat ºi o femeie. A fost necesar un referendum pentru o definiþie „naturalã” sau fireascã. Lucrul încã mai tulburãtor este cã un numãr de state americane au trebuit sã facã uz de referendum pentru a restabili acurateþea unei definiþii, care decurge dintr-un întreg etnospiritual de reguli, norme, modele, tipare, forme ºi scheme sociale pe care le regãsim în mod obiºnuit în modul cotidian de viaþã al membrilor acelor majoritãþi numite popoare.
Minoritãþile aliate cu un anume tip de aparat statal reuºesc sã conteste, sã rãstãlmãceascã definiþii paradigmatice ale popoarelor ºi sã impunã alte definiþii care creeazã confuzii, coboarã tiparele fondatoare ale vieþii comune la un talmeº-balmeº noþional ce reaminteºte promiscuitatea babelianã. În fond, ce ne spun aceste referendumuri populare, precum cel din California? Referendumul californian ne aratã cã atunci când Curtea Supremã din statul respectiv, de exemplu, legalizase cãsãtoriile anarhosexuale, acel stat intrase deja în conflict logico-normativ, voliþional, spiritual,jurisprudenþial cu poporul mobilizat plebiscitar ca sã se apere de efectele unor acte normative derivate din paradigma statului magic. A fost necesar apelul la „arma plebiscitarã” pentru apãrarea de acþiunile prin care un stat se arãta dispus sã redefineascã noþiunile fondatoare ale vieþii comune în conformitate nu cu rânduiala creatã de Dumnezeu, ci cu principiul plãcerii anarhice, cu procedeul definiþiilor arbitrare, al minoritãþilor despotice. Scrutinul popular se aflã, iatã în conflict cu corectitudinea politicã ºi cu subculturile jurnalismului magic.
Segmente însemnate din elitele conducãtoare ale statelor se revendicã de la principiile statului magic prin care pot transforma unele formaþiuni sociale în forþe, activitãþi ºi seducþii capabile sã contribuie la triumful unui nou turn Babel, o zidire zadarnic urnitã din frãmântãtura plãcerilor. Aceastã frãmântãturã dislocã principiul etnospiritual cãci nu mai are ce sã facã cu el ºi forþa care desãvârºeºte procesul este statul magic.
Mai avem soluþii salvatoare la îndemânã ?
Soluția este la poporul îmbisericit, adicã readus la un tip de educație care sã-l facã destul de puternic în fața inducției anarhiei. Numai poporul despãrþit de Biserica lui Dumnezeu se aflã în primejdia rãtãcirii, care este ºi cea finalã, adicã aceea care-i aduce pieirea. Aceeaºi este lecþia pe care ne-o transmite învãþãtura Templului ridicat de Solomon la chemarea lui Dumnezeu cãtre poporul Sãu, care este popor al lui Dumnezeu, ales de Dumnezeu întrucât se menþine în templu, adicã unit în rugãciune, printr-o legãturã pe care generic o numim Bisericã sau Templu.
Pe de altã parte, manifestãrile creatoare în sânul popoarelor sunt o dovadã care ne spune cã Dumnezeu pãstreazã perpetuu în lume mila faþã de popoare, cã darul sãu nu e retras niciodatã popoarelor care au darul acesta activ sau virtualizat, ca latenþã sufleteascã, deci ca sumã de protovirtuþi, de preînclinaþii spre bine, spre fapta cea bunã, spre dreptate, ca tânjire dupã adevãr ºi dreptate….
Încât doar popoarele poartã în mediul lor sufletesc, prin latenþele difuze, ºansa energiilor înnoitoare ceea ce ºi explicã faptul cã popoarele gãsesc uºor calea spre Dumnezeu, chiar atunci când sunt lipsite de ºcoli speciale în acest sens.
Tradiþiile ºi cultura acestora, ca semne ale puterii lor creatoare, sunt binevoite de Dumnezeu, adicã sunt daruri aduse la împlinire, ceea ce aratã cã Dumnezeu a binevoit în ºi prin popoare; altfel acestea ar fi fost lipsite de darul culturii. Substratul peren al popoarelor se aflã astãzi sub ameninþãri multiple punând sub primejdie ºi înfrãþirea popoarelor. Cea mai teribilã ameninþare este cea direcþionatã contra proprietãþii identitare a indivizilor ºi a popoarelor însele. Modernitatea a declanºat un masiv proces de desproprietãrire identitarã ceea ce agraveazã criza mondialã actualã.
Rupþi de tradiþii, de credinþe, de sentimentele apartenenþei, indivizii ºi grupurile devin vulnerabile în faþa acestui nou tip de ameninþãri. Doctrina lansatã de preºedintele Truman, conform cãreia bunãstarea materialã e totul ºi esenþa libertãþii este accesul la prosperitate materialã ºi nimic altceva, ca ºi comunismul lui Marx ºi Lenin, cã mâncarea este totul ºi religia este opiu pentru popoare, au contribuit deopotrivã la dezarmarea etnoistoricã a generaþiilor noi, postbelice ºi deci a popoarelor în faþa unor asemenea promisiuni. Ne dãm seama așadar cã salvarea vine de la o întoarcere în Bisericã adicã de la o reformã spiritualã a elitelor și a popoarelor deopotrivã. Soluția este spiritualã și NU economicã, așa cum se crede îndeobște.
sursa:
Cotidianul]]>
Post Views: 0