Despre barbatie

  UNA DINTRE VIRTUÞILE ESENÞIALE pentru dobândirea fericirii este bãrbãþia. Încep prin a vã atrage atenþia cã bãrbãþia nu trebuie confundatã cu ceea ce îndeobºte numim: curaj. Socotesc cã limba noastrã face o distincþie între una ºi celãlalt. Curajul este aproape instinctiv; presupune prea puþin antrenarea conºtiinþei în actele sale; pe când, dacã nu greºesc, bãrbãþia implicã demnitatea, convingerea, conºtiinþa. ‘Fii bãrbat!’ nu înseamnã doar sã fii curajos, ci sã fii curajos ca un om de rãspundere, în joc fiind renumele tãu de fiinþã superioarã, de stãpân pe tine însuþi ºi pe soarta altora. Curajos este bãrbatul care, atacat de niºte brute, le rãspunde fãrã teamã ºi le ologeºte pe vecie. Bãrbat este acelaºi, dacã chibzuieºte sã fie ºi de învãþãturã reacþia sa, de învãþãturã astfel încât brutele sã nu-ºi repete atacul laº, ºi sã nu transforme brutele în niºte invalizi rãmaºi la fel de iresponsabili ca înainte de întâlnirea cu el. Dar nu despre acest soi de curaj ºi bãrbãþie ne-am adunat în jurul aparatului de radio pentru a vorbi; ci despre adevãrata bãrbãþie, aºa cum reiese ea din urmãtoarele aforisme. Voltaire dezvãluie cuprinsul întreg al noþiunii; el spune: Adevãrata bãrbãþie constã în a ºti sã suferi. Poetul ºi dramaturgul Schiller lãmureºte cele preconizate de Voltaire; adãugãm zisa lui: Sufletele mari rabdã în tãcere, iar Stammler pare sã expliciteze totul: Cel mai greu eroism, dar ºi cel mai nobil, stã în a învãþa sã-þi potoleºti prin tine însuþi suferinþele, fãrã a mai târî în ele ºi alþi oameni. În urmãtorul fragment, semnat de Ludovic Halévy, suntem fãcuþi martori atât ai curajului cât ºi ai bãrbãþiei, în naivitatea ºi conºtiinþa sa elementarã, dar  impresionantã, eroul scrierii oferã o frumoasã pildã de acceptare a suferinþei proprii pentru uºurarea suferinþei celorlalþi. Acela care nareazã întâmplarea este un chirurg militar. El îºi  aminteºte cele petrecute într-un spital de campanie, la vreme de rãzboi. Cloroformul era pe sfârºite. Cheltuiam din el cât mai puþin ºi cãutam sã-l pãstrãm pentru operaþiile grele. Mi-au adus un soldat – unul din grenadierii de gardã. Mâna dreaptã îi fusese zdrobitã de o sfãrâmãturã de ghiulea. Trebuia sã-i scot din încheieturã degetul cel mic. Operaþia nu era grea, nici primejdioasã; dar era foarte dureroasã ºi înceatã. Îi spusei soldatului: – Trebuie sã-þi scot degetul cel mic. – Bine, rãspunse el liniºtit. Scoateþi-l. – Sã te adorm? – E grea operaþia? – Are sã te doarã, dar nu-i nici un pericol. – Nu-i nimic. Dacã o sã mã doarã rãu, mai bine… – Dar nu prea mai avem cloroform. – Cloroformul e doctoria care te adoarme? – Da. – A, înþeleg… vreþi sã pãstraþi cloroformul cela pentru ceva mai însemnat decât degetul meu cel mic; pentru piciorul sau pentru coapsa vreunui camarad? – Da, chiar aºa. – Bine… aveþi dreptate. Nu mã adormiþi, dar haide, repede, repede. κi ghemui batista în gurã, între dinþi. Era alb ca hârtia. Sudoarea i se scurgea de pe frunte în picãturi mari; dar n-a fãcut o miºcare, nu s-a plâns, n-a scos un þipãt. Dupã ce fu gata, îl lãudai pentru curajul pe care îl arãtase. – De! spuse el; doar trebuie sã se ajute bieþii oameni între ei! Pentru Doamna de Maintenon este nevoie de curaj în tot felul de lucruri mici ce ne revin a fãptui, pentru care, în genere, nu credem cã avem nevoie de curaj; ºi nu greºeºte. Sã-i dãm ascultare când îºi dezvoltã gândurile cu privire la ‘lipsa de curaj’. Numesc lipsã de curaj, spune ea, acea susceptibilitate în faþa oricãrui lucru care þi s-ar spune; deprimarea care îi urmeazã; dorinþa de a fi întruna cãutat, de a fi totdeauna rãsplãtit când ai sãvârºit cea mai micã parte din ce erai dator sã faci; dorinþa de a fi vãzut când îndeplineºti un lucru lãudabil; de a-þi fi toate pe plac, fãrã sã te osteneºti; amãrãciunea când vezi cã trebuie sã-þi îndrepþi cusururile. Cred cã toate acestea fac parte din lipsa de curaj sufletesc. Cât priveºte pe cel trupesc – un semn al lipsei lui este acea dorinþã de a avea totul de-a gata, care te-ar face sã inventezi maºini ce þi-ar aduce toate lucrurile la picioare, ca sã nu mai ai nevoie sã întinzi mâna sã le iei; acea spaimã în faþa celei mai mici neplãceri, frica de vânt, de frig, de fum, de praf, de mirosul urât – care te face sã te strâmbi ca ºi cum viaþa întreagã ar fi nimicitã; – acea încetinealã în lucru – pe care nu-l faci decât silit ºi în care nu-þi arde sã ai vreun spor, acea nepãsare când e vorba sã faci bine ceea ce faci; teama de a fi certat, care e singurul lucru ce te pune în miºcare… întovãrãºirea cu oameni cari nu te lasã sã munceºti cum trebuie; neîmplinirea cum trebuie a unui lucru care þi s-a încredinþat; nerãbdarea care te împiedicã sã aºtepþi liniºtit un lucru. Cele ce am citit împreunã surprind, parcã, o faþetã a curajului la care nu cugetãm. Nu curajul  de a lupta fizic, ci curajul de a lupta pe plan moral – ceea ce cu siguranþã mai bine este acoperit de substantivul: bãrbãþie. A avea tãria sã înfrunþi viaþa, începând cu cele mai mici neajunsuri ale ei, precum trezitul devreme, pãstrarea cumpãtãrii în toate, apucatul de muncã de cum  ne deºteptãm, încrâncenarea de a duce orice  activitate la capãt ºi de a o sãvârºi tinzând cãtre perfecþiune, tãria de a ne confrunta cu pãrerile oamenilor, când suntem siguri cã dreptatea noi suntem  aceia care o deþinem, armonizarea înclinãrilor noastre cu cele ce ne poate oferi clima, situaþia noatrã în societate, sãnãtatea personalã, familia ºi aºa mai departe. ªi, mai cu osebire, înþelepciunea de a nu ne plânge întruna, ostenind astfel prieteniile ºi iubirea ce ne sunt dãruite, precum ºi vitejia de a suferi bolile fãrã crâcnire, ca ºi celelalte suferinþe fizice ºi morale. Sã nu ne numãrãm printre aceia pentru care viaþa, de departe, e trandafir, iar de aproape borº cu ºtir. Dimpotrivã, pentru dreptul tãu la bãrbãþie, sã te prinzi de piept cu Dumnezeu, cum zice românul, cã fãrã bãrbãþie eºti o cârpã ºi nimica nu preþuieºti… Pentru antici, cei îndrazneþi sunt neîncetat însoþiþi de noroc ºi toate le izbutesc. Virgiliu a scris-o în ENEIDA sa: Audaces fortuna luvat – pe cei îndrãzneþi îi ajutã norocul. Eu aº adãuga cã, dacã îndrãzneºti, norocul þi-l faci singur (desigur, dacã-þi stã Dumnezeu aproape…). Poetul N. Davidescu a surprins cu mare subtilitate pierderea acestui curaj necesar zi de zi, pomenit de Doamna de Maintenon, curajul necesar nu pentru a înfrunta vrãjmaºi, nu pentru a cuceri locuri de frunte în societate, nu pentru a-þi depãºi contemporanii în descoperiri, în realizãri, în participarea creatoare la existenþa comunã, ci necesar pentru a sãvârºi gesturile uzuale ale vieþii. O atare lipsã de curaj te face sã preferi a nu mai ieºi din casã, din, cum scrie el: Cavourile-acestea-anticipate, În care ne-nvãþãm pe nesimþite Cu a morþii veºnicã banalitate, preferi, spuneam, a nu mai vizita ºi a nu mai primi pe nimeni, a cãuta vegetarea, a te preschimba încetul cu încetul în plantã, ori în animal ce hiberneazã, fugind de cerinþele de perpetuã miºcare ale vieþii umane. Sã citim împreunã poema sa: UMBRA CAMERILOR                            Sunt camere de-acelea ce sunt pline De noi, ºi-n care sufletele noastre                            Se-mprãºtie tãcute ºi senine                            ªi se deschid ca florile în glastre,                            În mijlocul tãcerii lor depline.                            În draperia mobilelor grele                            De pulberea nostalgicelor vise,                            ªi-n galbenul masivelor perdele                            De-a pururea uºor întredeschise,                            Ne risipim ca niºte vechi dantele.                            De-aici, al nostru suflet, când se-adunã                            Se furiºeazã, pentru-ntâia oarã                            Prin draperii, discret, ºi împreunã                            În leneºele nopþi de primãvarã                            Cu strãlucirea razelor de lunã. Apoi nimic; puþinã poezie, Închisã-n ritmuri de epitalame,                            Se-mprãºtie pe-a umbrei trândãvie                            ªi cautã ca, pe minore game,                            Sã prãfueascã tot ce-a fost sã fie.                            Vieaþa pregetã de-a mai strãbate                            Cu frãmântãrile-i necontenite,                            Cavourile-acestea-anticipate,                            În care ne-vãþãm pe nesimþite                            Cu a morþii veºnicã banalitate. Poate cã bãrbãþia cea mai mare îþi trebuie pentru a-þi recunoaºte limitele ºi neputinþele, cu sinceritate, în termeni creºtineºti, bãrbãþia cea mai mare este sã fii smerit în toate, sã te recunoºti sãrac cu duhul, treabã foarte grea, de voim s-o facem cu toatã onestitatea, pentru cã omul este fiinþã orgolioasã, ba ºi mai rãu, vanitoasã. Mult curaj îþi trebuie sã lupþi cu tine, dar ºi mai mult pentru a-l lua pe Dumnezeu drept þintã neîncetatã, recunoscând cã nici mãcar nu eºti în stare sã te rogi cum  se cuvine; iar dupã aceastã mãrturisire, curajul de a trece la fapta Rugãciunii. Daþi ascultare lui Samuel Smiles, acest mare gânditor asupra caracterului: el pune chestiunea în termeni neezitanþi: Bãrbãþia ce se traduce prin eforturi tãcute, care îndrãzneºte sã sufere toate ºi sã le suporte din dragoste pentru adevãr ºi datorie, este mai eroicã decât faptele mãreþe ale curajului fizic, sau decât acelea ce sunt recompensate prin onoruri ºi titluri, ori decât laurii adesea muiaþi în sânge. Curajul moral este acela ce caracterizeazã veritabila mãreþie a bãrbatului ºi a femeii; bãrbãþia de a grãi adevãrul; de a fi drept ºi cinstit; bãrbãþia de a rezista ispitei ºi de a-þi face datoria. Bãrbatul ºi femeia, dacã nu posedã aceastã virtute, nu pot fi siguri cã le pot pãstra pe celelalte. Acelaºi psiholog britanic pune accentul pe zona cea mai indicatã pentru întãrirea bãrbãþiei, deoarece aci, în creuzetul afirmãrii personalitãþii – cãci la acea misterioasã cãmarã lãuntricã mã refer – dacã nu participi cu toate forþele tale, riºti sã dobândeºti un monstru ce-þi poartã numele ºi chipul, dar se exprimã cu o mie de guri, acelea ale semenilor sãi, ºi-i lipseºte un mijloc de a se exprima pe sine. Termenii lui Smiles sunt: Calitatea de a fi întreprinzãtor, a intelectului, constituie una dintre condiþiile vitale ale independenþei caracterului. Este necesar ca omul sã aibã bãrbãþia de a fi el însuºi ºi nu umbra sau ecoul altcuiva. Trebuie ca el sã-ºi exerseze propriile facultãþi ºi sã-ºi exprime simþãmintele proprii. Datorãm sã aducem în discuþie opiniile noastre ºi sã ne formãm convingeri. S-a spus cã acela care nu îndrãzneºte sã aibe o opinie este un  laº; cã acela care nu vrea s-o aibã de bunã seamã este un leneº; iar acela care n-o poate avea, fãrã doar ºi poate  e un prost. Priviþi în urma dumneavoastrã la anii regimului comunist, de care abia a scãpat þara noastrã: cel mai mare rãu pe care ni l-a fãcut dictatura este acela de a ne fi ascuns câte suntem în stare sã fãptuim de unii singuri, ce curaj fãrã seamãn stã îngropat în inimile fiecãrui copil, adolescent ºi ins matur din neamul nostru, cum oricare dintre noi îºi poate îndemna viaþa într-o cursã fãrã istovire îndreptatã cãtre zenit. Priviþi în jurul dumneavoastrã: pretutindeni se reparã, se întregesc, se înfrumuseþeazã case particulare existente, când nu se clãdesc altele noi. Se deschid dughene pe fiece stradã, dacã nu magazine ultraluxoase. Mici ateliere dau un rost nou pivniþelor ºi curþilor, iar fabricile se încropesc ºi ele cum pot. Au apãrut universitãþi particulare puzderie, noi posturi de radio ºi televiziune, gazete câte nu ºi-a putut nimeni închipui cã vor fi citite, edituri de asemeni. Curajul românului nu îngãduie îndoialã. Fiecare om se ia la întrecere cu toþi, dar ºi cu sine însuºi. Or, comuismul a lovit capul ce îndrãznea sã se sumeatã pentru a izbuti ceva personal; iar dacã nu l-a izbit, l-a umilit ºi i-a furat ideile ºi munca. Scriai o carte, fãceai o cercetare ºtiinþificã, o invenþie? O semnau toþi ºefii tãi direcþi ºi indirecþi, înaintea ta, ºi tu erai socotit un fericit dacã apãrea ºi numele tãu printre ale autorilor, nu rareori cu studiile fãcute la locul de producþie, adicã urmând cursuri fãrã frecvenþã, absolvite cu plocoane sau ameninþãri. Erai atât de bun în munca ta încât sã primeºti o rãsplatã internaþionalã, ori o bursã de studiu? Aceiaºi profitori ºi ploºniþe ale roadelor intelectuale se bucurau de pe urma trudei tale. Se comunica savanþilor, rectorilor sau oricui te aprecia cã erai bolnav ºi nu puteai pãrãsi þara, iar paraziþii plecau în locul tãu, fãcând poporul de ruºine cu lipsa lor de carte, de pregãtire ºi de personalitate. Românul n-a ºtiut câte poate cuceri, realiza, dobândi; abia acum deschide ochii asupra vieþii. Românul n-a avut libertatea de a fi el însuºi. Aveþi astãzi bãrbãþia sã fiþi voi înºivã! sursa: http://literaturasidetentie.ro]]>