prezentare rapcea.ro: textul de mai jos a circulat anonim pe mailuri. Eu l-am preluat de pe site-ul dlui. profesor Ion. Coja. 1878 este anul în care „cauza Rusiei în România a fost pierdutã pentru totdeauna”. Tensiunile au apãrut când românii ºi-au dat seama cã „apãrãtorii ortodoxiei” voiau, de fapt, sã-i transforme în gubernie Momentul zero al sentimentului de ostilitate pe care românii îl încearcã faþã de ruºi a fost, dupã toate probabilitãþile, rãzboiul dintre aceºtia ºi turci din 1806-1812, „ºase ani în care pãmântul Principatelor avea sã slujeascã din nou de câmp de bãtãlie. ªi dacã, în saloanele din Bucureºti ºi din Iaºi, doamnele vor învãþa valsul, iar bãrbaþii vistul ºi faraonul (n.r. – jocuri de cãrþi), la þarã mizeria, jaful ºi hoþiile vor atinge un nivel nemaicunoscut pânã atunci”, dupã cum scrie Neagu Djuvara. Ironia e cã, iniþial, românii i-au întâmpinat cu entuziasm pe „eliberatorii” ruºi. Neagu Djuvara relateazã în cartea „Între Orient ºi Occident”: „În timpul rãzboiului din 1768-1774, boierii moldoveni, în marea lor majoritate, îmbrãþiºaserã cu înflãcãrare cauza Sfintei Rusii, care, punându-se în fruntea unei noi cruciade împotriva necredincioºilor, avea sã scape popoarele creºtine de sclavia în care erau þinute de secole. O mulþime de cãlugãri ruºi, sosiþi în Principate, în Transilvania ºi în toatã Peninsula Balcanicã, pregãtiserã de mult terenul, dovedindu-se propagandiºtii cei mai eficace ai acestor miºcãri populare ºi de simpatie faþã de «Rusia pravoslavnicã». Mii de volintiri (n.r. – voluntari) din Moldova ºi Muntenia se angajaserã în armata rusã: la sfârºitul rãzboiului, erau 12.000″, ceea ce înseamnã cã peste 1% din populaþia bãrbãteascã se înrolase la ruºi. UN SAT ÎNTREG, ALUNGAT PE CÂMP ÎN TOIUL IERNII Românii ºi-au dat însã destul de repede seama cã se înºelaserã, iar „eliberatorii” ruºi nu erau apãrãtorii creºtinãtãþii, ci doar soldaþii unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci. „Pe mãsurã ce adevãratele planuri ale þarilor se dãdeau pe faþã, marii boieri începuserã sã intre la bãnuialã. Pe de altã parte, comportamentul trupelor ruseºti de ocupaþie din timpul rãzboiului din 1787-1791 întunecase mult imaginea Rusiei în ochii poporului”, povesteºte acelaºi Djuvara. Din epocã ne-au rãmas mãrturii zguduitoare ale cruzimii la care se dedau ruºii pe teritoriul Moldovei ºi al Munteniei. Contele francez Louis Langeron, general în armata rusã la sfârºitul secolului al XVIII-lea, nota în „Memoriile” sale un episod petrecut în Moldova în timpul campaniei din iarna anului 1788: „Iatã un exemplu, dintr-o mie, de ce era în stare cruzimea ruºilor”. Enervat pentru cã o furtunã îi afectase armata, generalul rus Kamenski a poruncit sã fie decapitaþi prizonierii tãtari, iar un evreu suspect sã fie legat gol de un stâlp ºi stropit cu apã la minus zece grade Celsius, lãsându-l sã moarã îngheþat. Apoi a dat foc unui sat întreg ºi i-a alungat pe locuitori pe câmp, în ger ºi zãpadã, lãsându-i sã moarã de frig ºi de foame. În final, acest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu fuseserã ucise sã fie strânse ºi trimise în Rusia, pe moºiile sale. Deºi lefegiu în armata þarului, nobilul francez nu împãrtãºea metodele pe care le foloseau colegii sãi ruºi: „Am putut judeca grozãviile la care ofiþerii noºtri se dedau prea adesea în Moldova ºi, chiar dacã n-aº fi fost martor, aº fi putut judeca ºi dupã teama cumplitã de care este cuprins, dintr-o datã, un þãran moldovean când vede cã-i intrã în casã o uniformã ruseascã. Rãmâne împietrit ºi nu mai este în stare nici sã zicã, nici sã facã ceva. Degeaba îi ceri, îl rogi, îi dai bani ca sã-þi facã vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e bun de nimic ºi rãmâne ca o stanã de piatrã. (…)”. Deja, în timpul rãzboiului ruso-turc din 1806-1812, boierii din þãrile române nu le mai erau favorabili ruºilor, pe care-i priveau cu teamã ºi-i suspectau (justificat) cã vor „uita” sã mai plece. Iatã ce scria un alt francez, prinþul Joseph de Ligne, în timpul rãzboiului ruso-turc din 1787-1791: „Nu s-a mai pomenit o situaþie precum a oamenilor aceºtia, bãnuiþi de ruºi cã i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceºtia îi cred mai legaþi de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi, la fel de mult cum se tem de întoarcerea celor din urmã”. NAPOLEON NE-A SALVAT Prima datã când Rusia a fost foarte aproape de a anexa þãrile române s-a întâmplat în 1812. La capãtul unui rãzboi de ºase ani, tratativele dintre ruºi ºi turci se împotmoliserã pentru cã primii doreau anexarea Principatelor. Precipitarea evenimentelor pe plan european, unde împãratul francez Napoleon Bonaparte a invadat Rusia, a fost întâmplarea providenþialã de care aveau nevoie în acea clipã românii. Încolþiþi, ruºii s-au mulþumit cu puþin. Dar dedesubturile pãcii de la Bucureºti, din 1812, în urma cãreia România a pierdut Basarabia, sunt neclare ºi astãzi, dupã 200 de ani. Invazia francezã în Rusia era iminentã ºi nu existã explicaþii logice pentru care marele vizir Ahmet-paºa ºi marele dragoman Moruzi (secretar de stat la ministerul de externe al turcilor) au acceptat o pace dezavantajoasã. Actele s-au semnat pe 28 mai 1812. Trei sãptãmâni mai târziu, Napoleon intra în Rusia. S-a vorbit îndelung de trãdare. Opiniile istoricilor sunt împãrþite. Dar turcii n-au avut dubii. Dupã întoarcerea la Istanbul, vinovaþii au fost judecaþi, marele vizir – destituit ºi exilat, marele dragoman Dimitrie Moruzi – decapitat împreunã cu fratele sãu, Panait. Era însã tardiv. Pe de altã parte, bãnuielile românilor se dovediserã întemeiate. Comentariul contelui de Langeron arãta adevãrata þintã a ruºilor: „Împrejurãrile în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit sã nu cerem decât Prutul, ºi încã am fost foarte mulþumiþi cã am cãpãtat aceastã frontierã”. MAI CORUPÞI DECÂT TURCII În materie de administraþie, ruºii s-au dovedit mai hrãpãreþi decât turcii. Neagu Djuvara citeazã din nou din memoriile lui Langeron în cartea „Între Orient ºi Occident”: „Generalul Zass, însãrcinat la Craiova cu supravegherea comerþului între Vidin ºi Ardeal, dublând taxa pe fiecare balot de marfã, a izbutit sã-ºi însuºeascã sume fabuloase ºi a fost gãsit, la întoarcere, la carantila de la Nicolaiev, cu 60.000 de ducaþi de aur, ascunºi în douã butoaie. La Bucureºti, generalii Engelhart ºi Isaiev vindeau autorizaþiile de tranzit ale mãrfurilor, iar cazacii ºi colonelul Melentiev luau bacºiºuri pentru trecerea mãrfurilor în contrabandã”. Dupã retragerea ruºilor, în 1812, þãrile române au rãmas în haos. Un ministru al Saxoniei la Constantinopol raporta, pe 10 septembrie 1812: „Toþi cãlãtorii care sosesc din þinuturile acelea spun cã Principatele sunt cu totul pustiite de armatele care le ocupã de ºase ani ºi cã va fi nevoie de multã muncã ºi de grijã ca sã arate iar aºa cum erau înainte”. La 1830, românii se sãturaserã de „fraþii creºtini”. Djuvara descrie aceastã cotiturã: „Atâtea nenorociri adunate, din vina, directã sau indirectã, a ocupantului, aveau sã exacerbeze în þarã sentimentul antirusesc ºi, fapt nou, de acum înainte, avea sã fie un sentiment generalizat în toate pãturile populaþiei”. Teama cã ruºii nu vor mai pleca este ilustratã de Saint-Marc Girardin (scriitor ºi politician francez) printr-o replicã amuzantã datã de un þãran boierului sãu: „Conaºule, îi vãd ducându-se, venind înapoi ºi întorcându-ºi spatele unii altora, ca la joc. Ca sã plece, ar trebui sã se întoarne cu spatele cãtre noi, toþi deodatã!”. „RÃZBOIUL” ALIAÞILOR RUSO-ROMÂNI DE LA 1878 Consolidarea „simpatiei” pe care poporul român avea s-o nutreascã faþã de ruºi s-a produs dupã încheierea Rãzboiului de Independenþã, în 1878. Gravele incidente dintre Principatele Unite ºi Rusia, petrecute dupã înfrângerea Turciei, sunt prea puþin cunoscute. Dupã ce a fost salvatã de la înfrângere de intervenþia armatelor române conduse de Principele Carol (devenit ulterior Regele Carol I al României), Rusia n-a mai recunoscut þãrii noastre statutul de participant la negocierile de pace. Mai mult, a anexat trei judeþe din Basarabia de Sud care aparþineau Principatelor în acel moment, în ciuda opoziþiei disperate a domnitorului Carol ºi a clasei conducãtoare, în frunte cu I.C. Brãtianu ºi Mihail Kogãlniceanu. BUNI ÎN FAÞA PLEVNEI, „UITAÞI” LA TRATATIVE A fost un duel dur pe teren diplomatic, iar evenimentele au degenerat, în primãvara lui 1878, pânã în pragul rãzboiului între foºtii aliaþi. Pacea dintre Turcia ºi Rusia s-a încheiat la San Stefano (Turcia), în 19 februarie 1878, fãrã participarea României. Istoricul Sorin Liviu Damean descrie, în „Carol I al României”, modul în care au procedat „aliaþii” ruºi: „Guvernul de la Bucureºti a luat cunoºtinþã de conþinutul respectivului document abia pe 9 martie, prin intermediul «Jurnalului de St. Petersburg» trimis de generalul Iancu Ghica. Acest act «de uimitoare nerecunoºtinþã a Rusiei faþã de aliata sa» (n.r. – Dimitrie Onciu, „Din istoria României”) consacra, printre altele, independenþa României, însã cu dureroase sacrificii. Articolul 19 preconiza cã Sublima Poartã va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunãrii ºi Insula ªerpilor cãtre Rusia, care, la rândul sãu, îºi rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei. Totodatã, spre disperarea cercurilor conducãtoare de la Bucureºti, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor ruseºti care staþionau în Bulgaria”. RUªII ASEDIAZà BUCUREªTII Aceste întâmplãri au adus armatele celor douã þãri pe picior de rãzboi. „Vãdit nemulþumit de atitudinea protestatarã a Guvernului de la Bucureºti, (n.r. – cancelarul rus) Gorceakov þinea sã-i precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intransigentã a cercurilor politice de la Petersburg în privinþa dreptului de trecere a trupelor ruseºti. Mai mult, cancelarul sublinia cã, în eventualitatea în care autoritãþile de la Bucureºti se opun unei asemenea acþiuni, þarul «va ordona ocuparea României ºi dezarmarea armatei române»”, scrie Damean în aceeaºi carte. România n-a cedat ºi s-a pregãtit de rãzboi. „O asemenea stare de spirit era evocatã ºi de reprezentantul britanic la Bucureºti, colonelul Mansfield, care concluziona cã «sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns la apogeu»”, se consemneazã în lucrarea numitã mai sus. „(…) trupele ruseºti au primit ordin sã ocupe România. Bucureºtii au fost asediaþi. În faþa acestei primejdii, Brãtianu îl convinge pe Carol I sã iasã din capitalã ºi sã se punã în fruntea oºtilor româneºti din Oltenia. Ne aflam atunci în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziþie avantajoasã, pentru prima ºi singura datã în istorie”, scrie ºi istoricul Alex Mihai Stoenescu în „Eºecul democraþiei române – Istoria loviturilor de stat în România, volumul II” despre aceleaºi evenimente. „PRIETENIA PENTRU RUSIA ERA SFÂRªITÔ Intervenþia marilor puteri europene, iritate de expansiunea Rusiei cãtre Bosfor ºi Marea Mediteranã, a pus capãt acestei situaþii dramatice prin Congresul de la Berlin. România a pierdut Basarabia, primind în schimb Delta Dunãrii ºi Dobrogea. În planul percepþiei populare, Rusia devenise însã, o datã pentru totdeauna, inamicul public numãrul unu. Constantin Bacalbaºa (1856-1935, om politic ºi ziarist) concluziona: „Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârºitã. În þarã naºte, deodatã, simþirea antirusã. Ruºii sunt de acum priviþi cu rãcealã sau cu duºmãnie. Conflicte zilnice se întâmplã în toatã þara cu militarii ruºi. Ingratitudinea ruseascã, cât ºi cãlcarea fãrã pudoare a angajamentelor luate formal prin convenþiunea din 4 aprilie 1877 revoltã toate sufletele româneºti. Cauza Rusiei în România este pierdutã pentru totdeauna”. Evenimentele din 1877-1878 sunt identificate de Alex Mihai Stoenescu drept momentul în care poporul nostru a devenit definitiv ostil Rusiei: „Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastãrile, incendierile, furturile, violurile ºi umilinþele aduse românilor de cãtre armatele þariste au produs o distrugere decisivã a imaginii vecinului de la Rãsãrit. (…) Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instaleazã fenomenul rusofob, pe un puternic fond naþionalist. A doua trãdare, cea din Primul Rãzboi Mondial, ºi apoi infiltraþia comunistã în presa ºi politica româneascã de pânã în Al Doilea Rãzboi Mondial vor duce la apariþia sentimentului solid de urã împotriva Rusiei, urã care a purtat trupele române dincolo de Nistru, care n-a slãbit nici sub regimul comunist, producând o incredibilã expulzare a trupelor sovietice din þarã în 1958, ºi care funcþioneazã ºi astãzi la aceleaºi dimensiuni aparent interminabile”. ATENTATELE, TRÃDAREA, TEZAURUL, BASARABIA, BUCOVINA… Incidentele ruso-române nu s-au oprit la conflictul din 1878. Prim-ministrul I.C. Brãtianu ºi fiul sãu, Ionel I.C. Brãtianu, au fost þinta a numeroase atentate organizate de ruºi. Sabina Cantacuzino, fiica lui I. C. Brãtianu, nota într-o scrisoare: „Rusia era înverºunatã împotriva tatei ºi a fost iniþiatoarea acelor atentate contra lui”. În baza documentelor studiate, Alex Stoenescu afirmã, în „Istoria loviturilor de stat”, cã miºcãrile þãrãneºti din 1888 ºi 1907 au fost iniþiate de instigatori ai ruºilor, care aveau în plus ºi agenþi de influenþã în politicã ºi în presã. Evenimentele din Primul Rãzboi Mondial, în care armata rusã a fugit de pe câmpul de luptã în 1917, iar tezaurul n-a mai fost returnat de Moscova, urmate de lungul conflict cu bolºevicii pentru Basarabia, ultimatumul din 1940, în care URSS a anexat din nou Basarabia ºi Bucovina, au alimentat tensiunile. Au urmat Al Doilea Rãzboi Mondial, ocupaþia rusã din perioada 1944-1958, împreunã cu jafurile, violurile, violenþele de tot felul ºi impunerea cu forþa a comunismului. Dupã 1990, instalarea în fruntea statului a lui Ion Iliescu, comunist instruit la Moscova, precum ºi ostilitatea Rusiei în (eterna) problemã a Basarabiei nu au fost de naturã sã atenueze sentimentele românilor faþã de vecinii din Rãsãrit. Fricþiunile între România ºi Rusia continuã ºi acum. Imperiul din Est a reacþionat agresiv la intrarea þãrii noastre în NATO ºi UE, iar relaþiile dintre cele douã pãrþi sunt caracterizate de specialiºti ca fiind „tensionate”.]]>