De câteva ore am citit ultima filã a cãrþii „Lumea secretã a nomenclaturii. Amintiri, dezvãluiri, portrete” scrisã de Vladimir Tismãneanu ºi publicatã anul trecut la Editura Humanitas. Cartea e scrisã greoi, cu multe informaþii ºi exces de nume, pe care autorul nu a dorit sã le lase uitãrii. Memorialistica lui Tismãneanu e lipsitã de esenþializare ºi cartea e uºor indigestã, dar cu toate acestea meritã cititã. Pentru un cititor avizat i se revelã o lume secretã a nomenclaturii comuniste „paraºutate” sau venite „cãlare” pe tancurile sovietice, în anii 1944/1945. Ce e foarte interesant de concluzionat în carte despre nomenclatura „nomadã”, ce a nãvãlit peste societatea româneascã tradiþionalã: de fapt aceastã elitã subþire impusã de sovietici era în majoritatea sa covârºitoare de origine alogenã. Nomenclatura comunistã dezvãluitã de Vladimir Tismãneanu era un melanj etnic de ruºi, bulgari, unguri, ucrainieni, basarabeni, greci ºi evrei atei. Componentele psihologice ale acestei elite subþiri era aceea a unei secte religioase. Credinþa sectei era comunismul, iar Moscova un fel de Ierusalim al lor. Liderii comuniºti ai PCR erau cãsãtoriþi cu franþuzoice, rusoaice, cehoaice, spanioloaice cu origini evreieºti. Liderii comuniºti din anii 50 vorbeau la partid limba de lemn, iar acasã ºi între ei la întâlnirile private foloseau exclusiv limba rusã. Majoritatea covârºitoare a liderilor comuniºti din PCR au primit locuinþe în cartierul Primãverii din Bucureºti dupã ce au alungat burghezia ºi intelectualitatea româneascã din ele. Frãþia acestei secte minuscule comuniste fanatice ºi obraznice, sprijinite de Moscova era cimentatã de rãzboiul civil din Spania, rezistenþa francezã ºi activitatea kominternistã de la Radio Moscova sau întâlnirile din Hotel de Lux al NKVD. Secta comunistã din fruntea PCR era transnaþionalã, iar românii etnici erau o minoritate extrem de neglijabilã. Deºi militau pentru egalitate, frãþietate ºi colectivism, aceastã sectã trãia într-un lux funebru, cu magazine speciale de la Gospodãria de partid, pãzitã de miliþieni ºi total ruptã de marea masã a poporului român, cu care nu aveau nicio legãturã etnicã sau religioasã. Ei erau „primii între egali”, cu un statul internaþional bine definit, o clasã suprapusã de cãtre Moscova sã spolieze ºi chinuie prin puºcãrii ºi la Canal poporul român înrobit. În toatã cartea de memorii a lui Vladimir Tismãneanu -, care are totuºi bunul simþ sã recunoascã cã nu e român, ci urmaºul unei familii de comuniºti evrei care au luptat în Spania ºi e critic faþã de Petre Roman, un fiu de nomenclaturist evreu Walter, care a luptat în rãzboiul civil din Catalonia, dar care dupã 1990 se lãuda cã e „os de ardelean” – nu am întâlnit nicio urmã de reproº sau apãsare sufleteascã cã locuiau în casele burghezei române alungate în exil sau închise/ucise în puºcãrii sinistre. Întreaga memorialisticã a lui Volodea, numele de alint dat de colegi, e o lungã înºiruire de momente nostalgice din copilãrie ºi tinereþe, cum trãia elita comunistã în vilele de lux, cum mergeau la piscina partidului sau fumau þigãri Rothmans ºi beau whisky. Tismãneanu se simþea frustrat cã anumiþi coregionali comuniºti trãiau în vile de lux mai mari sau se plimbau în autoturisme Zil ºi familia lui care era în eºalonul doi al nomenclaturii transnaþionale, tata doar un „biet director” de Editurã Politicã a PCR, partidul atotputernic, nu-ºi permitea luxul maºinii de serviciu. Ierarhia în vremea regimului comunist era materialistã ºi occidentalã, cã alte odrasle de comuniºti aveau patine ºi biciclete fraþuzeºti, iar el trebuia sã se mulþumeascã cu cele dintr-o þarã comunistã prietenã DDR. Se simþea Tismãneanu umilit cã vacanþele ºi le petrecea în vilele de protocol pentru eºalonul doi al PCR de la Eforie ºi Predeal ºi privea cu jind la vilele de lux pentru primii conducãtori ai partidului. Tismãneanu nu-ºi punea niciun moment întrebarea cã þara suferea de foame ºi închisorile erau pline cu zeci de mii de intelectuali români în regim de exterminare, ci numai cã de ce Leonte Rãutu sau X stãtea la o vilã de lux în vacanþã la Sinaia, iar tatãl lui care ºi-a dat o mânã pentru cauza comunismului în Spania ºi a vituperat de la Radio Moscova împotriva Regelui Mihai, era umilit sã stea în cabane ale partidului mai modeste ºi sã cumpere produse din þãri socialiste la Gospodãria de partid, nu produse occidentale ca Dej sau Ceauºescu. ªi atunci ca ºi acum clasa politicã sã trata medical în Occident. Faptul cã tatãl sãu a fost exclus din partid vreo doi ani, fãrã pierderea privilegiilor, Tismãneanu ridicã „umilinþa” familiei la rang de dizidenþã. Sã ºtiþi cã nici când Dej în ultimii ani ºi mai ales Ceauºescu a încercat sã românizeze aparatul de partid aceastã sectã comunistã transnaþionalã nu ºi-a pierdut privilegiile. Poate unii au fost mutaþi cu douã strãzi mai departe de vila secretarului general din Primãverii în alte vile de lux, dar ei au perceput acest lucru ca o ofensã împotriva cauzei comunismului. Prin anii 70 numeroºi membrii ai elitei comuniste au plecat legal în Israel, Elveþia sau SUA primind paºaport de la regimul Ceauºescu. Unii generali au trecut de la DIE direct în slujba Mossad sau CIA, ca ºi cum un om ºi-ar schimba serviciul de la primãrie la prefecturã, fãrã nicio mustrare de conºtiinþã. Occidentalii i-au primit cu braþele deschise pe aceºti nomenclaturiºti ºi securiºti, cu mâinile pãtate de sângele unui popor osândit, transformându-i ºi „prespãlându-i” moral în dizidenþi ºi anticomuniºti de ocazie. Permanent se simte în lecturarea cãrþii lui Tismãneanu o permanentã nostalgie faþã de comuniºtii internaþionaliºti curaþi ca Tudor Bugnariu, care nu aveau “în sânge” nicio urmã de ºovinism ºi naþionalism ºi pentru cei care au suferit la…Doftana. De Aiud, Gherla, Sighet, Piteºti unde se chinuia ºi murea floarea culturii ºi tineretului român, tânãrului Volodea nici nu-i pãsa ºi nici nu era curios sã afle. Nuanþele comunismului primãverii de la Praga îi erau mai incitante sau suferinþele ilegaliºtilor spanioli îndepãrtaþi de “odiosul” Ceauºescu într-o casã de lux la marginea cartierului Primãverii, culmea opresiunii naþional-comuniste. Deºi cu familia „ostracizatã” în vile de lux ºi cu acces la magazine speciale, Vladimir Tismãneanu face liceul la nr. 24, viitorul „Jean Monet”, fiind coleg de clasã ºi de bancã cu Nicu Ceauºescu, copiii lui Maurer, Mizil ºi cu odraslele întregii nomenclaturi mai mult sau mai puþin transnaþionale. La facultatea de sociologie Volodea capãtã ºi o funcþie de vicepreºedinte la UASC, dar avea curajul sã-i spunã lui Nicu cã nu e bine sã accepte el fiul Conducãtorului funcþii mari în partid. În toatã tinereþea lui se observã la Tismãneanu o gelozie feroce cã Nicu Ceauºescu venea cu Mercedesul cu securist la practica agricolã, iar el trebuia sã culeagã porumb ºi sã doarmã pe saltele de paie. Se creeazã o „rezistenþã” internaþionalistã la „naþionalizarea” comunismului lui Ceauºescu în anii 70, reprezentatã de Ion Iliescu, Silviu Brucan, Octav Cozmâncã, Virgil Mãgureanu, C. Pârvulescu, Ion Ioniþã, Dan Marþian, A. Bârlãdeanu, C. Boºtinã susþinutã de secta transnaþionalã din Primãverii ºi cu protecþia Ambasadei URSS. Ei încep sã comploteze supãraþi cã Ceauºescu prin românizarea aparatului de stat a „întinat nobilele idealuri ale revoluþiei comuniste” din octombrie 1917. Volodea nu-ºi gãseºte de lucru la universitate ºi institut pentru cã este evreu ºi regimul lui Ceauºescu a devenit „antisemit”, o aberaþie fãrã logicã ºi pleacã cu mama la Paris apoi în Venezuela cu paºaport dat tot de …Ceauºescu. La Paris, Volodea se întâlneºte cu foºti activiºti comuniºti refugiaþi sãtui de „dictatura naþionalistã” a lui Ceauºescu ºi primeºte ºi îndemizaþii lunare în dolari de la Asociaþia Internaþionalã de Ajutor a Evreilor, cã era un fel de dizident ºi persecutat în România. Nici mãcar Ceauºescu cu tot naþional-comunismul sãu nu a încercat sã elimine agentura sovieticã ºi internaþionala comunistã din cartierul Primãverii. Cu toatã românizarea aparatului de stat Ceauºescu a fost un comunist pânã la capãt ºi i-a respectat sau s-a temut de elitele comuniste venite în þarã pe tancurile sovietice, care fãceau deja „dizidenþã” împotriva unui conducãtor ce încerca o legitimare româneascã asocialismului. Aceastã sectã comunistã transnaþionalã a fost permanent protejatã de Moscova, iar liderii euro-comuniºti când veneau la Bucureºti petreceau în banchete copioase cu un Tismenetki sau Walter Roman. Dacã aceºti comuniºti internaþionaliºti solicitau paºaport sã viziteze Spania sau Occidentul îl primeau imediat. Securitatea nu-i deranjau prea mult cã intra ambasada URSS pe fir. Din case ºi de la aprovizionarea specialã nu au fost niciodatã tãiaþi. Problema era cu ceilalþi 20 milioane de români, ºi elita intelectualã româneascã scãpatã din închisori, cã trãiau într-o sãrãcie lucie ºi fãrã drepturi speciale alimentare sau paºaport spre Occident. Citind cartea lui Tismãneanu îþi dai seama cã revoluþia din decembrie 1989 a fost o loviturã de palat datã de agentura comunistã internaþionalistã condusã de Iliescu, Roman ºi Brucan, care ºi-a luat revanºa pentru „naþionalizarea” comunismului de cãtre Ceauºescu. Cã Bãsescu a pus o odraslã de nomenklaturist comunist de facturã sovieticã sã facã raportul de condamnare a comunismului în 2006 nu este decât o parodie a ceea ce ni s-a întâmplat din 1990 încoace ca popor îngenunchiat. Era oarecum ºi firesc ca Tismãneanu, un politolog al stângii marxiste eretice ºi al ºcolii de la Frankfurt, prieten cu clica complotistã a lui Ion Iliescu, sã „îngroape” în parlament aºa cum vor ei comunismul, pe care pãrinþii lor l-au adus pe tancurile sovietice în þarã ºi l-au alungat pe Rege. De ce Bãsescu l-a pus pe acest adulator din anii 90 a lui Ion Iliescu sã întocmeascã raportul de condamnare a comunismului, nu mai poate fi nicio surprizã pentru nimeni, doar provin din aceleaºi structuri securiste sau comuniste, care au condus þara ºi o conduc în continuare. E adevãrat cã, dacã pânã în 1989 aveam comunism dupã 1990 putem vorbi de post-comunism. Structurile de putere din eºaloanele doi ºi trei ale securitãþii ºi partidului comunist s-au înºurubat bine în instituþiile statului român dupã 1990. Asta se vede bine din cartea „Lumea secretã a nomenclaturii. Amintiri, dezvãluiri, portrete”, chiar dacã autorul, poate, nu ºi-a dorit acest lucru.   De Ionut Tene – NapocaNews]]>