Libertatea este prima condiție

Pentru ca astazi este o zi speciala, pentru toti romanii, ziua cand am iesit de sub comunism (si am intrat in neo-comunism), am preluat si postat un articol interesant, de la un blogger cu mult talent si nerv. este si asta o alta fata a libertatii… Ce e tare in toata faza asta cu bloggeritul, este ca sunt oameni care scriu, publica si sunt cititi mult mai bine decat fosti sau actuali ziaristi care s-au refugiat pe net (ca ziaristi on-line sau bloggeri) dupa venirea crizei si inchiderea ziarelor unde lucrau… Ziaristi care isi umfla ratingurile si listele de vizionari de la countere in mod artificial… e si asta ao fatza a concurentei liberei pietze 🙂

Nu sunt un pesimist sau vre-un bocitor al sorþii românilor ºi a țãrișoarei noastre “mult prea urgisite”. Sunt doar momente ºi momente. Mai bune sau mai rele. Atât. Doar cã acum câteva zile discuþia cu bun un prieten mi-a deschis ochii ºi mi-am dat seama cã nu suntem pierduþi de tot. Nu neapãrat conducãtorii sunt cei ce fac lucrurile sã se miºte. Deºi ei sunt cei pe care îi alegem în scaunele alea ca sã facã acest lucru. Tot timpul existã ºi un reflex al societãþii. Oamenii se adapteazã, inventeazã, creeazã mecanisme de autoapãrare ºi pânã la urmã reuºesc sã supraviețuiascã. Chiar reuºesc sã demoleze regimuri ce par eterne sau sã întoarcã în favoarea lor situații ºi conjuncturi ce par la prima vedere mai mult decât nefaste. Doar cã ne trebuie o singurã condiþie: libertatea. Spre exemplu povestea de sãptãmâna trecutã când cu dispariþia pe cale naturalã a unei relicve a vechiului regim ce reuºise sã se insinueze în continuare, cu nonșalanțã, în spaþiul public unde se instaurase aproape ca un reper, un stâlp al intelectualitãþii ºi societãþii civile. Pãunescu. Un impostor. Un om ce ºi-a bãtut joc de talentul sãu, tranzacþionîndu-l pe favorurile mici ale defunctei nomenclaturi. Mi-am luat câteva contre de pe la unii de pe la alþii, cãci, dupã cum spuneam, “bunul simþ” românesc, creºtinoid, aproape cã l-a fãcut “erou al neamului… prost” (vorba lu’ Mihaiu). ªi de ce revin la povestea asta de rahat? Pentru cã în acea discuþie cu prietenul meu el mi-a mai etalat o canalie a fostei orânduiri. Unul pe care nu l-a iertat încã Dumnezeu sau, mai degrabã, nu ne-a iertat pe noi. Sergiu Nicolaescu. O altã “autoritate” a lumii culturale dinainte de 89. Unul care pentru a-și satisface orgoliile personale și pe ale camarilei comuniste, scotea la filmãri divizii întregi de soldaþi flãmânzi sau o fãcea pe Marele Gatsby de Dâmboviþa într-o mașinã de epocã rechiziționatã în 48 de la vreun boier. Muzichia a fost ºi ea acaparatã de libidinoși precum Moculescu, Þeicu ºi alte curve gen Similea, cu grade minim de maior ce plecau de la Bar Melody cu câte un ambasador doar, doar or avea ce scrie în raportul de dimineaþã. Nu erai în gaºca lor ºi nu te culcai cu cine trebuie, nu vedeai televiziune! Nu vedeai televiziune, te înºirau prin cãmine culturale pe la þarã tot felul de obscuri secretari de partid. Rãmâneai doar o piþipoancã cu pretenții artistice, eventual îþi mai trântea ºi-un plod ºi gata cu arta. Dar poate cã-s prea înverºunat. În schimb am un singur argument: unde-s “vedetele ºi valorile” acelor timpuri? Nicãieri. Cãci nu au fost vreodatã. Totul a fost un fals. Dupã cum spuneam, precum un onanist, Nicolaescu se uita la bãºinile alea ale lui de filme ºi se credea Coppola la Hollywood. Se masturba intelectual holbîndu-se la propriile “creaþii” precum un puºcãriaº la Jilava lingînd reviste, de acum slinoase, în care niºte fete îºi fac milã ºi îi aratã puþa din paginile glossy. Aºa-ºi admirau ºi coardele alea bãtrâne þinutele de scenã ce aduceau cu alea de dinainte de Beatles, bineînțeles, totul transmis alb-negru. Muzica nu mai zic. ªi de ce se complãceau în rahatul acela? Pentru cã nu era o societate liberã! Nu exista competiþie. Erau doar ei între ei. Dacã nu ieºi pe piaþa liberã, nu exiºti. Societatea a evoluat datoritã comparaþiei ºi competiþiei, nu datoritã venerãrii unor zei de carton… Spre exemplu filmul Mihai al lui Nicolaescu era la un moment dat cotat pe locul 2 pe IMDB ca ºi film istoric. O adevãratã anomalie. Acest argument mi-a fost servit aproape ca pe o exorcizare de cãtre prietenii mei iubitori de “marele regizor”. Doar cã nu mi-a venit sã cred ºi am scormonit ºi eu un pic… avea doar vreo 8.000 de voturi (toate româneºti) faþã de Braveheart ce avea niºte multe sute de mii!!! Dar uite cã, mai nou, cinematografia acestei þãri câºtigã premii reale pe la festivale reale din þãri strãine… ªi se pare cã sunt destule talente. Avem un Palme d’Or! ªi nu mai atârnã pe la uºile unor anchilozaþi sã le dea 10.000 de euro ca sã n-aibã ce face cu ei. ªi-n muzicã nu mai zic. De câțiva ani, a trecut valul de andrele, animale x și alți sud-estici și au apãrut și trupe care cântã muzicã. A rãmas și segmentul acela de larg consum dar au apãrut mulți care cântã foarte bine. Urma, Byron, Mara, Les Elephantes Bizzares și mulți alții. Și cântã în englezã… adicã îi înțeleg și alții! Sau un caz mai a dracului… Herta Müller. Câte și-o fi tras de la javrele din Uniunea Scriitorilor? Dar a ajuns afarã unde i-au dat Nobel-ul! Dar asta înseamnã sã fii liber. Și asta demonstreazã cã nu suntem niște nimicuri pe la marginea Europei. Valul de nou în toate domeniile este de nestãvilit. Nu ne mai pot opri, fie ei cripto-comuniști, securiști, portocalii sau cine dracu’ ne-o mai conduce.]]>