Antologhion Ce ne învaþã Petru ºi Pavel prin înþelesul numelor lor ºi prin schimbarea acestora Prãznuind acum în cinstea Sfinþilor Apostoli Petru ºi Pavel, trebuie sã primim de la ei ºi povãþuirea cuvenitã zilei, ca sã nu prãznuim în deºert, ci prin prãznuire sã învãþãm cum sã trãim creºtineºte, iubind. La Sfinþii Apostoli totul este dãtãtor de învãþãturã: pilda vieþii lor, ostenelile în propovãduirea Evangheliei ºi mai ales scrierile lor de Dumnezeu insuflate, cu care ºi suntem îmbiaþi în fiecare an prin cele ce se citesc în bisericã. Cine doreºte, poate sã tragã învãþãturã ºi din acest izvor îmbelºugat, dar adânc; eu însã vreau acum sã-mi opresc luarea-aminte, împreunã cu voi, la ceea ce e mai simplu ºi mai apropiat nouã, ºi anume la numele Sfinþilor Apostoli verhovnici, ºi sã scot din ele, pentru mine însumi ºi pentru voi, o lecþie pe ziua de astãzi. Va rog sã ascultaþi. În primul rând, pãtrunderi cu gândul în noima numelor acestor Sfinþi Apostoli: ce înseamnã numele „Petru” ºi „Pavel”, ºi de ce Domnul a rânduit ca ei sã fie prãznuiþi împreunã? „Petru” înseamnã „piatrã”, ºi aratã tãria, statornicia ºi neclintirea. „Pavel” înseamnã „mic”, ºi aratã pãrerea de sine lipsitã de îngâmfare, defãimarea de sine ºi smerenia. împreunã, Petru ºi Pavel ne învaþã cã trebuie sã fim tari în credinþa ºi în vieþuirea creºtinã, dar totodatã smeriþi ºi defãimãtori de sine, ºi ne aratã cã nu trebuie sã fim tari fãrã sã fim smeriþi, ci, dimpotrivã, cu cât este cineva mai smerit, cu atât este mai tare ºi mai neclintit în credinþa ºi în vieþuirea creºtinã. Cel ce clãdeºte o casã face la început temelie adâncã: ºi în creºtinism trebuie sã ne adâncim prin defãimarea de sine, ca sã ne întemeiem cu tãrie în el ºi abia apoi sã ne clãdim casa mântuirii, aºa cum ne aratã Domnul, Care e temelia mântuirii noastre – temelie pe care nimeni altul n-o poate pune – ºi Care, fiind mai presus de toate, S-a smerit totuºi, ascultãtor fâcându-Se pânã la moarte, ºi încã moarte de cruce. Astfel, smerenia este cea mai trainicã temelie a vieþii ºi a virtuþii creºtine. De ce aºa? Pentru cã fãrã harul dumnezeiesc nu putem nici sã gândim, nici sã facem vreun lucru bun, iar harul lui. Dumnezeu nu se dã celor încrezuþi, care nãdãjduiesc în puterile lor. Spre cine voi cãuta, zice Domnul, fãrã numai spre cel blând si smerit, care tremurã de cuvintele Mele? Ploaia se coboarã de sus ºi adapã locurile joase: ºi smerenia atrage harul îmbelºugat al lui Dumnezeu, iar trufia ºi nãdãjduirea în sine îl fac sã se îndepãrteze. Aceasta este legea dreptãþii dumnezeieºti: Dumnezeu celor mândri le stã împotrivã, iar celor smeriþi le dã har. Nu cred cã e nevoie sã vã mai lãmuresc, fraþilor, la ce îndatoreazã lucrul acesta, deoarece vedeþi, fãrã îndoialã, ºi singuri. În al doilea rând, luaþi aminte la schimbarea numelor apostolice. Petru se numea înainte Simon, iar Pavel – Saul. Domnul le-a schimbat numele ºi pe Simon 1-a numit Petru, iar pe Saul – Pavel. Aceastã schimbare a numelor aratã schimbarea esenþialã care s-a petrecut în sufletele Apostolilor, pentru cã Dumnezeu nu pune numele la întâmplare, ci în aºa fel cã prin punerea lor nu numai cã aratã schimbarea, ci o ºi face. La fel, fraþilor, primim ºi noi, toþi creºtinii, un nume nou printr-o schimbare esenþialã. Ne naºtem, ca toþi oamenii, din Adam cel vechi, ºi dupã acest Adam de pãmânt ne numim ºi suntem ºi noi de pãmânt, precum ºi acela era de pãmânt. Dupã aceea însã ne naºtem pentru a doua oarã în Adam Cel nou – în Domnul nostru Iisus Hristos, ºi dupã Acest Adam Ceresc ne numim ºi suntem cereºti, precum ºi El este ceresc. Creºtinul se împodobeºte cu numele lui Hristos tocmai pentru cã primeºte o viaþã nouã de la Hristos Domnul. Dacã este cineva în Hristos, fãpturã nouã este (II Cor. 5, 17). Aceasta se sãvârºeºte prin Sfintele Taine, ºi se sãvârºeºte prin cuvânt. Odatã cu cuvintele „se boteazã robul lui Dumnezeu”, moare omul cel vechi ºi se naºte cel nou; odatã cu cuvintele: „pecetea darului Sântului Duh” se pogoarã ºi se întipãresc în fiinþa noastrã noile puteri harice. La început, Dumnezeu, dând nume celor ce nu erau, le-a dat ºi fiinþare: ºi aici, cuvântul lucrãtor de tainã pricinuieºte în chip de tainã ceea ce a plãnuit Dumnezeu. Cugetând la asta, fraþilor, ce vom spune? Vom spune: „Mulþumim Domnului pentru darul Lui negrãit!” ªi atâta doar? Nu, ci potrivit numelui nostru sã fie ºi vieþuirea noastrã. Hristos, odatã înviat, nu mai moare: ºi noi, odatã renãscuþi prin har la viaþa nouã, sã începem a umbla întru înnoirea vieþii (v. Rom. 6, 4). Dumnezeu, Cel mai înainte de veci, încã dinainte de întemeierea lumii ne-a numit pe noi ca sã ne înfieze prin Iisus Hristos (v. Efes. 1, 4-5). Numindu-ne astfel insã, El tot atunci ne-a ales, altfel spus ne-a menit întru Sine ca sã fim sfinþi ºi neprihãniþi înaintea Lui în dragoste. Aºadar, fraþilor, fiind pãrtaºi chemãrii cereºti, sã umblaþi cu vrednicie dupã chemarea cu care aþi fost chemaþi (Efes. 4, 1), ca altminteri sã nu cadã ºi asupra vreunuia dintre noi mustrarea: ai nume cã trãieºti, dar eºti mort (Apoc. 3, 1). Numele nune este de folos singur. Trebuie sã adãugãm la nume ºi fapta. Iudeii se lãudau cã sunt fii ai lui Avraam ºi se mândreau cu asta; Domnul ce le-a zis însã: Voi sunteþi din tatãl vostru diavolul (In 8, 44). ªi noi suntem de fapt aºa cum ne vede Domnul, deºi El nu doreºte sã ne vadã niciodatã astfel. Numele nostru este cel de „creºtini”, însã de fapt poate cã unii dintre noi sunt pãgâni, iar alþii necredincioºi prin felul lor de a gândi ºi de a trãi. Aºa îl ºi vede Dumnezeu, ºi unul ca acesta poartã în chip de tainã numele potrivit – bineînþeles, nu spre îndreptãþire, ci spre mustrare. Sã râvnim, deci, a fi aºa cum Dumnezeu doreºte sã ne vadã pe toþi în Domnul nostru Iisus Hristos, adicã sfinþi ºi neprihãniþi în dragoste, precum ne-a ºi numit în El mai înainte de întemeierea lumii. Iar pentru asta, cel ce are de slujit, sã slujeascã; cel ce are îndatorirea de a învãþa, sã înveþe; cel ce este într-un post de conducere, sã conducã; cine are îndestulare materialã, sã dea cu simplitate ºi altora; între noi sã trãim în dragoste nefãþarnicã, urând rãul ºi alipindu-ne de bine, sã fim harnici cu osârdie, sã ardem cu duhul, slujind Domnului prin rugãciunile de acasã ºi prin cele de la bisericã. îndeobºte, potrivit Apostolului, nu trebuie sã ne potrivim cu acest veac, ci trebuie sã ne schimbãm prin înnoirea minþii, deosebind care este voia lui Dumnezeu cea bunã, ºi plãcutã, ºi desãvârºitã (Rom. 12, 2). Dacã ne vom întocmi un asemenea fel de viaþã ºi vom fi statornici în el, biruind toate piedicile – atât cele dinafarã, cât ºi cele lãuntrice -, luaþi seama ce fãgãduinþe mari ne vesteºte Domnul: biruitorului îi voi da sã mãnânce din mana cea de tainã, si îi voi da lui o pietricicã albã, si pe pietricicã scris un nume nou, pe care nimeni nu-l ºtie decât primitorul (Apoc. 2, 17), ºi în continuare: cel ce biruieºte va fi îmbrãcat în veºminte albe, ºi nu voi ºterge nicidecum numele lui din cartea vieþii, ºi voi mãrturisi numele lui înaintea Tatãlui Meu ºi înaintea îngerilor Lui (Apoc. 3, 5), iar în cele din urmã: pe cel ce biruieºte îl voi face stâlp în templul Dumnezeului Meu, ºi afarã nu va mai ieºi, ºi voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu ºi numele cetãþii Dumnezeului Meu, al Ierusalimului celui nou, care se pogoarã din Cer, de la Dumnezeul Meu, ºi numele Meu cel nou (Apoc. 3, 12). Ce poate fi mai presus de asta? Deci, cel ce are urechi de auzit, sã audã. Amin! Sfântul Teofan Zãvorâtul