Scris de George Roncea
De la hidosul numãr al Dilemei nr 265 din data de 5 martie 1998, dedicat în întregime demolãrii lui Eminescu, arta flegmei s-a diversificat. Periodic Eminescu este atacat și terfelit în fel și chip, mai ales de cãtre personaje de alt neam. Cum ar fi de exemplu, zilele trecute, CTP, care s-a întrebuințat în stilul sãu cvasi comunist pentru a-i contura lui Eminescu o imagine de ateu, anticreștin adicã, rupt și diferit de romani pânã într-acolo încât CTP-ul l-a definit drept neromân – ca și când romanii ar fi ceva scârbos și grețos, definiție ce nu poate veni decât de la un personaj de alta etnie.
Tâmpeniile lui CTP vin din neantul minții sale înguste de evreu credincios în farfurii zburãtoare, de inginer autor de insalilari și nuvelete de science fiction, cu omuleți verzi, adus de Iulian Vlad, unchiul sãu în presã (cel puțin așa se lauda pe vremuri CTP).
Nu înțeleg de ce foarte puțini dintre evreii din presa și din viața politicã își asuma public etnicitatea. Ciutacu, Andrei Gheorghe sunt doar doi dintre aceia care și-au clarificat public evreitatea. Sunt însã mult mai mult decât doi evrei în media și în politicã. Corect ar fi cånd se manifestã public sã-și decline identitatea pentru ca publicul sã-și poatã calibra percepțiile în cunoștințã de cauzã. Faptul cã evreii au în mod special o problemã cu Eminescu e de înțeles. Din motive întemeiate Eminescu le-a dedicat „israeliților” la vremea sã, numeroase materiale de presã. Pânã în ziua de azi, Eminescu, deși mort de mult, este încã o țintã predilectã a comentatorilor evrei, dar și al autoritãților „religioase” ale evreilor (am pus ghilimele deoarece ei nu au chiar o religie) rabinul comunist Moses Rosen. În perioada comunistã Eminescu a fost pus la index – pe partea de jurnalism politic, iar dupã 1989, încã mai abitir a devenit ținta politrucilor kominternisti, a urmașilor bolșevicilor evrei, concentrați in reduta lui Brucan de la GDS.
Gogomãniile proferate cu un senin imbecilism de CTP fac parte din seria de nesfârșite flegme aruncate înspre efigia lui Eminescu. CTP-ul este un supraviețuitor zelos al acelor vremuri în care comentariul despre Eminescu era tributar indicațiilor de partid, care-l transformau pe Eminescu într-un fel de profet al luptei proletare, un marxist angajat în lupta de clasã.
A-l face ateu și comunist pe Eminescu este în cel mai bun caz o probã de cretinism și analfabetism. A proclama apoi, cum o face CTP-ul, fãrã nicio replicã publicã, ca Eminescu nici n-ar fi român, (atât de diferit era el de romani, vrea sã o întoarcã șmecherește CTP), arata nivelul delirului la care au ajuns detractorii lui Eminescu.
Întreaga familie a lui Eminescu era dedicatã Ortodoxiei
Pentru a clarifica așa zisul „ateism” pe care i-l atribuie lui Eminescu CTP-ul, analfabetul trustului evreiesc al lui Ronald Lauder, trasam câteva coordonate și date ale vieții lui Eminescu plus fragmente dintr-o analizã a cunoscutului profesor și eminescolog Nae Georgescu, unul dintre cei mai calificați cunoscãtori ai „temei” Eminescu.
Familia Eminescu a avut dintotdeauna o profundã credințã ortodoxã și o strânsã legãturã cu Biserica neamului, biserica din Ipotești construitã în 1803 fiind cumpãratã de Raluca Eminovici, mama lui Eminescu, în 1847 cu 250 de galbeni de la boierul Theodor Murguleț. Biserica a fost locaș de cult pentru sãtenii din Ipotești și dupã cumpãrare salariul preotului fiind plãtit de tatãl poetului, Gheorghe Eminovici, care deținea moșia din Ipotești.
Printre frații mamei lui Eminescu se numãrau nu mai puțin de cinci cãlugãri și cãlugãrite – doi frați și trei surori ale mamei poetului, Raluca Eminovici, au intrat în cãlugãrie: Calinic, Jachift, Fevronia, Olimpiada și Sofia. Jachift a ajuns chiar stareț iar Olimpiada a ajuns maica starețã la Agafton. Olimpiada Jurcasu a fost cea mai apropiatã de poet, tot ea îndemnându-l spre studiul credinței strãbune. O altã sorã a mamei lui Mihai Eminescu, Safta, avea o fiicã, Xenia, care s-a cãlugãrit și ea tot la Agafton. De altfel, Mihai Eminescu, în copilãrie, cum aratã profesorul Nae Georgescu, mergea foarte des la Mãnãstirea Agafton, unde rãmânea cu sãptãmânile, participa la viața de obște, asculta povești, cântece și întâmplãri povestite de cãlugãrițe, iar mãtușa Fevronia l-a ajutat chiar sã descifreze alfabetul chirilic și i-a înlesnit accesul la cãrțile și manuscrisele din mãnãstire. La rându-i, maica Olimpiada Jurașcu, stareța de mai târziu a mãnãstirii, l-a urmãrit aproape toatã viața pe poet, interesându-se la un moment dat de cumpãrarea unei case în Botoșani pentru Mihai și sora sã Harietta, care îi îngrijea sãnãtatea.
Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj și s-a stabilit în Bucovina, la Cãlinești, prin anul 1802, unde a ridicat o cãsuțã și, alãturi, o bisericã din lemn la care a slujit.
Cercetãtorul Nae Georgescu descrie într-unul din studiile sale un episod mai puțin cunoscut din viața lui Eminescu, care la rândul lui atestã trãirea în comuniune creștinã a poetului și primirea Sfintelor Taine. Este vorba de anul 1886, când Eminescu se afla la Mãnãstirea Neamț de Sfinții Mihail și Gavriil, unde a cerut sã fie spovedit și împãrtãșit de preot. Consemnarea duhovnicului referitoare la acest moment a fost fãcutã cunoscutã de cãtre profesorul Paul Miron și citatã de Nae Georgescu. Iatã ce scria la vremea respectivã pãrintele duhovnic: „Pe ziua de Sfinții Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamțu, la bolnițã, și l-am spovedit și l-am împãrtãșit pe poetul M. Eminescu. și au fost acolo Ion Gheorghițã, din Crãcãoani, care acum este primar. Iar Mihai Eminescu era limpede la minte, numai tare posac și trist. și mi-au sãrutat mâna și mi-au spus: Pãrinte, Sã mã îngropați la țãrmurile mãrii și sã fie într-o mânãstire de maici, și sã ascult în fiecare searã ca la Agafton cum cântã Luminã linã. Cântãrea de la vecernie” Lumina lina”, se regãsește și în versurile poeziei „Rãsai asupra mea” în care este invocatã imaginea Fecioarei Maria dar și în alte dintre poeziile sale se gãsesc motive creștine cum ar fi în „Rugãciune”, „Melancolie”,” Învierea”.
Gândul cãlugãririi
Cercetãtorul Theodor Codreanu arata în volumul „Eminescu și mistica nebuniei” ca poetul a avut în vedere chiar alternativã și gândul cãlugãririi – mãrturisit și lui Zamfir C. Arbore, un confrate de la „Românul”, în anul 1882, când Titu Maiorescu nu-i descoperise încã semne de „alienat”. „știi ce, dragul meu, hai sã demisionãm, tu de la „Românul”, eu de la „Timpul”, și hai sã ne cãlugãrim, cãci nu suntem fãcuți sã trãim între lupi. La mãnãstire, în chiliile solitare, sã scriem letopisețe în cari sã înșirãm tot ce îndurã nenorocitul neam românesc, pentru ca sã se știe cât amar a suferit românul, cât a trãit pe acest pãmânt”, îi spunea poetul. În anul 1884, repetã gândul salvãrii prin cãlugãrire, ecoul lui rãzbãtând într-o scrisoare a lui Petre Missir cãtre Titu Maiorescu, pus însã pe seama nebuniei și luat drept glumã. Cã nu putea fi vorba doar de o simplã glumã sau de un semn al alienãrii, o dovedesc eroii sãi din „Sãrmanul Dionis”, „Cezara”, „Povestea magului cãlãtor în stele”, aflați în ipostaza cea mai grãitoare, aceea a cãlugãrului
Eminescu a trãit relația cu Ortodoxia, sincer, cu respect și evlavie întocmai unui bun creștin. Acest lucru îl mãrturisește însuși Mihai Eminescu, atunci când spune: „Istoria omenirii este desfãșurarea cugetãrii lui Dumnezeu. Nu se mișcã un fir de pãr din capul nostru fãrã știrea lui Dumnezeu”.
sursa: curentul.ro via roncea.net
]]>
