Începutul calvarului În regiunea Cernãuþi, represiunile, care au urmat încorporãrii Nordului Bucovinei în U.R.S.S., s-au desfãºurat în trei etape: 1940, 1941 ºi 1944-1945. Primele semne ale terorii bolºevice, însã, au fost arestãrile pe neprins de veste. Spre exemplu, þãranul Constantin Gafu din comuna Molniþa, tatã a cinci copii minori, figureazã în lista primilor acuzaþi, fiind numit de patronii noii puterii „duºman al poporului”. Mai tîrziu, acest om, din inima satului, a fost pedepsit sub aceastã etichetã odioasã, apoi a fost mînat pe drumul deportãrilor. La începutul lunii septembrie, a fost supusã calvarului ºi Victoria Gociu, mamã a patru copii. Aceastã þãrancã, simplã ºi nevinovatã, a fost deportatã, tot din motive artificiale, alãturi de tatãl sãu ºi de cei patru copii, de asemenea minori. Suspectaþi de autoritãþile instalate, românii din Nordul Bucovinei erau urmãriþi la tot pasul. Mai mult decît atîta, oamenii puteau fi închiºi în beciurile cazematelor bolºevice, supuºi ºi diferitelor pedepse crîncene. Spre exemplu, li se înfigeau ace sub unghii ºi erau loviþi cu arma la genunchi, pînã cãdeau. Celor acuzaþi li se dãdea de mîncare numai peºte sãrat ºi erau impuºi sã stea culcaþi în noroi. Astfel, la baºtina lui Gh. Asachi, Benjamin Fundoianu, Artur Verona, faþetele adevãrului erau negate de un spectacol al suferinþelor nesfîrºite. Rapsozii timpului, în creaþiile lor, definesc aceastã perioadã ca una „uitatã de Dumnezeu”. Bãºtinaºii duceau un mod de viaþã la limita suportabilului, iar cei care n-au nimerit sub arma chinului, trebuiau sã plãteascã biruri chinuitoare, trãind cu o unicã speranþã: mîine va fi mai bine! Acest mîine aºteptat nu a venit niciodatã, pentru unii þãrani. În acest timp, în Patria istoricã, care le aparþinea, domina un alt aer de existenþã – mai senin. Deci, poate fi înþeleasã, omeneºte vorbind, opþiunea þãranilor asupriþi de a evada din „raiul comunist”. Or, unica lor posibilitate de a scãpa de coºmarul realitãþii era fuga în România! În primãvara anului 1941, românii rãmaºi dincolo de „graniþele” Patriei istorice fuseserã anunþaþi cã: a apãrut o lege care prevede dreptul de a pãrãsi þinutul. Doritorii urmau sã depunã cereri la organele locale, în limba rusã sau ucraineanã ºi, chipurile, drumurile le erau deschise. Cei care nu cunoºteau limbile respective, se adresau primarilor sau secretarilor consiliilor sãteºti. E drept cã þãranului i se scria aceastã cerere de emigrare/repatriere, dar pentru cinci ruble. Zvonul fusese însã artificial. De fapt, a fost lansat de reprezentanþii Comisariatului Norodnic (cum se numea el atunci) al Afacerilor Interne în scopul testãrii atitudinii bãºtinaºilor faþã de noul regim social-politic. Astfel, încep sã fie jucate noile piesele dramatice, alese de bolºevici, pentru þãranii români.   Masacrul de la Fîntîna Albã La 3 aprilie 1941, peste 5.000 de români din satele de pe Valea Prutului, conduºi de idealurile naþionale ºi dornici de o existenþã, sãracã, dar mai liniºtitã, s-au îndreptat spre centrul raional Hliboca, unde urmau sã înmîneze organelor administrative cererile pregãtite dinainte, pentru care fiecare þãran a plãtit cîte cinci ruble. Mulþimea flutura steaguri cu imagini sfinte. Sediul N.K.V.D., care se afla în centrul localitãþii, avea în faþã o piaþã largã. Organele de conducere ale N.K.V.D., însã, refuzaserã sã primeascã cererile þãranilor, iar aceºtia, indignaþi de acest refuz, au început sã protesteze. Disperatã, mulþimea luã drumul cãtre graniþã în speranþã cã, organizîndu-se într-o procesiune religioasã, cu prapuri ºi cruci luate din bisericã, va reuºi sã-i convingã, totuºi, pe grãniceri ºi sã treacã dincolo de sîrma ghimpatã, în mod paºnic. Dar, în apropiere de Fîntîna Albã, procesiunea a fost opritã, iar la semnalul unui comandant, grãnicerii care ocupaserã din timp, la marginea pãdurii, o linie de bãtãlie, au început sã doboare cu gloanþe de armã rîndurile coloanei ce înainta spre punctul de trecere al frontierei. Puþini au reuºit sã scape din acel masacru. Sute de bãrbaþi ºi femei, de copii ºi bãtrîni, au fost rãpuºi de gloanþe, iar cei scãpaþi, ca printr-o minune, au fost urmãriþi, hãituiþi prin pãdure ºi, pînã la urmã, întemniþaþi.   Masacrul de la Lunca Masacrul de la Fîntîna Albã nu a fost singurul în acea perioadã de tristã amintire, ci a fost precedat de masacrul de la Lunca. Scenariul evenimentului este urmãtorul: în noaptea de 6 spre 7 februarie, altã coloanã de români bucovineni a încercat sã treacã, în mod paºnic, frontiera sovietico-românã, din apropierea rîului Herþuºca. De fapt, aceastã încercare de a trece frontiera a fost din timp planificatã. Tineri din Mahala, Coteni, Buda, Boian, Horecea, Corovia, Plaiul Cosminului, Godineºti, înspãimîntaþi de represiunile organizate de autoritãþile sovietice, dar ºi de recrutãrile forþate la diferite munci în Siberia sau în alte pãrþi din nordul îngheþat al Rusiei, s-au adunat în lunca Prutului ºi îºi aºteptau cãlãuza plãtitã. Aceasta avea sã-i treacã printr-un loc tainic, necunoscut de grãniceri. La rîndul ei, cãlãuza n-a mai venit, iar grãnicerii au fost informaþi despre intenþiile românilor, aºteptînd doar momentul potrivit sã tragã în coloana de tineri, care înaintau pe valea Prutului, aglomerîndo. Unele izvoare evocã un grup de 400 de persoane, doritori sã treacã frontiera, dintre care numai 47 au izbutit, cu preþul vieþii, sã o treacã, ceilalþi tineri au fost împuºcaþi. Din altele izvoare aflãm cã grupul a fost format din circa 2000 de persoane, dintre care 470 au fost omorîte. Cei scãpaþi de dinþii morþii, dar ºi cei care au reuºit sã treacã frontiera precizeazã cã atunci s-au împreunat rînduri peste rînduri de oameni, deci un numãr mare de suflete româneºti. Mult timp, în valea Prutului nu a existat nici mãcar o cruce sã aminteascã de cumplitul eveniment. De-abia în urmã cu cîþiva ani, pe locul presupusului mormînt comun a fost ridicatã o cruce de lemn. Poate ea, de una singurã, sã dea expresie durerii imense a mai multor sate de pe valea Prutului, care au pierdut atîtea vieþi nevinovate?   Marile deportãri În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, în jur de treisprezece mii de persoane (copii, tineri, femei, bãrbaþi), din regiunea Cernãuþi, au fost deportate în Siberia ºi Kazahstan. Numai din raionul Herþa au fost deportaþi în jur de douã mii de inºi (din Horbova – 147, din Bãnceni – 43, din Buda Mare – 39, din Pasat – unul dintre cele mai tinere sate ale þinutului Herþa – 20, din Lunca – 35, din Slobozia – 30, din Mogoºeºti – 42, din Satu Mare – 50, din Mihoreni – 34, din Hreaþca – 20, din Proboteºti – 26 de persoane). Acestea sunt datele atestate scriptic. În realitate exodul forþat de populaþie a fost mult mai mare ºi cu efecte dintre cele mai dureroase. Dupã 1945, cînd o micã parte a deportaþilor din 1941 a primit dreptul sã se întoarcã la locul de naºtere, în Bucovina bîntuia foametea cauzatã de secetã, iar de „sus” s-a primit ordin sã se confiºte þãranilor ºi ultimul bob de grîu. Astfel, podurile caselor, unde, de obicei, þãranii pãstrau cerealele, au rãmas pustiite. Recent s-a fãcut publicã ºi o altã informaþie privind evenimentele tragice din acele timpuri: pe timpul foametei din 1946-1947, S.U.A. ºi Canada au acordat U.R.S.S. un consistent ajutor umanitar, constînd în mii de tone de cereale. Cu pãrere de rãu, în Nodul Bucovinei, ca ºi în Basarabia, nu a ajuns nici o mînã de grîu. Putem sã venerãm noi, astãzi, steluþa roºie? Sã o prindem în piept, asemenea unor certaþi cu memoria? Sau asemenea unor tineri naivi, intoxicaþi de vechea ideologie, care mai obiºnuiesc sã facã acest lucru, la diverse date aniversare??? Si la etapa actualã, sã aduci o carte, în limba românã, din România parcã constituie un pericol pentru grãniceri. Aceºtia, de cele mai multe ori, scotocesc în geantã, rãvãºind lucrurile, apoi întreabã: Ce fel de cãrþi? De ce materie sunt? La Cernãuþi nu sunt cãrþi? material de Grigore Gherman, student la UNM din Bucureºti sursa: FoaieNationala]]>