95 de ani de la naºterea lui Constantin Virgil Gheorghiu

  Cãrþile lui Constantin Virgil Gheorghiu au ajuns la Chiºinãu   Salonul Internaþional de Carte (S.I.C.), organizat de Biblioteca Naþionalã a adus, pentru prima datã anul acesta la Chiºinãu, recenta producþie editorialã a Patriarhiei Române ºi a altor edituri de carte religioasã din România: Sophia, Deisis, Metafraze. Editura Polirom a venit ºi cu cele 8 tomuri ale Septuagintei, editate în anii 2004-2011. Cãrþile aduse din România au fost atât de valoroase, încât doi preoþi din Chiºinãu, de la bisericile  Sf. Trei Ierarhi ºi  Sf. Dumitru, au cumpãrat pentru bibliotecile parohiale câte un exemplar din cele câteva sute de titluri expuse de aceste edituri. Vom cãuta prilejuri de a scrie despre unele  dintre aceste cãrþi. Acum consider cã meritã sã  atragem atenþia asupra unui autor care, deºi a iubit mult Basarabia ºi a suferit toatã viaþa pentru aceastã margine de þarã, nu este cunoscut ºi citit de basarabeni. Este vorba despre Constantin Virgil Gheorghiu. Cinci sau ºase dintre cãrþile sale, editate de Sophia (Bucureºti) ºi Deisis (Sibiu), au putut fi cumpãrate în  zilele de 31 august-4 septembrie, când s-a desfãºurat Salonul Internaþional de Carte. Apariþia prenumelui Constantin înaintea prenumelui sãu,Virgil, se explicã, probabil, prin necesitatea de a se face distincþie între cei doi poeþi români ce purtau acelaºi nume: unul muzician, nãscut  în 1903, celãlalt fiind autorul despre care vorbim acum, nãscut la 9 septembrie 1916. Prenumele Constantin este adãugat din dragostea deosebitã pentru tatãl sãu, preotul din Rãzboieni, jud. Neamþ, despre care a scris o carte excepþionalã, Tatãl meu, preotul care s-a urcat la cer. O recomand celor care au citit prea multã literaturã anticlericalã. O altã carte a sa, Cum am vrut sã mã fac sfânt, aratã o preocupare fireascã a creºtinului, dar care ar putea pãrea unora precoce: micul Virgil, negãsind prenumele sãu în calendarul bisericesc, hotãrãºte sã-l sfinþeascã prin felul în care-ºi va trãi viaþa. Este cazul sã cercetãm dacã nu a ºi reuºit. Imediat dupã 1989 s-a vorbit mult la TVR1 despre Constantin Virgil Gheorghiu, scriitor român din Franþa, în legãtura cu best seller-ul intitulat Ora 25. Dintre cãrþile sale de Memorii apãrute în 1986 ºi 1995, primul volum, salutat cu entuziasm de Alain Peyrefitte, cuprinde multã informaþie despre copilãria lui Virgil Gheorghiu în satul de la poalele Carpaþilor ºi despre adolescenþa sa, adicã cei 8 ani petrecuþi în Chiºinãu, unde-ºi fãcea studiile la Liceul Militar.   C. V. Gheorghiu scria despre basarabeni ca despre familia sa   Pândesc, de când am conºtientizat drama Basarabiei, dacã cineva dintre români a avut ºi ar avea curajul sã reflecte adevãrul întreg privitor la aceºti aproape 200 de ani de înstrãinare ºi martiriu. Cât sânge ºi energie intelectualã au trebuit sã se consume pentru acele mici intermitenþe româneºti din anii 1856-1878, 1918-1940 ºi 1941-1944! Obiºnuiþi cu demagogia de dupã 1989, uitãm cã am avut parte ºi de mari personalitãþi care sã punã problema pe tapet. Dacã nu a reunirii, cel puþin a supravieþuirii, a respectãrii drepturilor elementare ale românului basarabean. Dupã lansarea în cadrul S.I.C.-2011, m-am pomenit  rãsfoind aceastã carte, care se pierdea printre altele, sute: Omul care cãlãtorea singur, un roman considerat „mai mult autobiografic decât  ficþional“, scris de C. V. Gheorghiu, tradus din francezã de Gheorghiþã Ciocioi ºi editat de Sophia în 2010. Dupã ce l-am lecturat cu interes, am mai descoperit un om curajos, care a scris adevãrul întreg despre românii dinãuntrul ºi din afara þãrii. Citiþi ºi vã convingeþi. Nu vom înþelege, fãrã a citi cartea Omul care cãlãtorea singur, de ce, de la 1812 încoace, nu se face nimic pe cale oficialã pentru retrocedare (excepþie, anul 1856) ºi totul cade pe umerii unor personalitãþi-kamikaze. Printre cei mai curajoºi, la 1812, era Mitropolitul Veniamin Costachi, cel care plângea pentru jumãtatea  pierdutã a Mitropoliei istorice a Moldovei ºi  le reproºa unora cã „Ghica Vodã ºi-a pierdut viaþa odatã cu pierderea Bucovinei, iar noi nu putem sã protestãm?!“ Ioan Eliade Rãdulescu, pe la 1830, descoperã cine sunt ruºii ºi se întoarce împotriva lor în legãturã cu Basarabia. Eminescu, mai târziu, plãtea cu viaþa pentru cã a luat în serios problema Basarabiei, Bucovinei ºi a Transilvaniei. În secolul XX, dupã Al Doilea Rãzboi Mondial, printre cei mai curajoºi au fost Gheorghe Brãtianu, C. V. Gheorghiu, Paul Goma ºi alþi câþiva oamenii preocupaþi de soarta Basarabiei. Desigur cã sunt ºi mulþi despre care nu vom afla niciodatã. În mod previzibil, C. V. Gheorghiu este atacat din toate pãrþile, dupã ce se aflã cã a scris în 1941reportaje despre martiriul Basarabiei în primul an de ocupaþie sovieticã (au fost editate, apoi, în cartea Ard malurile Nistrului). Cartea Omul  care cãlãtorea singur reia, în 1954, tema ocupaþiei de un an a Basarabiei. Atât de tare a fost agresat de Francis Cremieux în articolul „Cum ºi pentru ce un criminal a fost uns ca mare umanist“, dar ºi de alþi ziariºti care nu citiserã Ard malurile Nistrului, încât autorul mai scrie o carte despre cum a scris acea carte. O scrie nu pentru a-ºi face mea culpa, ci pentru a explica. Victor Kravcenko, disidentul rus, a fost atacat în aceeaºi perioadã, prin campanii de presã, de aceeaºi revistã, Les lettres Françaises. El, însã, nu a dat explicaþii pentru conþinutul anticomunist al cãrþii sale Am ales libertatea, ci a intentat un proces, pe care l-a câºtigat. Românul C. V. Gheorghiu nu a fost iertat niciodatã pentru cã a scris în unul din reportajele sale cã, în noaptea când a ajuns la Bãlþi ºi a gãsit oraºul ars, soldaþii germani s-au strãduit sã-l protejeze pentru a nu da peste vreo minã ºi l-au ajutat sã gãseascã o maºinã pentru a se deplasa la Chiºinãu. „Cum vã puteaþi situa de partea Axei?“ Cum puteau nemþii sã aibã un comportament plin de omenie cu un ziarist al statului român aliat? Asta nu puteau înþelege cei care erau programaþi sã justifice doar Rezistenþa antihitleristã. Maestrului Gabriel Marcel, care-i prefaþase Ora 25, i se pãrea „de-a dreptul monstruos sã se vorbeascã cu simpatie despre germani“. „Uluitor, incredibil“ – acestea erau cuvintele cu care l-a întâmpinat maestrul. – Trebuie sã vã renegaþi cãrþile dvs. anterioare (le considera fasciste). Sã vã faceþi mea culpa. – Nu trebuie sã fac nimic. Aliaþii dvs., ruºii, au afundat þara mea în disperare ºi în sânge. Atunci dvs. eraþi aliaþi ºi fraþi de arme cu soldaþii sovietici care îi masacrau pe basarabeni! Ar fi fost monstruos din partea mea sã nu mã revolt ori sã colaborez cu ocupantul, îi replica Gheorghiu. Maestrul se încãpãþâna sã susþinã cã numai adevãrul lui era just ºi rezonabil. Dupã articolul de desolidarizare a lui Gabriel Marcel, s-a declanºat campania de presã, care nu s-a mulþumit pânã nu l-a fãcut pe Gheorghiu „ofiþer S.S.“ ºi „instigator al masacrãrii evreilor din Basarabia“. Acum ni se pare firesc acest comportament al intelectualilor de stânga din Franþa, pentru cã am citit cartea lui Sevillia Terorismul intelectual ºi alte studii despre lucrarea K.G.B.-ului în Occident. Mecanica antifascismului, gãselniþã a comuniºtilor, este periodic pusã în miºcare. Sevillia scrie cã, în 2001, doar 6 la sutã dintre ziariºtii francezi nu se declarau alegãtori ai stângii. Închid paranteza. O scriitoare disidentã din Argentina, Valeria Ocampo, a ajuns sã-i spunã, înlãcrimatã, lui Gheorghiu cã numele de român îi provoacã oroare, pentru cã „românii l-au trimis la camera de gazare pe cel mai bun prieten al meu… cel mai mare poet al României“. ªocat, Gheorghiu se intereseazã de numele acelui poet. Mai târziu aflã din cartea englezoaicei Claire Sheridan cã era vorba despre un bancher, care nu scrisese niciodatã versuri în limba românã ºi nu locuise în România, deºi avea multe bãnci acolo.   Chiºinãul ºi groparii lui: partizanii   Dar ceea ce i-a enervat cel mai mult pe jurnaliºtii francezii în cãrþile lui Gheorghiu au fost omniprezenþii partizani basarabeni. Despre acei partizani, istoricii de la Chiºinãu (cei care lucreazã pentru comuniºti) afirmã cã au existat ºi au dezvoltat o mare activitate. De ce nu s-or fi grãbind sã valorifice materialul arhivistic pe care-l tot culeg de ani de zile? Nu cumva, ca ºi în Franþa postbelicã, adevãrul despre partizani este tabu?! Între timp, cãrþile lui Gheorghiu ne permit sã aflãm câte ceva despre identitatea acestor partizani ºi despre consecinþele luptei lor împotriva României. Deºi poate nici acum Occidentul nu vrea sã se ºtie despre ei, vom încerca sã descâlcim niºte iþe acum, cu prilejul hramului, de ziua oraºului Chiºinãu. Aflãm ºi din cartea Omul care cãlãtorea singur cã, pentru C. V. Gheorghiu, Basarabia a rãmas mereu „un pãmânt negru foarte drag“, pe care l-ar fi ales ca loc de trai. L-au impresionat basarabenii, pe care-i vedea mereu îngenunchiaþi în biserici. ªi Geo Bogza scria despre aceastã „þarã de pãmânt“ ºi despre felul în care se duceau oamenii pe ultimul drum – cu sania trasã de boi ºi vara, prin þãrânã –, dar se simte cã Bogza vâna subiecte picante pe aici, nu se implica sufleteºte. Corespondent de rãzboi neînarmat, ajuns în iulie 1941 la Bãlþi, singur, fãrã a se alãtura unei unitãþi militare, Gheorghiu era printre primii români care vedea oraºul cu toate casele arse, fãrã lumini ºi fãrã oameni. Numai pisici cu ochi fosforescenþi mai rãmãseserã pe acel loc. Nu exista, încã, un comandament românesc, ci numai un grup de soldaþi germani care dirijau circulaþia. Aceºti cinci oameni l-au primit cu amabilitate pe reporterul român ºi i-au dat permis de liberã trecere, pentru a putea opri orice maºinã care se îndrepta cãtre front. De la ei aflã prima datã cã este primejdios sã se deplaseze singur, „întrucât oraºul nu a fost curãþat încã de partizani“. Un localnic îi spune cã nu a fost nici o luptã la Bãlþi ºi cã detaºamentele de partizani au dat foc oraºului dupã retragerea armatei ruse ºi înainte de intrarea celei germano-române. „Au aruncat totul în aer, inclusiv case de locuit. Mii de oamenii fuseserã uciºi de explozii“. Ajuns la Chiºinãu, reporterul aude peste tot aceeaºi propoziþie: „Partizanii au fãcut cel mai mare dezastru“. Întrebarea  pe care o punea tuturor era: „Cine sunt partizanii?“ Rãspunsul primit îl ºoca: „Civili basarabeni, organizaþi în detaºamente înarmate. La retragerea trupelor sovietice ei formau ariergarda. Când Basarabia fusese ocupatã de ruºi, cu un an înainte, partizanii formaserã avangarda Armatei Roºii. Partizanii, în cea mai mare parte, erau evrei“ (pag. 116 – s.n., N. N.). C. V. Gheorghiu cere nume ºi fapte concrete, ca sã nu cadã în vreo capcanã. Se adevereºte: aflã nume de miliþieni sovietici, de comandanþi ai detaºamentelor de partizani – aproape toate evreieºti. O trupã de actori evrei ai lui Eddy Thall transformase în scenã de teatru altarul bisericii frecventate în adolescenþã de C. V. Gheorghiu; deasupra frescelor se pictaserã scene profane. Dupã rãzboi, sovieticii au recidivat în acelaºi stil: ºtie toatã lumea cã studentele de la Institutul de Medicinã se dezbrãcau în altarul bisericii Sf. Nicolae din Chiºinãu, transformat în scenã a Casei de Culturã, catedrala oraºului, metamorfozatã în Salã de expoziþii, gãzduia, pânã în 1988, tot felul de nuduri în locul icoanelor, iar biserica Sf. Haralambie fusese vopsitã pe dinãuntru cu smoalã dupã ce s-a sãlãºluit acolo teatrul Danco. Mai închid o parantezã. Acestea au fost realitãþile constatate de reporterul revoltat, aºa cum se poate revolta un ziarist la vârsta de 24 de ani. Indignarea lui era cu atât mai mare cu cât era foarte legat de prietenii lui din Chiºinãu, mulþi dintre ei evrei. Numai preoþii erau la posturile lor imediat dupã intrarea armatelor germano-române în Basarabia. Prin urmare, ei au fost martori oculari ai pierderilor pricinuite de ocupanþi ºi de partizani acestui pãmânt. Ei îl puteau ajuta pe Gheorghiu prin mãrturiile lor. Dar unde erau preoþii basarabeni dupã rãzboi? Refugiaþi în România pustiitã de comunism sau deportaþi ºi uciºi în spaþiul de peste Prut. Ce a fost mai dureros pentru C. V. Gheorghiu ºi pentru basarabeni: faptele ocupanþilor ruºi sau lovitura de cuþit  înfiptã în spate de cetãþenii României? „Un milion de basarabeni, aproape o treime din populaþie, a fost deportatã de sovietici într-un singur an“ – constatau românii în acele zile, ºi abia acum înþelegem cã, astfel, se fãcea loc de þarã pentru… partizani. Atunci, însã, aceastã strategie nu se vedea cu ochiul, iar ziaristul Gheorghiu scria o carte despre martiriul în sine al populaþiei Basarabiei. Cartea Omul care cãlãtorea singur este impresionantã nu doar ca raport fãcut de autor pentru luminarea opiniei publice despre felul în care s-a scris o carte a sa, Ard malurile Nistrului. Romanul cuprinde mai multã materie primã decât presupuneam eu citind cartea de reportaje. Începem sã înþelegem de aici de ce omul care apãrã Basarabia rãmâne de regulã singur. El zãdãrniceºte, poate fãrã sã-ºi dea seama, niºte planuri ascunse bine. Milan Kundera încearcã o metodã similarã de construire a unui roman despre alt roman. Parcã o vãd pe singuratica Tamina din Cartea râsului ºi a uitãrii: „Toþi au uitat, iar eu nu!“ C. V. Gheorghiu este ºi acum, dupã moarte (survenitã la 22 iunie 1992), atât de trist ºi de singur pe fundalul veseliei schizofrenice a inconºtienþilor de pe ambele maluri ale Prutului. În tinereþe îl frãmânta problema jumãtãþilor de adevãr. Reporterii trimiºi de pãrþile beligerante reflectã jumãtãþile aceluiaºi unic adevãr. Foarte sigur cã nici un reporter sovietic ori american nu va vorbi despre românii omorâþi de cãtre partizanii din Basarabia, reporterul român se considerã obligat sã o facã, pentru ca adevãrul sã nu fie spus pe jumãtate. Întors din Basarabia, pleacã spre Crimeea. Armata Roºie pãrãsea Crimeea, retrãgându-se în Caucaz pe mare, ºi rãmãseserã doar unitãþile de partizani. Aici avu ocazia sã vadã efectele abandonate ºi utilajele de transport ale unei formaþiuni de partizani. Rãmãseserã ºi documente. C. V. Gheorghiu fãcu acum descoperirea cea mai dureroasã: „Partizanii din Basarabia continuau lupta ºi în Crimeea. ªi o demonstrau carabinele, gamelele, hainele, gloanþele lor – toate de provenienþã româneascã, cumpãrate pe banii cetãþenilor României“. Cu ele erau împuºcaþi soldaþii români de cãtre concetãþenii lor cu nume strãine. ªi le notã în carnetul de reporter. Nu-i erau toate necunoscute. Ceru permisiunea de a lua cu el acte de identitate ºi alte documente ale partizanilor antiromâni din Basarabia. Ceea ce a pus, atunci, gaz pe foc poate fi citat acum tot cu oarecare prudenþã. La pag. 234, C. V. Gheorghiu scrie: „ªtia (în 1954, când scria aflându-se în Occident) cã în România, chiar atunci, propria lui familie putea fi torturatã de cãtre partizanii care incendiaserã Chiºinãul. Pentru cã ei erau stãpânii României… Nu îl cerca nici un fel de urã faþã de ei, ci doar un sentiment de milã. Aceastã victorie nu este accesibilã decât preoþilor ºi poeþilor“. C. V. Gheorghiu era ºi poet ºi preot, ºi nu mai avea 24 de ani. Devenise un nume cunoscut în diaspora româneascã prin cãrþile sale. Renegat public de Gabriel Marcel, Gheorghiu este, totuºi, arestat ºi condamnat în mod automat „pentru cã fãcuse parte din categoria unor funcþionari români. Niciodatã interogatoriul nu s-a purtat asupra a ceea ce am fãcut eu ca individ“, citim la pagina 214. Evenimentele din Franþa anului 1968 reactiveazã agresiunile asupra lui. Nota dominantã a biografiei acestui om este suferinþa.   De ce ne prefacem a nu cunoaºte suferinþa acestor personalitãþi singuratice?   Vintilã Horia afirmã într-un interviu: „Datoritã martiriului sau suferinþei exilului, a fost posibilã aceastã înflorire româneascã în literaturã, artã, filosofie. Durerea exilului ne-a transformat în altceva. Strigãtele noastre s-au auzit în toatã lumea“. Nu suntem, oare, prea cinici prefãcând-ne cã nu ºtim despre suferinþele lor? C. V. Gheorghiu scrie Omul care cãlãtorea singur dupã 4 ani de închisoare în 14 lagãre americane. Învãþase acolo sã facã orice lucru cu rãbdare ºi sã aºtepte. „M-au înfometat pânã într-atât, încât seara mâncam pãmânt ori tencuialã de pe pereþi. Atunci soldaþii îmi ordonau sã deschid gura cât se poate de larg ºi ei veneau ºi mã scuipau în gurã, unul dupã altul. Am suportat totul. Când captivitatea mea a luat sfârºit, eu cãpãtasem puterea de a suporta toate umilinþele“. Din cauza lipsei vitaminelor, ochii i-au fost invadaþi de excrescenþe roºii de carne, care-i provocau dureri mari. L-au salvat pachetele cu mâncare ale unui preot catolic. Eliberat din prizonierat, ºi-a târât picioarele tot restul vieþii – deprindere din anii când li se luau ºireturile de la încãlþãminte. Aºa a ajuns la Paris – pe jos. Deseori, când era fotografiat de jurnaliºti, scriitorul-preot apãrea cu capul plecat: era sigur cã în faþa lui sunt sãli arhipline cu strãini, nu avea de vãzut nici un chip drag. Ai lui au fost uciºi sau deportaþi. De câte ori se gândea sã rãmânã undeva, trebuia sã plece. Nu întâmplãtor, în 1957, scria extraordinara carte despre un Sfânt Pãrinte exilat, Ioan Gurã de Aur, atletul lui Hristos. Exilaþii noºtri înþeleg poate cel mai bine semnificaþia cuvintelor strãin,înstrãinare. C.V. Gheorghiu a fost toatã viaþa insultat ºi de presa de stânga ºi de cea de dreapta. Nimeni nu a vrut sã audã adevãrul întreg. Holocaustiºtii merg ºi mai departe, victimizându-i pe partizani. Noi ne prefacem a nu cunoaºte suferinþa celor care trec prin mari pericole înfruntând cu cuvântul învinuirile viclene aduse acum poporului nostru. Suntem siguri, însã, cã vom plãti scump aceastã laºitate, de la vlãdicã pânã la opincã. Chiar Alexandru Soljeniþîn se aratã lipsit de onestitate ºi loialitate faþã de români, când, în cartea sa Douã secole împreunã, scrie despre pogromurile din 1881 ºi 1905 în Zona de Rezidenþã, unde erau toleraþi sã locuiascã evreii din Imperiul Þarist: Kiev, Odesa, Kameniþa, Viniþa, Cernigov, Chiºinãu, Bãlþi ºi din alte 24 de oraºe din Imperiul Rus. „Violenþã barbarã a creºtinilor pãrãsiþi“, scrie Al. Soljeniþîn definind pogromurile. În majoritatea cazurilor n-au fost însoþite de omoruri – erau jefuite dughenele ºi crâºmele. La Kiev ºi Odesa au fost cele mai violente (soldate ºi cu morþi), la Marea Neagrã fiind implicaþi grecii, care erau rivali comerciali ai evreilor. Soljeniþîn afirmã, însã, cã, în 1882, cel mai dur a fost pogromul de la Bãlþi, unde, cicã, a fost omorât un evreu. La Chiºinãu, datoritã intervenþiei Bisericii, miºcarea care era gata sã izbucneascã a fost „înãbuºitã în faºã“, dar, în cazul populaþiei Basarabiei, numai intenþia devine condamnabilã. Citiþi cartea Douã secole împreunã ºi vã convingeþi cã, atunci când este vorba de a evita rãzbunarea evreilor, Soljeniþîn cautã sã o dirijeze dinspre ruºi spre români. Nu mai are cinstea intelectualã ºi sufleteascã din Arhipelagul Gulag, unde poþi gãsi aprecieri obiective despre cecenii, românii, lituanienii din lagãre ºi închisori. Am putea întoarce o afirmaþie a lui Soljeniþîn împotriva lui citându-l: „Dacã cineva crede cã modul acesta de a prezenta istoria este obiectivã, atunci nu vom ajunge niciodatã la adevãr“. Reportajele de pe front ale lui C. V. Gheorghiu au fost folosite mai târziu de Marin Preda ca sursã documentarã în romanul Delirul. Consecinþele au fost aceleaºi: concentrarea atenþiei asupra lui Preda: sã moarã Preda! Sã vedem cine va mai avea curajul sã cãlãtoreascã singur printre tabu-urile impuse românilor.   1 octombrie 2011, Chiºinãu  

Nina NEGRU

]]>