Trãim vremuri… galopante. Viața ne ia în primire de cum venim pe lume, lovindu-ne în plin cu suflul fierbinte al schimbãrii. Avansãm cu greu prin ea, ca niște mastodonți parașutați pe o planetã cu o gravitație prea mare, incapabili sã ne ferim și de cea mai banalã și previzibilã agresiune. Suntem ca niște musculițe de oțet, închise în borcanul unui copil grãbit sã își termine experimentul pentru școalã, supuse la șocuri termice, schimbãri de lumini și condiții de trai, radiații și electroșocuri. Trãim într-un mediu ostil, periculos, încercând sã ne adaptãm, sã supraviețuim unei realitãți pe care o înțelegem prea puțin. Cãpãtãm în drumul nostru cãtre Neant, frânturi de experiențe, cioburi de luminã, bucurii de o clipã într-un noian de suferințã. Fața cea hâdã și întunecatã a nimicniciei și efemeritãții existenței noastre își aratã chipul dupã fiecare colț, dupã fiecare eveniment, iar noi fugim îngroziți reprezindu-ne precum un copil terorizat cu capul în poala ocrotitoare a mamei, cufundându-ne în uitarea micilor noastre preocupãri, a factorilor de aparentã stabilitate din bietele noastre mãrunte vieți. Dușmanul nostru cel mai înverșunat a ajuns sã fie PLICTISEALA, cãci ea ne abate atenția de la frivolele noastre interese, fãcându-ne conștienți de TEROAREA din spatele clipei prezente. Nu e bine sã te gândești prea mult la lucruri profunde, cãci s-ar putea sã te înhațe, precum monștrii din adâncuri. Plutim pe suprafața vãluritã a Realitãții, terorizați în sinea noastrã de ideea de a vedea ce se ascunde dincolo de luciul argintiu al acesteia. Rareori, unul dintre noi plonjeazã cãtre Adâncuri, dornic de Cunoaștere, într-o tentativã sinucigașã de a-și depãși condiția de efemeridã.
