Îmi place sã las mașina parcatã în centru și chiar dacã am treabã la oarece distanțã, sã o iau la pas pe strãduțe, sã rãtãcesc agale printre clãdirile vechi ce dau atâta farmec orașului.
În drumurile mele, sunt strivit de vechimea zidurilor, de conștientizarea faptului cã ele au supraviețuit existenței lumești a unor generații întregi de oameni care le-au ridicat, le-au locuit, au trãit și iubit între ele, și cã mai mult ca sigur vor rãmâne pe aceleași locuri și dupã ce eu nu voi mai fi.
Și mã opresc uneori și intru în vorbã cu bãtrâni ce se nimeresc sã iasã din astfel de blocuri vechi. Sau cu vânzãtori sau angajați în vârstã ai unor firme vechi. De exemplu, frizerii ascunse la parterul unor venerabile clãdiri, rãmase cu aceeași firmã – și angajați – de pe vremea comunismului. Am mai gãsit în spate la Sfânta Vineri, pe linia de tramvai, o Croitorie cu un croitor bãtrân (cred cã avea 90 de ani), care lucra în acel loc de la vârsta de 16 ani (fusese calfã la vechiul croitor, predecesorul lui).

Oamenii se deschid în fața mea ca niște cãrți. Parcã așteptau ca cineva sã se intereseze, sã-i întrebe, sã le afle poveștile, istoriile, trecutul. Bucureștiul lor este un București magic, în care imaginația plãsmuiește din amintiri vechi drame, personaje și istorii demult uitate. Uneori mã opresc astfel și ascult fermecat poveștile captivante ale acestor oameni, întâlniți întâmplãtor. Iar ei povestesc și povestesc, cu orele. Uneori nici nu mai ajung la destinația pe care mi-o propusesem: o registraturã, un ghișeu. Dar ce conteazã, e și mâine o zi cu program de lucru, nu-i așa ?
M-aș bucura dacã aș putea gãsi o modalitate de a împãrãtãși publicului aceste istorii, poveștile caselor, conacelor, clãdirilor pe lângã care bucureșteanul trece alert, cu capul bãgat adânc între umeri, presat de problemele sale urgente.
