Drama generalilor armatei române, în perioada 1944-1964, a reprezentat o parte componentã a dramei elitei naþionale (a intelectualilor, cu precãdere), fiind declanºatã la scurt timp dupã trecerea României de partea Naþiunilor Unite, la 23 august 1944, dupã înlãturarea unui regim considerat a fi dictatorial (al lui Ion Antonescu) ºi înlocuirea acestuia cu altul mai dur, impus  prin forþã, în pofida voinþei poporului român. Atunci când Tribunalul Poporului a început sã judece ºi sã condamne pe bandã s-a invocat, de regulã participarea la rãzboiul dus împotriva Uniunii Sovietice (ignorându-se complet rapturile acesteia din 1940), comportarea faþã de populaþia civilã ºi partizanii din zonele de operaþii (fãrã a se lua în calcul  starea de rãzboi ºi acþiunile agresive ale acestora), colaborarea cu Germania pânã la 23 august 1944 (ca ºi când eliberarea Basarabiei ºi a pãrþii de nord a Bucovinei în 1941 s-ar fi putut realiza în afara rãzboiului de coaliþie alãturi de Reich), participarea unor generali la activitatea de guvernare a regimului Antonescu etc. Tragedia corpului de comandã al armatei române, care contribiuse decisiv la situarea României, în momentul marii victorii de la 9 mai 1945, alãuri de Naþiunile Unite, a fost amplificatã atât de chinurile fizice ºi morale la care au fost supuºi cei care  îºi îndepliniserã jurãmântul ºi datoria faþã de þarã în cei 4 ani de rãzboi, executând ordinele primite, cât ºi de faptul cã foarte mulþi dintre ei au fost privaþi de libertate ºi închiºi „alãturi de criminali ºi borfaºi de rând”, fãrã sã cunoascã cel puþin acuzaþiile concrete care li se aduceau (în afara lozincii generale de criminal de rãzboi sau vinovat de dezastrul þãrii ºi al armatei, neprobatã cu dovezi concrete).

Alþi generali ºi ofiþeri au fost eliminaþi învocându-se prevederile „Statutului Corpului Ofiþerilor Forþelor Armate ale Republicii Populare Române”, care la Capitolul VII, art. 40, al. f) se referea la scoaterea din cadrele active pe „motive politico-morale”. Articolul 42 stipula cã ofiþerii îndepãrtaþi „pentru motive politice ºi care fac imposibilã folosirea lor ca ofiþeri pe timp de rãzboi se scot din evidenþa ofiþerilor ºi se trec la trupã”. În baza acestor legi ºi decrete, mulþi generali ºi ofiþeri români au fost judecaþi sau rejudecaþi ºi condamnaþi la ani grei de închisoare, mai ales cei care nu agreau  noua orientare politicã impusã. Între motivele extra-profesionale, care au fost invocate, relevate în multe documente din epocã, s-au numãrat: – participarea la operaþiile militare desfãºurate în perioada 1941-1944 pe  teritoriul Uniunii Sovietice ºi comportarea necorespunzãtoare faþã de prizonieri, partizani ºi populaþia civilã; – efectuarea de studii ºi misiuni în Germania ºi în alte þãri ale Axei în timpul  rãzboiului; simpatii  faþã de miºcarea legionarã ºi  „regimul antonescian”; – manifestãrile „ostile” sau „duºmãnoase” faþã de „regimul de democraþie  popularã”, faþã de partidul comunist ºi de procesul de „democratizare” a armatei; – legãturile cu „elementele reacþionare”, în special cu Partidul Naþional-Þãrãnesc ºi cu Partidul Naþional Liberal; simpatiile sau activitate monarhistã ºi în sprijinul „reacþiunii”; – participarea la activitatea „organizaþiilor subversive”, care se opuneau „regimului democratic”, ºi defãimarea activitãþii acestuia ºi a partidului  comunist, în special; – atitudinea antisovieticã ºi simpatiile faþã de þãrile democratice occidentale; – originea socialã burghezã, chiar ºi a rudelor; – convingerile sau manifestãrile religioase; – cunoºtinþele sau rudeºe aflate în strãinãtate; – lecturile din literatura americanã ºi englezã; – refuzul de colaborare cu organele politice ºi de securitate etc. Acþiunea de epurare pe criterii neprofesionale a continuat cu prilejul reducerilor de efective din anii 1955, 1958 ºi 1961. Între motivele invocate pentru trecerea în rezervã (în ordinul ministrului Forþelor Armate nr. M.C. 02600 din 22 noiembrie 1955, emis în baza Hotãrârii Consiliului de Miniºtri nr. 2 524 din 19 noiembrie acelaºi an) s-au numãrat: studiile militare în ºcoli din Germania, prizonieratul în þãrile capitaliste, efectuarea de studii ºi participarea la misiuni în þãrile din vestul Europei, rude avute în statele occidentale, originea socialã „burghezã” ºi „chiaburã”, activitatea în organizaþii „fasciste”, manifestãri anticomuniste  etc. Din 1957, trecerea în rezervã a cadrelor militare s-a fãcut în baza art. 52 al noului „Statut al corpului ofiþerilor ºi generalilor”, care, ca ºi cele urmãtoare,  nu mai  fãcea   referiri la criteriile politice sau morale, invocate anterior. în realitate succesivele treceri în rezervã au avut la bazã ºi numeroase „date social-politice negative” sau dosare aflate la „serviciul de contrainformaþii”. Numeroase au fost cazurile ºi situaþiile în care s-a ordonat Direcþiei cadre „sã semnaleze comisiilor de plasare în câmpul muncii ofiþerii trecuþi în rezervã, care au avut manifestãri duºmãnoase, pentru a se þine seama la stabilirea funcþiilor în care vor fi repartizaþi”. în  unele situaþii s-a recomandat ca anumiþi ofiþeri sã  nu fie încadraþi în alte locuri de muncã. Oficial, legislaþia care a stat la baza acþiunii de epurare a prevãzut ºi unele compensaþii materiale, care au fost  acordate celor eliminaþi din cadrele armatei.  Atunci când s-au acordat, acestea au fost însã infime ºi nu au compensat în nici un caz nedreptatea ºi abuzurile fãcute. În septembrie 1955, Prezidiul Marii Adunãri Naþionale a emis Decretul nr. 421 prin care au fost graþiaþi cei care care fuseserã condamnaþi la pedepse privative de libertate pânã la 10 ani în baza legilor nr 312/1945 ºi nr. 291/1947, precum  ºi a Decretului nr. 207/1948. Au mai fost graþiaþi cei condamnaþi la pedepse mai mari de 10 ani dacã dupã 23 august 1944 „au participat la rãzboiul antihitlerist în zona de operaþie”, precum ºi cei care „nu au sãvârºit din proprie iniþiativã omoruri”. Nu au beneficiat de graþiere sau de reduceri de pedepse „cei care au fost membri ai guvernelor fasciste în perioada 6 septembrie – 23 august 1944”. Art. 8 al decretului prevedea cã pedeapsa cu muncã silnicã pe viaþã „va fi socotitã douãzeci ºi cinci de ani”.    Decretele de amnistie din 1955 ºi din 1964 au fãcut ca o parte a elitei armatei sã supravieþuiascã ºi sã se mai bucure câþiva ani de viaþã dupã chinurile îndurate la Jilava, Gherla, Aiud, Râmnicu-Sãrat ºi în alte locuri de tristã amintire. între aceºtia s-au situat alte figuri de legendã ale armatei române, precum generalii Nicolae Dãscãlescu, Ion Dumitrache, Petre Dumitrescu, Gheorghe Jienescu, Horia Mãcelariu, Nicolae ªova, Ilie ªteflea ºi mulþi alþii, care probaserã pe front competenþã, demnitate ºi rezistenþã faþã de comandamentele aliate germane ºi sovietice atunci când acestea încercau sã-ºi împunã punctele de vedere în defavoarea armatei române, la Stalingrad, în Caucaz, Kuban, Crimeea, Moldova, pe Dealul Sângeorgiu, la Szolnok ºi la Budapesta, în munþii Javorina sau Tatra. Statutul politico-juridic impus þãrii la sfârºitul rãzboiului, oportunismele tradiþionale româneºti ºi alþi factori au fãcut ca toþi aceºtia sã-ºi ducã cu greu crucea în primele decenii postbelice. Fãcând cunoscut cã nu mai suportã „umilinþa detenþiunii”, generalul Gheorghe Stavrescu, solicita ministrului Apãrãrii Naþionale, la 22 martie 1948,  sã fie pus în libertate pânã la judecare, precizând: „Gradul, faptele de arme ºi înaltele distincþiuni cãpãtate în lupta contra hitlerismului cred cã ar fi o suficientã dovadã asupra dreptului pe care-l am, dacã nu de a fi imediat absolvit, cel puþin a nu mi se prelungi umilinþa”. Angajându-se sã stea la dispoziþia justiþiei, el încheia cu demnitate  Memoriul sãu: „Sunt prea legat de familie ºi pãmântul pentru care am luptat pentru a dispare în þarã sau în afarã”. Interesant în ceea ce-l privea pe generalul Gheorghe Stavrescu, ºi nu numai pe el,  este faptul cã în ºedinþa Consiliului de Miniºtri din 10 septembrie 1947, aflând cã „vina” sa nu era doveditã, dr. Petru Groza (cel care semnase multe Jurnale ale Consiliului de Miniºtri privind condamnãrile) s-a opus „în mod categoric” ca acesta sã mai fie þinut sub stare de arest. „Acum, dupã trei ani –atrãgea el atenþia – noi nu mai putem continua cu psihoza aceasta de a ne juca cu rãzbunãrile. Dacã nu se constatã precis vinovãþia sã fie pus în libertate. Fãrã semnãtura noastrã a celor de aici nu va  dat nimeni în judecatã. Deci noi hotãrâm acum ca de urgenþã sã se constate dacã Stavrescu  a dat ordin sau nu /sã fie uciºi evrei – n.n./. Dacã n-a dat ordin noi nu semnãm jurnalul. De altfel nimeni n-a avut autorizaþia sã facã aceastã arestare ºi eu te rog domnule ministru sã iei imediat mãsuri. Dacã nu mã înºel acesta este un general  care a colaborat cu noi pe front imediat dupã 23 august 1944?”. Dupã care a decis: „Sã fie pus imediat în libertate, iar dacã se va dovedi cã a dat ordin  sã nu creadã nimeni cã nu  va fi bãgat de îndatã la puºcãrie. Altfel nu semnez”. ªi apoi a adãugat: „Desigur trebuie sã combatem mai departe cu toatã hotãrârea fascismul ºi hitlerismul ºi sã aplicãm mãsuri cât mai aspre ca sã se ºtie odatã pentru totdeauna cã astfel de crime nu se mai pot repeta. Dar ca sã întindem la infinit aceastã chestiune, acum când s-a creat o psihozã în þarã de dragul unora sau altora de a ne rãzbuna, aceasta n-o mai putem admite”. În mod surprinzãtor, generalul Mihail Lascãr, cel decorat de Hitler, la Stalingrad cu cea mai importantã distinþie de rãzboi germanã, a încercat sã-l inculpe pe Stavrescu pentru cã „a tolerat” uciderea evreilor. ªi de acestã datã replica lui Petru Groza a fost durã: „Mai toþi am tolerat. Sã fim obiectivi. Existã o tendinþã de rãzbunare. Sunt unii oameni setoºi de rãzbunare ºi scormonesc lucruri fãrã nici un rost. Sã ne învãþãm deci cã trebuie schimbatã aceastã mentalitate. Au trecut trei ani. S-a încheiat pacea. Lucrurile de multe ori se mai ºi uitã. Desigur sunt crime concrete care nu se pot uita. Dar ºi acelea se pot prescrie.  Toate codurile din lume prevãd aceastã prescriere. Deci, încã odatã, repet:se exagereazã” . Primul-ministru român ºtia foarte bine ce spune. De altfel, el avea sã revinã la 26 septembrie 1947, tot în ºedinþa Consiliului de Miniºtri, ºi sã declare cã va interveni în aºa fel ca „judecarea acestor criminali de rãzboi sã nu se facã fãrã discernãmânt… Pentru rele tratamente nu poate fi considerat  cineva criminal de rãzboi”. O poziþie nuanþatã a avut ºi în ceea ce priveºte împuºcarea partizanilor, în legãturã cu care a declarat: “Dacã cineva este în rãzboi ºi asupra lui trage cineva din tufiº, acela, odatã prins, este executat. Bineînþeles cã aceasta nu justificã cu nimic crizimile neîngãduite. împuºcarea unui partizan ca atare nu constituie însã totdeauna o crimã de rãzboi. Bestialitãþile însã fãrã îndoialã trebuiesc pedepsite”. În final, cu toatã intervenþia dr. Petru Groza, generalul Gheorghe Stavrescu a rãmas în închisoare, fiind condamnat, în final la  muncã silnicã pe viaþã. A decedat  la 10 ianuarie 1951, în închisoarea Aiud, de TBC pulmonar ºi miocarditã. O dramã asemãnãtoare au trãit ºi alþi generali români. La 20 februarie 1957, din Penitenciarul Aiud, amiralul Horia Macellariu, fãcea cunoscut Tribunalului Militar Bucureºti cã  de   la 19 aprilie 1948  nu avea  „nici o legãturã cu lumea exterioarã” ºi nici o posibilitate de a se  apãra. Cerând sã i se precizeze motivele detenþiei sale, el preciza: „N-am fost un trãdãtor, un necredincios, rãzvrãtit sau complotist împotriva Patriei ºi Neamului meu. M-am bãtut pentru întregirea neamului românesc, m-am bãtut pentru graniþele lui sfãrâmate. Am dorit ca în þara mea, în care m-am nãscut liber, fiecare locuitor, indiferent de origine etnicã, de credinþã religioasã, de starea socialã ºi de ideile sale politice sã fie liber ºi egal a se manifesta prin grai ºi scris, fãrã teamã, supunându-se fãrã constrângere voinþei majoritãþii poporului, exprimatã liber ºi fãrã teamã, iar neamul meu sã fie independent ºi stãpân pe destinele lui, respectând coexistenþa ºi drepturile celorlalte neamuri”. Fusese arestat la 19 aprilie 1948, dupã ce, la 18 noiembrie 1946, Curtea Militarã de Casare ºi Justiþie îl condamnase, în contumacie,  la muncã silnicã pe viaþã pentru participare la „complotare întru distrugerea unitãþii statului”, la 25 ani muncã silnicã pentru complicitate la „pãstrarea de armament, muniþii ºi exploziv”, la 10 ani detenþie riguroasã, 5 ani degradare civicã ºi  50 000 lei cheltuieli de judecatã pentru „rãzvrãtire”, instanþa decizând sã execute pedeapsa cea mai grea. Relevant pentru modul de gândire al generalilor români arestaþi  este ºi memoriul trimis din închisoare ministrului de Rãzboi de cãtre  generalul Constantin Voiculescu, fost guvernator al Basarabiei, prin care  informa cã în dimineaþa zilei de 12  octombrie 1944 fusese arestat din ordinul Consiliului de Miniºtri ºi depus la închisoarea militarã a Comandamentului Militar al Capitalei fãrã ca cineva sã-i comunice „motivele detenþiunei”. Considerându-se nevinovat, el încheia astfel pledoaria sa: „Prin arestarea mea mi s-au adus prejudicii fizice ºi morale extraordinare. Arestat ºi deþinut alãturi de militari, borfaºi ºi certaþi cu justiþia, astãzi sunt considerat ca reprezentant al fostului regim de dictaturã ºi tras la rãspundere alãturi de poate de cei ce cu adevãrat sunt marii vinovaþi. Aceasta poate constitui o mândrie pentru cineva, dar când ai la spate 34 de ani de activitate, când în carierã þi-ai servit cinstit instituþia cãreia i-ai dedicat cei mai frumoºi ani ai vieþii, astãzi când ar fi trebuit sã spun ca proorocul din Biblie ªi acum sloboade Doamne pe robul tãu, astãzi sunt þinut sub stare de arest, iar numele meu este supus oprobiului public. Cer hotãrât sã se facã dreptate! Insist sã se revinã cât ami grabnic asupra detenþiunii mele! Sunt general de divizie, crescut în cultul Onoarei ºi al Demnitãþii ºi afirm aci cã voi sta la dispoziþia oricui ºi oricât pentru cercetãri, dar sã mi se redea libertatea”.  Dramaticã a  fost ºi soarta generalului Nicolae Dragomir. Arestat de cãtre sovietici la 2 martie 1945, împreunã cu generalul Gheorghe Avramescu,  a scãpat cu viaþã din „bombardamentul aviaþiei germane” din 3 martie 1945, fiind dus la Moscova, unde a fost condamnat la 10 ani închisoare. Repatriat în 1955 avea sã fie arestat din nou, de aceastã datã de cãtre autoritãþile române, în 1957, ºi închis pânã în 1964. În închisoare, mulþi generali ºi ofiþeri s-au îmbolnãvit grav ºi  au decedat. Deºi dispunea de o constituþie fizicã solidã,   starea sãnãtãþii generalului Aurel Aldea s-a înrãutãþit rapid, la 1 aprilie 1947, directorul Spitalului Central nr. 1 Vãcãrãºti  emiþând urmãtorul certificat medical:   „Deþinutul politic general Aurel Aldea suferã de urmãtoarele afecþiuni diagnosticate prin examene clinice, radiologice ºi de laboratorî sclerozã cardio-renalã, artritã cronicã, hipertensiune arterialã, diabet zaharat ºi colicistitã cronicã. Mai prezintã în momentul examinãrii simptome de insuficienþã cardiacã incipientã”. Aprecia cã deþinutul avea nevoie de„regim adecvat, tratament sub observaþie ºi control medical, precum ºi evitarea oricãrui fel de efort”.  În loc de tratament medical a fost mutat, în aprilie 1947, la penitenciarul Aiud.   în Memoriul din  29 octombrie 1947,  generalul Aurel Aldea aprecia redimul din închisoare ca fiind  „sãlbatic ºi criminal, care  timp de 5 luni mi-a stors toatã vlaga ºi mi-a agravat boala pentru a-mi grãbi sfârºitul. Numai în primele 4 luni am pierdut prin inaniþie ºi suferinþã 30 kg din greutate”. Reamintind faptul  cã în august 1947, Serviciul sanitar al penitenciarului Aiud ceruse oficial internarea sa în Spitalul penitenciarului Vãcãreºti, contrariat, generalul se întreba ºi întreba: „Nu înþeleg de ce atâta pornire ºi prigoanã împotriva mea. Celui mai mare duºman nu i se poate refuza asistenþa medicalã. Este o obligaþie umanã nu numai o datorie creºtinã. Se uitã cã am depãºit vârsta de 60 de ani. Cine are interes sã fiu suprimat aºa de repede ? N-am fãcut rãu nici unei fiinþe, n-am persecutat, n-am arestat, nu am omorât pe nimeni, sunt doar un cetãþean cinstit ºi conºtient, care, ca foarte puþini alþii, ºi-a afirmat dragostea de Neam, Þarã ºi Coroanã cu credinþã ºi spirit de sacrificiu. Am acumulat destule merite dar nu am primit nici o recompensã”.  „Vina aceasta mare – se adresa el secretarului general Avram Bunaciu din Ministerul de Interne – poate fi pedepsitã cu moartea prin foame ºi mizerie ºi refuz de asistenþã medicalã ? De ce aceastã pedeapsã ? N-a fost inclusã în sentinþã ? Procedeele acestea care se aplicã ºi criminalilor de rãzboi ºi care au ajuns la cunoºtinþa tuturora, nu ating cu nimica conºtiinþa responsabilior din guvern ? Prin dvs. fac un ultim apel, rugându-vã sã faceþi sã se termine cu procedeele criminale, sã se permitã medicilor de penitenciare de a-ºi face datoria, iar deciziunile lor sã fie þinute în seamã. Mie personal, ca fost militar, rog sã mi se dea posibilitatea de a-mi cãuta sãnãtatea în Spitalul Militar „Regina Elisabeta” ºi în cel mai rãu caz, în Spitalul Vãcãreºti, natural, dupã o nouã examinare medicalã. Sunt în aºteptarea hotãrârii dvs. înainte de a pãrãsi celularul Ministerului de Interne. O datã cu mulþumirile  mele vã rog a primi asigurarea deosebitei mele consideraþiuni”. Cererile formulate de generalul Aldea  ºi de soþia sa, Alexandra, pentru îmbunãtãþirea regimului de detenþie au rãmas fãrã rezultat. Rigoarea acestuia a fãcut ca generalul, deþinutul  K 8 283, sã înceteze din viaþã la 17 octombrie 1949 în penitenciarul Aiud, medicii punând diagnosticul de miocarditã cronicã. Condamnat, generalul Nicolae Macici a fost închis la Jilava, pânã la 13 iunie 1945, apoi la Dumbrãveni, pânã în martie 1946, ºi la Aiud, unde i s-a impus regim celular (de la 5 mai 1946 la 5 mai 1948).  înmatriculat cu nr. K. 7 665 ºi închis la etajul 2, în celula 217, generalul se adresa astfel, la 15 noiembrie 1948, directorului penitenciarului:  „Vã rog sã mã scuzaþi dacã sunt nevoit sã vã inoportunez din nou cu aceastã plângere-cerere, care este urmare la celelalte douã rapoarte ce mi-am permis sã vã adresez sãptãmâna aceasta. Am solicitat ºi solicit din nou sã fiu primit de dvs. în audienþã. De 4 nopþi nu pot închide ochii cãci nu pot dormi pe scânduri goale, cu mari intervale între ele, fãrã saltea, fãrã pernã. îmi este frig, cãci o singurã pãturã cu care mã acopãr nu-mi þine de cald. Vã rog a dispune sã mi se redea jumãtatea de saltea, care nu-i umplutã cu lânã ci cu pãr de cal. Rog sã mi se dea pãtura fãcutã din cojoc (petice din blana de oaie). Cu acestea voi putea face faþã nevoilor patului. La vârsta mea e imposibil sã mai îndur situaþia aceasta. Sunt rãcit ºi am cãpãtat un lombago. Vã rog, încã a dispune sã mi se redea o hainã (scurtã) blãnuitã ºi cojocelul. Nu am decât o hainã de pijama ºi o bluzã de pânzã de varã. Nu am palton, nici pardesiu. Nu ºtiu cum sã-mi explic aceastã vitregie ce mi-a aplicat cel care mi-a fãcut percheziþia, cãci vãd la alþi deþinuþi cã li s-au lãsat cojoace, haine de iarnã ºi necesarul de pat. Rog a se verifica spusele mele, convingându-vã personal, în chiar celula mea (217) de realitatea celor afirmate. Dacã dvs., domnule director, aprobaþi, eu pot fi condus cu pazã în magazia în care ni s-au depozitat legãturile noastre, unde uºor recunosc balotul meu, ca din el sã mi se scoatã lucrurile solicitate mai sus, odatã cu medicamentele mele (inventarul lor vi l-am înaintat separat prin raport). Azi nu are cine-mi da un antinevralgic. Nu mai pot picura colir în ochii de care sufãr din rãzboiul mondial (sunt invalid la un ochi).  Cred cã nimeni nu are interes sã mã pedepseascã, cãci nu-i nici un motiv. Aºtept binevoitoarea dvs. hotãrâre, care, dacã nu vine, voi trece la autopedeapsã, declarând greva foamei”. În aceste condiþii, avea sã moarã peste doi ani, în aceeaºi închisoare, medicii punând diagnosticul de „paralizie cardiacã”. La 30 ianuarie 1955, la patru ani dupã ce fusese arestat, generalul Emanoil Leoveanu se adresa astfel, din închisoare, procurorului general al României: „Prefer sã fiu condamnat la moarte, sã scap de chinurile acestea îngrozitoare, ce nu mai au sfârºit. Cu ce v-am greºit  ? Ce fapte criminale am comis ? De ce mã þineþi în aceastã situaþie ce cred cã depãºeºte orice pedeapsã ce se aplicã unui puºcãriaº vinovat ? Interveniþi, domnule procuror general pentru sancþionarea mea cu pedeapsa capitalã, socotind-o a fi o favoare pentru mine”.   În continuare, el prezenta astfel   regimul de închisoare: „Hranã insuficienã ºi de slabã calitate din punctul de vedere al hrãnirii corpului; lipsã de vitamine naturale, consumând, în genere, varzã, cartofi, arpacaº etc. cu o minusculã porþie de pâine (250 gr.). Apoi murãturi din belºug, mãrind la exces hiperaciditatea de care sufãr ºi micºorând cantitatea de calciu, din care motiv mi-au ieºit din rãdãcini douã mãsele de pe maxilarul superior, iar restul danturii rãmasã pe acel maxilar se miºcã ºi ameninþã sã iese ºi astfel sã rãmân fãrã dinþi ºi mãsele. Þin sã vã aduc la cunoºtinþã cã pe maxilarul inferior nu mai am nici  o mãsea ºi nici un dinte. Am fost silit sã port o protezã dentarã pe care nu o pot folosi cum trebuie, neputând mesteca mâncarea, ºi astfel trebuie sã înghit alimentele nesfãrâmate, plus cã proteza zilnic îmi  rãneºte gingia ºi îmi dã dureri pe care le suport greu. Stomacul meu este supus la eforturi mari, iar glandele secretoare ale sucului gastric mi-au produs un început de ulcer cu dureri ºi deranjamente, secreþiuni de gaze abundente ºi slãbire a colonului cu boalã zisã colitã. De altã parte, ficatul meu ºi bila, îndeosebi, îmi dau criza accentuate pe care nu am cu ce sã le atenuez ca sã pot duce o viaþã suportabilã.  Din cauzã cã în arestul din Bucureºti, str. Uranus, am fost þinut douã luni fãrã pat, mi s-au umplut ambele picioare atât de mult cã m-am transformat într-un invalid. Medicaþie nu am primit ºi nici un consult serios, ca sã stãvilesc boala ºi s-o atenuaz. La 15 martie 1952 mi s-a lãsat sângele la glezna dreaptã, ieºind la suprafaþa epidermei. Ca tratment am folosit compresã cu apã rece, ceea ce , mai târziu, a dat naºtere la iritaþia pielei ºi o ranã generalã produsã de o ciupercã.  Astãzi, glezna piciorului drept are o  o uºoarã induraþie (umflãturã), care mã chinuieºte cu junghiuri, zi ºi noapte.  Repausul piciorului, recomandat de medicul Securitãþii, mi-a cauzat o slãbire a muºchilor picioarelor, din care motiv, nu am siguranþã în ele când merg. Ar trebui sã scriu un volum serios, dacã aº lua fiecare pãrticicã din corpul meu”. Menþionând cã a fost condamnat  „înainte de a fi judecat”, generalul se întreba de ce în patru ani „nu s-a putut stabili vina ce mi se imputã, sã fiu judecat ºi condamnat, sau eliberat din puºcãrie, sã trãiesc o viaþã de om, nu de animal condamnat sã fiu dus la abator pentru consumul animalelor feroce încã înainte de judecatã”.  Precizând cã nu era  „o fiarã sãlbaticã, abuzivã rea ºi feroce”,  Emanoil Leoveanu implora pe procurorul general sã stea de vorbã cu el „cel mult 1/4 orã pentru a vã convinge cã am faþa ºi sufletul de om bun, cinstit, leal ºi cu spiritul de a fi folositor semenilor noºtri”. În final, el conchidea: „Nu cred sã se fi întors omenirea pe dos, ºi anume ca oamenii rãi, hoþi, trãdãtori de þarã ºi partid, criminali etc. etc. sã fie apreciaþi ca utili ºi astfel comunitatea omeneascã sã fie condusã de bestii ºi alte arãtãri ale vicleniei, minciuni etc., care, sã se acopere, aruncã fapte inventate, de circumstanþã, asupra mea pentru a vã face sã greºiþi în luarea deciziei”. Cei 15 ani detenþie riguroasã s-au dovedit a fi însã prea mulþi pentru un om de peste 70 de ani, cu sãnãtatea puternic zdruncinatã. Grav bolnav, încã din anii precedenþi, Emanoil Leoveanu avea sã moarã la 26 mai 1959, la orele 23,20, în penitenciarul Fãgãraº, decesul fiind cauzat de miocardo-sclerozã. Arestat la 19 aprilie 1948, contraamiralul Leonard Mociulschi a fost încarcerat, la 4 noiembrie 1948, în închisoarea Aiud, unde a stat pânã la 2 aprilie 1958, în condiþii foarte grele: „regim celular, la secret, fãrã contact cu familia (oral, scris sau de ajutor), fãrã muncã, carte sau scris, fãrã aer, luminã, soare, fãrã a ºti ce se petrece în lume sau a putea sã mã manifest”. Dupã 10 ani de închisoare, la 4 aprilie 1958, a fost transferat la Penitenciarul Râmnicul-Sãrat„,într-un regim ºi mai sever de condiþiuni speciale, fãrã ca sã-mi recunosc vreo greºalã care sã justifice pedepsirea mea ºi mai rãu”.  Aflat într-o situaþie de sãnãtate precarã, la 23 aprilie 1958, el se adresa astfel directorului general al penitenciarelor: „Sunt bãtrân (64 de ani) ºi bolnav (distrofic cu o debilitate generalã, astenie ºi frecvente lipotimii, cardio-miocarditã, afecþiuni pulmonare, afecþiuni digestive – gastritã ºi enterocolitã, tulburãri de vedere – imagini suprapuse, vedenii colorate, orificiile lerniale slãbite, picioarele se umflã din cauza þesuturilor slãbite   etc. în aceastã stare a sãnãtãþii ºi a vârstei sunt pus într-un regim de execuþie înãsprit, în care nu pot, la nevoie, sã mã întind zilnic timp de 17 ore ºi cu regimul alimentar – pe care-l aveam la penitenciarul Aiud din cauza boalei – suprimat. în continuarea acestei situaþii, cãreia nu-i pot face faþã, cu slabele mele puteri rãmase, îmi vãd sfârºitul vieþii grãbit, fãrã ca sã am vreo vinã care sã justifice înãsprirea tratamentului impus”.  În acestã stare, cerea sã se dispunã transferarea sa la un penitenciar „atribuit inculpãrilor asemãnãtoare cu a mea ºi într-un regim potrivit stãrii sãnãtãþii mele”, sã i se trimitã sentinþele de condamnare pentru ca „în deplinã cunoºtinþã de cauzã sã pot cere revizuirea proceselor mele”. Fãcea acest apel „în baza dreptului unan de apãrare”. În finalul cererii sale, care se poate constitui ºi într-un veritabil testament moral, contraamiralul Horia Mãcellariu fãcea încã o datã dovada demnitãþii sale: „Ar pãrea paradoxal acest apel la viaþã omeneascã din partea unui condamnat politic sã moarã în temniþã, când normal ar fi sã doreascã cu un minut mai devreme sã se curme aceastã agonie. Sunt însã comandamente care îmi ordonã sã fac acest apelî religia mea îmi interzice sinuciderea ºi dimpotrivã îmi impune nu numai sã-mi pãstrez corpul, dar ºi sã mi-l apãr; meseria mea de marinar ºi militar m-a învãþat sã nu abandonez în furtunã ºi mai presus de orice este credinþa mea, intimã ºi nezdruncinatã a nevinovãþiei mele ºi nedreptãþii ce mi s-a fãcut. Nicicând n-am fost un trãdãtor, un necredincios, un tulburãtor al þãrii ºi neamului meu. Tot trecutul meu este martor cã viaþa ºi activitatea mea am pus-o în serviciul ºi pentru binele poporului român”.   În încheiere, anticipând, revenirea la o situaþie normalã pentru care luptase ºi suferise, bãtrânul „lup de mare” prognoza: „Cândva, când patimile politice se vor atenua, realitatea va apare în tot adevãrul ei”. Pânã atunci însã mai aveau sã treacã peste 30 de ani, perioadã în care Horia Mãcellariu a fost transferat în închisoarea Jilava (la 13 aprilie l963), Gherla (13 iunie l963), Dej (3 decembrie l963) ºi din nou la Gherla de unde avea sã fie eliberat la  la 29 iulie 1964, în urma decretului de amnistiere nr. 411/l964, dupã ce, la 3 ianuarie 1963, pedeapsa de muncã silnicã pe viaþã îi fusese modificatã în muncã silnicã pe 25 de ani. Deºi s-au aflat, în închisoare, într-o situaþie dramaticã generalii români ºi-au pãstra demnitatea, aºa cum procedaserã în toatã cariera miliarã. Relevante sunt în acest sens declaraþiile fãcute de generalul Aurel Aldea în faþa completui de judecatã: „N-am dorit ºi nu doresc decât o Românie liberã ºi independentã, sub un regim cu adevãrat democratic, în care libertãþile garantate de legi sã poatã fi exercitate nestânjenit. Urãsc dictatura ori de unde ar veniî fie de sus în jos  sau de jos în sus, fie ea individualã sau colectivã. De atâþia ani Þara este frãmântatã de curente ºi lupte politice, favorizate de dictaturi. în interesul existenþei neamului nostru starea aceasta trebuie sã înceteze. Adevãratul popor este cuminte ºi cu un simþ politic dezvoltat. Sã fie lãsat în pace, ca sã-ºi croiascã singur soarta, fãrã lozinci ºi fãrã îndemnuri la urã ºi la lupte de clasã. Orice împiedicare a poporului de a-ºi exercita în toatã libertatea voinþa, constituie un atentat la viaþa lui”. Prin Memoriul din 12 iunie 1947, adresat inspectorului general al Direcþiei Generale a Penitenciarelor,  tot generalul Aurel Aldea cerea: „Sã se ia mãsuri, sã se respecte gradul meu de general pe care îl deþin conform legii poziþiei ofiþerilor art. 1 ºi care este în proprietatea mea pânã la moarte ºi nu mi se poate lua decât prin înalt Decret Regal. O simplã dispoziþie a penitenciarului nu poate anula legile þãrii ºi cu atât mai mult nu poate da dreptul ca de pe umãrul ofiþerilor activi, care poartã uniforma Regelui, sã se smulgã galoanele” În pofida situaþiei fãrã ieºire în carese aflau, generalii români ºi-au pãstrat speranþa în viitorul poporului român, în dreptatea istoriei. Bolnav, la limita supravieþiurii, contraamiralul Horia Mãcellariu, preciza încã odatã temnicerilor sãi de la închisoarea din Râmnicul Sãrat, la 23 aprilie 195: „Nicicând n-am fost un trãdãtor, un necredincios, un tulburãtor al þãrii ºi neamului meu. M-am bãtut pentru întregirea neamului românesc, m-am bãtut pentru graniþele lui sfãrâmate”.Cu ultimele puteri, anticipând revenirea la o situaþie normalã a þãrii, pentru care luptase ºi suferise, bãtrânul lup de mare, fale marinei române, afirma: „Cândva, când patimile politice se vor atenua, realitatea va apare în tot adevãrul ei”. Dupã calcule incomplete în închisori au decedat peste 50 de generali români, între care: Aurel Aldea – mort la 17 octombrie 1949 în închisoarea Aiud; Ioan Arbore – 25 decembrie 1954, Vãcãreºti; Radu Bãldescu – 2 decembrie 1953, Jilava; Henri Cihoski – 18 mai 1950, Sighet; Nicolae Ciupercã – 25 mai 1950, Vãcãreºti; Constantin S. Constantin – 29 februarie 1949; Grigore Cornicioiu – 16 septembrie 1952, Vãcãreºti; Gheorghe Dobre – 26 martie 1959, Râmnicu Sãrat; Constantin Eftimiu – 19 septembrie 1950, Aiud; Constantin Ilasievici – 6 octombrie 1955, Vãcãreºti; Constantin Iordãchescu – 18  noiembrie 1950, Jilava; Mihail Kiriacescu – 8 martie 1960, Piteºti; Radu Korne – 28 aprilie 1949, Vãcãreºti; Gheorghe Koslinski – 30 aprilie 1950, Aiud; Emanoil Leoveanu – 25 mai 1959, Fãgãraº; Gheorghe Liteanu – 17 februarie 1959, Fãgãraº; Nicolae Macici – 15 iunie 1950, Aiud; Vasile Mãinescu – 13 mai 1953, Vãcãreºti; Ion Mihãescu – 22 octombrie 1957, Vãcãreºti; Ion Negulescu – 1 aprilie 1949, Jilava; Constantin Pantazi – 23 ianuarie 1958, Râmnicu Sãrat; Vasile Pascu – 6 august 1960, Gherla; Nicolae Pãiº – 16 septembrie 1952, Sighet; Emil Pãlãngeanu – 23 ianuarie 1953, Capul Midia – Nãvodari; Constantin Petrovicescu – 8 septembrie 1949, Aiud; Mihail Racoviþã – 29 iunie 1954, Sighet; Radu R. Rosetti – 16 ianuarie 1961, Vãcãreºti; Gheorghe Rozin – 16 ianuairie 1961, Vãcãreºti ; Nicolae Samsonovici – 15 octombrie 1950, Sighet; Ioan Sichitiu – 29 aprilie 1952, Aiud; Nicolae Stoenescu – 2 martie 1959, Culmea; Petre Vasilescu – 4 noiembrie 1959, Galaþi; Mihail Voicu – m. 17 septembrie 1955, Gherla º.a. Categoric este faptul cã în timpul rãzboiului s-au fãcut ºi greºeli ºi abuzuri ºi fapte regretabile, determinate sau nu de starea de rãzboi, care  care ar fi fost minunat sã fi fost evitate,  pe care le regretãm cu toþii, pe care le-au regretat ºi cei condamnaþi la ani grei de închisoare, deºi în cea mai mare parte a situaþiilor nu ei fuseserã vinovaþi de cele întâmplate. Statutul politico-juridic impus þãrii la sfârºitul rãzboiului, oportunismele tradiþionale româneºti ºi alþi factori au fãcut ca majoritatea generalior români care participaserã la cel de-al doilea rãzboi mondial sã-ºi ducã cu greu crucea în primele decenii postbelice. Spre cinstea lor ei ºi-au pãstrat demnitatea chiar ºi în închisoare, îndurând ºi necerând„nici milã, nici iertare, ci dreptate” aºa cum declara generalul Emanoil Leoveanu. Au cerut doar, prin vocea generalului Nicolae Macici, sã nu fie condamnaþi „ostaºii care în timpul rãzboiului ºi-au fãcut doar datoria ºi au executat ordinele superioare”. Pe bunã dreptate, acesta întreba: „La ce s-ar rezuma oare rãzboiul dacã un ostaºi în luptã ar refuza sã execute ordinele primite?”.

dr. Alesandru Duþu – sursa: e-istorie.ro