O nouã confirmare recentã, de data aceasta dinspre lumea arabã, a crimelor ritualice pe care le comit anumiți rabini evrei cunoscãtori a unor anumite forme ritualice de magie neagrã. Descrierile din cartea doctorului Nicolae Paulescu din cartea sa “Spitalul, Coranul, Talmudul, Kahalul și Francmasoneria” scrisã în anul … în capitoul “Omorurile rituale” acesta dezvãluie: Pentru a arata cã omorurile rituale se comit în rea­litate și nu sunt numai efectele imaginației nebune a creștinilor, – dupã cum susțin jidanii – vom raporta mai multe cazuri, atât de demonstrative, încât con­ving chiar și spi­ritul cel mai necredincios. De altfel, jidovii procedeazã în aceastã privințã ca unii criminali care tã­gãduiesc evidența, chiar când sunt prinși asupra faptului. De la 1071, pânã la 1670, istoria înregistreazã vreo cincizeci de cazuri de omoruri rituale, atestate de istorici demni de toatã încrederea. De altfel, pen­tru aceste crime, ovreii au fost de multe ori maltratați și chiar masacrați. Un mare numãr dintre aceste cazuri se gãsesc po­vestite în cartea lui Ruppekt^[131], din care extragem exemplul urmãtor: Spovedirea unui ovrei, numit Emanuel fiul unui medic din Genova, convertit la creștinism, în 1456. „Acest Emanuel îmi istorisi un fapt de o cruzime oribilã, care s-a petrecut la Savona,- fapt pe care la vãzut cu ochii și pe care îl atestã, de mai multe ori, înainte și dupã convertire, – adãugând chiar cã bãuse din sângele copilului ucis. Îmi spuse cã, într-o zi, tatãl sãu îl conduse în casa unui ovrei din Savona, și cã acolo se gãseau adunați alți șapte indivizi din nația lor, care s-au angajat reciproc, cu jurãminte, sã nu descopere niciodatã ceea ce aveau sã facã și sã pãzeascã secretul pânã la moarte. Apoi aduserã în mijlocul lor, un copilaș creștin care n-avea mai mult de doi ani. Îl puserã, gol, deasu­pra unui vas în care, de obicei, se primește sângele la tãierea îm­prejur a copiilor de ovrei. Patru din ei luarã parte la grozava execuție. Unul ținea întins brațul drept al ne­vinovatei creaturi; un altul, brațul stâng; un al treilea îi ținea capul ridicat, în așa fel, încât sã formezecrucea, al patrulea, în sfârșit, bãga ghemuri de hârtie în gura nenorocitului copil, pentru a-i înãbuși țipetele. Pe urmã, luând niște instrumente de fier, foarte ascuțite și lungi îndeajuns, îl strãpunserã din toate pãrțile, mai ales în regiunea inimii, – astfel încât sângele îi curgea din toate rãnile și cãdea în vas. Pentru mine, aceastã torturã fu un spectacol insu­portabil și mã depãrtai cât pu­tui de locul crimei. Dar, tatãl meu veni repede la mine și mã puse sã jur cã n-am sã vorbesc nimã­nui de ceea ce vãzusem în ziua aceea. Pe urmã, mã apropiai de ceilalți și nu mai vãzui decât cadavrul copilului, – care peste puțin, fu aruncat în fundul unei pivnițe a casei. Dupã aceasta, ovreii tãiarã în bucãți mici diverse fructe: pere, nuci, migdale, etc, pe care le azvârlirã în vasul în care era adunat sângele. Toți gustarã din aceastã oribilã mâncare. Gustai și eu însumi, ceea ce îmi produse greațã și un dezgust atât de penibil, încât în ziua aceea și a doua zi nu mai putui sã iau nici un fel de hranã.^[132] Iatã dupã Amelot de la Houssaye^[133], istoric foarte conștiincios, povestirea unui alt fapt, care a fost judecat la Metz, în anul 1670. În ziua de 23 septembrie 1669, femeia Mangeotte Wfllemin, din satul Glatigni, se duse la o fântânã, la o depãrtare de douã sute de pași de sat, pentru a spãla câteva rufe. Ea era urmatã de fiul ei, în vârstã de 3 ani. La douã sute de pași de fântânã, copilul se împie­dicã și cãzu; mama sa se întoarse ca sã-l ridice, dar copilul spunând cã se va ridica singur, ea își continuã drumul și merse sã-și spele rufele, încredințatã cã el o va urma. Dupã câteva minute, aceastã mamã, vãzând cã nu-i mai vine copilul, alergã la locul unde îl lãsase și, negãsindu-l, se întoarse îndatã acasã, ca sã întrebe de el pe bãrbatu-sãu și pe persoanele ce se gãseau acolo. Toți rãspunzându-i cã nu l-au vãzut, se puse sã-l caute mai întâi prin sat, pe urmã la fântânã și prin tufișurile dimprejur, fãrã însã sã-l gãseascã. Tatãl, ducându-se pe drumul cel mare ce merge la Metz, la vreo douã sute de pași de la fântânã, întâl­nește mai multe persoane (între altele pe Daniel Payer și pe Thibault Regnault), care îi spuserã cã au vãzut pe acest drum, un ovrei cãlare pe un cal alb și care ducea dinaintea lui un copil de vreo trei sau patru ani. Un locuitor din satul Hez, zãrind de asemenea pe acel Jidov, ce avea înaintea sa un lucru pe care îl acoperea cu mantaua, recunoscu cã era Raphael Levy, din orașul Boulay. Trei zile dupã aceasta, se gãsi, într-o pãdure, cada­vrul nenorocitului copil… În timpul procesului, s-a interceptat o scrisoare în care acuzatul scria șefilor Sinagogei din Metz: „Am intrat în aceastã mizerie, pentru comunitate”. El fu condamnat sã fie ars de viu, și sentința fu executatã în ziua de 17 ianuarie 1670”. Iatã acum un al treilea fapt, cu totul recent: asasi­natul sãvârșit, de cãtre jidovii din Damasc, asupra unui cãlugãr (capucin), care era numit, de con­cetãțe­nii sãi, sfântul misionar și a cãrui caritate nealtera­bilã era cunoscutã de toți. Acest fapt a fost povestit în marele uvragiu, Histoire de l’Eglise, de Rohrbacher^[134], de unde G. des Mousseaux^[135] a extras pasajele urmãtoare: În ziua de 5 februarie 1840, Pãrintele Thomas este chemat într-o casã ovre­iascã, sã altoiascã un copil;… dar copilul este bolnav și Pãrintele Thomas voiește sã se retragã. El cedeazã totuși invitației presante sã intre în casa vecinã, aceea a lui D. (David Harari), cel mai pios dintre ovreii din Damasc (!), un ovrei pe care creștinii, ei înșiși, îl priveau ca pe unom cinstit și pe care Pãrintele Thomas îl numãra prin­tre priete­nii sãi. Îl primirã cu dragoste și, peste puțin, venirã cei doi frați ai lui D…, pe urmã unul din unchii lor și alți doi ovrei, dintre cei mai însemnați din Damasc. Deodatã, Pãrintele Thomas fu apucat pe neaștep­tate de acești oameni, care-i vârârã un cãluș în gurã, îl legarã cot la cot, pe urmã îl ridicarã pe sus și îl duserã într-o odaie departe de stradã. Veni noaptea și o datã cu ea, sosi un haham înso­țit de bãrbierul ce ia sânge S… (Solomon) pe care sacrificatorii au contat pentru împlinirea planului lor. – „Haide, S…, taie gâtul acestui om; pentru asta te așteptãm.” Însã bãrbierul devine palid; curajul îi lipsește și se declarã incapabil. Sacrificatorii, atunci, se pun sã întindã la pãmânt pe Pãrintele Thomas și D… se resemneazã sã-i cres­teze el însuși gâtul, cu un cuțit. Dar, mâna îi tremurã și, peste puțin, trebuie sa-l înlocuiascã fratele sãu A.. (Aron), pe când bãrbierul se mulțumește sã ținã barba Pãrintelui…. Sângele este adunat într-un vas, pentru a fi trimis, mai târziu, marelui haham… Pe urmã, a trebuit sã facã sã disparã urmele aces­tui omor. Jidovii încep, deci, sã ardã hainele victimei ale cãrei cãrnuri sunt tocate în bucãțele mici, iar oasele sunt zdrobite cu un mai; pe urmã, aceastã pastã omeneascã este azvârlitã într-o groapã ce servește pentru lãturi.” Justiția sirio-egipteanã obține „pe rãmãșițele aproape fumegânde ale victimelor mãrturisirea completã a vinovaților”. Iatã un extras din interogatoriul bãrbierului, – dupã actele procesului, publicate de A. Laurent, – citat de G. des Mousseaux:^[136] D… mã chemã la el acasã. Gãsii acolo pe haha­mul… și pe Pãrintele Thomas, care era legat. D… și fratele sãu A… îmi ziserã; ucide pe acest preot. Rãspunsei cã nu pot. Ei aduseserã atunci un cuțit. Trântii pe cãlugãr la pãmânt și, ținându-l cu unul din asistenți, îi pusei gâtul deasupra unui lighean mare. D… apucã cuțitul și începu sã-l taie, iar A.. îi de-te ultima loviturã. Sângele fu adunat într-un lighean, fãrã sã se pi­ardã o picãturã. Pe urmã, cadavrul fu târât într-o odaie unde se ți­neau lemnele. Acolo îl dezbrãcarãm de haine, care furã arse. Apoi, – cu servitorul M… care sosise atunci… îl spintecarãm, punând rãmãșițele într-un sac și, treptat-treptat le duserãm sã le aruncãm în conducte… – Ce a-ți fãcut cu oasele? – Le-am spart pe piatrã, cu un pisãlog… – Și cu capul? – L-am sfãrâmat la fel, cu același instrument. – Și cum era sacul în care ați pus rãmãșițele? – Ca toți sacii de cafea, de pânzã de împachetat și de culoare cenușie. – Sacul acesta nu lãsa sã picure materiile conți­nute în intestine? – Un sac de cafea, când este udat nu lasã sã pice ceea ce se gãsește, în el…” Justiția voi sã verifice locul unde ovreii arunca­serã rãmãșițele. Se descoperi canalul și se gãsirã, la intrare, urme de sânge și filamente de tendoane… Lucrãtorii descinserã în conductã, scoaserã mai multe bucãți de carne, o rotulã, un fragment din inimã, niște sfãrâmãturi de craniu și de alte oase, precum și pãrți din calota preotului…” Dupã asasinarea Pãrintelui Thomas, ovreii, hotã­rârã sã se scape și de servitorul sãu creștin, Ibrahim Amoran, ale cãrui cercetãri puteau deveni compromi­țãtoare; și… acest servitor dispãru. Ne vom mãrgini sã relatãm câteva pãrți din intero­gatoriile care privesc al doilea act al acestei drame. Servitorul M… a fost trimis la F… de stãpânul sãu, care i-a zis: „du-te de vezi dacã au prins pe Ibrahim și ce au fãcut cu el. Mã dusei la F… și gãsii ușa închisã cu zãvorul. Bã­tui. F… veni și-mi deschise. – Îl ținem, îmi spuse el; – vrei sã intri, sau sã pleci? – Voi intra ca sã vãd, îi rãspunsei eu. Intrai într-un mic divan, care dã într-o curte exte­rioarã, în care se gãsesc latri­nele; – în aceste latrine, îi aruncarã carnea și oasele. Ușa fusese baricadatã cu o grindã. Gãsii acolo pe I. P… și pe A. S… ocupați sã lege mâinile pacientului la spate, cu basmaua sa, dupã cei astupaserã gura cu o pânzã albã. Pe urmã fu trântit la pã­mânt, de F… și de M.F.- fiii lui R… Aduserã un lighean de aramã spoitã, puserã capul prinsului deasupra acestui lighean, și F… îi tãie gâtul cu propriile sale mâini. Y…, M…, F… și eu, îi țineam capul. A.., fiul lui R… și I. P… îi țineau picioarele și se așezaserã peste ele. A. S… și ceilalți (erau opt cu toții), țineau bine trupul, pentru ca sã-l împiedice sã se miște, pânã ce sângele va fi încetat sã curgã. – Ce s-a fãcut cu sângele și cine la luat? – Adevãrul este cã Y…, luã ligheanul și vãrsã sân­gele într-o sticlã, – pe care o ținea în mânã A. S…, – printr-o pâlnie nouã de tinichea, ca acelea pe care le întrebu­ințeazã negustorii de ulei. Dupã ce fu um­plutã, A. S. o dãdu lui Y… – De ce mijloc s-au servit ca sã-l facã pe servitor sã intre acolo? – Am mai spus… cã erau adunați cinci inși în stradã, lângã poartã, – cã servito­rul veni sã întrebe de stãpânul sãu, – și cã Y… îi rãspunse: „Stãpânul tãu a întârziat la noi; vaccineazã un copil; dacã vrei sã-l aștepți, intrã și du-te de-l gãsește”. El intrã, și se întâmplã ceea ce am declarat” „Ar fi greu, zice G. des Mousseaux^[137] sã-ți închi­pui o bogãție și o precizie de amãnunte mai remarca­bile, ca acelea care ies din gura celor ce depun”. Sã mai ascultãm și câteva din depozițiile autorilor acestei crime înspãimântã­toare, în ceea ce privește întrebuințarea sângelui de creștin. „Cu ce scop ați omorât pe Pãrintele Thomas? – Ca sã–i luam sângele, – rãspunde jidovul D… L-am strâns într-o sticlã albã, sau khalabiehs, pe care am trimiso la hahamul A., – sângele fiind necesar la împlinirea datoriilor noastre religioase. – La ce servește sângele în religia voastrã? – Se întrebuințeazã la azime… – Pentru ce n-ați pãstrat sângele la voi? – Obiceiul vrea ca sângele sã stea la haham.” „Întrebare hahamului A.: – Cine ți-a remis sângele? – Hahamul Y… se înțelesese cu A., și cu alții ca sã aibã o sticlã de sânge omenesc și acest haham mã înștiințã și pe mine. Frații A.. îi fãgãduirã cã, chiar dacã ar trebui sã-i coste o sutã de pungi de bani, tot i-o vor obține. Fuse-i, în urmã, informat de dânșii cã aduseserã o persoanã, pentru ca sã o omoare și sã-i ia sângele, și îmi ziserã; du-te la hahamul Y… – Ai întrebat pe hahamul Y…, dacã trimite din sân­gele acesta în alte locuri? – Hahamul Y… mi-a spus cã trebuie sa trimitã din el la Bagdad. – Au venit din Bagdad scrisori care sã-l cearã? – Hahamul Y… mi-a spus-o… – Și la ce este trebuincios sângele? Îl pun oare în pâinea azimã și toatã lumea mãnâncã din ea? – De obicei, sângele, pus în azimã, nu este pentru popor, ci pentru persoanele zeloase. Hahamul Y…, rãmâne la cuptor în ajunul sãrbãtorii azimelor. Acolo, oamenii zeloși îi trimit fãina, din care el face pâinea. El însuși frãmântã pasta, fãrã ca nimeni sã știe cã pune în ea sânge, și trimite pâinea acelora cãrora le aparține fãina”^[138]. Rezultatul procesului a fost cã, – din șaisprezece ovrei, implicați în asasinatul Pãrintelui Thomas și al servitorului sãu, – doi au murit în timpul procedurii, patru au obținut iertare pentru cã au fãcut destãinuiri și zece au fost condamnați la moarte”^[139] Jidanii din Europa, la aceastã noutate care îi tul­bura groaznic, începurã sã țipe – nu împotriva vinova­ților, – ci împotriva justiției”^[140]. Dupã ce au oferit consulului Franței, milioane^[141], care au fost refuzate, – ei au inundat cu aur autoritã­țile sirio-egiptene și, delegații lor, Montefiore și Ckemieux, (pe care îi vom întâlni din nou mai de­parte), ducându-se în Egipt, obținurã de la Kediv amnistia sau mai bine zis iertarea acuzaților, – cãci ea le-a fost acordatã fãrã reînoire de anchetã și fãrã reluarea procesului, faptele fiind probate și nediscutabile”^[142] Iatã termenii firmanului, cu care ovreii furã obli­gați sã se mulțumeascã: „Prin expunerea și dupã cererea d-lor Moses Montefiore și Cremieux, – care au venit la noi ca delegații tuturor europenilor care profeseazã religia lui Moise, – am recunoscut, ei doresc punerea în libertate și siguranța pentru acei dintre ovrei care sunt deținuți și pentru cei ce au fugit, din pricina instruirii afacerii Pãrintelui Tho­mas, cãlugãr din Damasc, el și servitorul sãu Ibrahim. Și cum, din cauza unei populații atât de numeroase, nu ar fi convenabil sã refuzãmrugãmintea lor, ordonãm ca prizonierii ovrei sã fie puși în libertate și sã se dea, celor fugiți, siguranța pentru întoarcerea lor…”. Astfel de crime, în fața cãrora te apucã groaza, con­tinuã sã se comitã chiar și azi. Fãrã sã mai vorbim de omorul din Tisza-Elzlar, cunoscut de toți, vom povesti douã cazuri petrecute acum câțiva ani. Monitorul Romei, din 15 iunie 1883, citã un omor ritual care avusese loc la o datã cu totul recentã. Un copilaș, – aparținând uneia dintre familiile gre­cești cele mai însemnate din Smirna – fu rãpit în apropierea paștelui ovreiesc. Patru zile dupã aceea, i se gãsi, pe malul mãrii, cadavrul, strãpuns de mii de lovituri de pumnal. Mama sa, nebunã de durere, acuzã sus și tare pe ovrei de acest omor. Populația creștinã se ridicã în masã și alergã în cartierul ovreiesc, unde avu loc un masacru îngrozitor, în care pieirã peste 600 de jidani^[143]. În 1881, la Lutcza, – un mic sat din Galiția austri­acã, – a fost comisã o crimã ritualã asupra unei tinere fete, numitã Francisca Mnich. Trei acuzați (Moise Ritter, nevasta sa și un alt jidan complice), furã condamnați la moarte, în ziua de 21 decembrie 1882, de jurații din Rzeszov. Curtea superioarã de justiție casã judecata, pentru cã procedura nu fusese în­deplinitã și trimise pe ovrei înaintea tribunalului din Cracovia, care, la 10 octom­brie 1883, reînnoi tripla condamnare la moarte.^[144] În momentul de fațã se judecã la Kiev procesul unui omor ritual, sãvârșit de un jidan Beilis, împre­unã cu mai mulți complici, asupra unui biet bãiețel de 6 ani, Iuscinski. Opt zile dupã omor fu gãsit, într-un șanț, cadavrul nenorocitei victime, strã­puns de 47 lovituri de pumnal. Dar, ceea ce aruncã o vie luminã asupra intelectu­lui jidovimei întregi, e faptul cã, înainte de a se da verdictul toatã presa ovreiascã din Europa și de la noi^[145], s-a nãpustit, cu o furie nebunã, ca și în timpul procesului din Damasc, – nu asupra omorâtorilor, – ci asupra Țarului, asupra rãposatului Stolipin, asupra oligarhiei din Rusia,… pânã și asupra juraților – din Kiev, pe care îi numește țãrãnoi inculți. La noi, în România, asemenea crime trebuie sã fie foarte ușor de realizat. Acum 4 sau 5 ani, se gãsi în București, pe un maidan, un bãiat mort de o moarte violentã. Pentru a stabili identitatea cadavrului, poliția publicã o în­științare, adresatã pãrinților care pierduserã de curând un fiu, pentru a veni sã-i recu­noascã corpul. Atunci, spre stupefacția generalã, se vãzurã vreo douãzeci de mame, ve­nind dezolate la morgã, ca sã reclame fiecare trupul copilului ei, care dis­pãruse fãrã sã i se mai dea de urmã. De asemenea, G. des Mousseaux vorbește de „nu­mãrul, cu mult mai mare de cât și-l închipuie cineva, de oameni, de femei și mai ales de copii, care în anumite orașe ale Europei,dispar pentru totdeauna, fãrã sã lase cea mai micã urmã, spre ma­rea înmãrmu­rire a rudelor lor”^[146]. Dar, sã vedem, pentru ce motiv iudeii sãvârșesc omoruri rituale asupra creștinilor? Ne vom adresa pentru aceasta, la scrierea unui fost haham, trecut la creștinism și botezat sub nu­mele de Neofit. Examenul cãrții Înfruntarea jidovilor asupra legii și a obiceiurilor lor”, de Neofit^[147]. „A ucide pe creștini și a le lua sângele…”, – zice Neofit, – este o tainã a ovrei­lor, sau mai bine zis o rãtãcire, care astãzi este cunoscutã, cãci „o au scris mulți”. Dar, adaugã el, nu mi s-a întâmplat sã vãd nicã­ieri: 1° – pentru ce ucid jidovii pe creștini? 2° – ce fac ei cu sângele creștinilor? Neofit vrea sã lãmureascã aceste douã secrete, pe care le cunoaște bine, cãci, zice el, „fiind rabin și învãțãtorul ovreilor, au fost descoperite mie și le-am pãzit pânã ce am primit Sfântul Botez”^[148]. „Mai întâi, sã se știe cã aceastã tainã nu este cu­noscutã de toți jidovii, ci numai de rabini sau de hahamii lor, de cãrturarii și de fariseii lor, ce se numesc de dânșii hasindem. Și aceastã tainã o pãzesc ei cu mare scumpãtate”^[149]. În plus, – acest ultragiu fațã de omenire „nu este scris nicãieri. Rabinii îl lasã fiilor lor cu blesteme îngrozitoare, ca aceștia sã nu-l descopere, nici proști­lor din­tre ovrei, nici creștinilor, – chiar dacã li s-ar întâmpla sã sufere tot felul de munci. Astfel, de pildã, mãrturisesc în frica lui Dumnezeu, cã atunci când am ajuns la vâr­sta de 13 ani și când tatãl meu mi-a pus pe cap cornul acela, – ce se numește tãfilis, – mi-a desco­perit taina privitoare la sângele de creștin și m-a afurisit, pe toate stihiile cerului și ale pãmântului, ca sã nu descopãr secretul acesta, nici chiar fra­ților mei. Și când mã voi cãsãtori și voi avea pânã la 10 feci­ori, sã nu îl fac cunoscut, decât numai unuia singur, adicã aceluia care va fi mai deștept, mai învãțat și, în același timp, capabil de a-l înțelege; – iar la partea muiereascã nu trebuie nicidecum sã-l des­copãr^[150]. Și îmi mai spuse: Fiule, sã nu te primeascã pãmân­tul, de vei dezvãlui taina aceas­ta, – mãcar de ți se va întâmpla sã te faci și creștin^[151]. Astfel îmi grãi tatãl meu”^[152]. Principalul motiv al crimelor rituale este, marea urã ce au ovreii asupra creș­tinilor, pãrându-li-se cã, fãcând aceastã ucidere, aduc jertfã lui Dumnezeu… Într-ade­vãr, rabbi Solomon (Talmud) zice: celui mai blând dintre șerpi, scoate-i creierii, – iar pe cel mai bun dintre creștini, ucide–l – adicã, dator este orice jidan sã omoare un creștin, fiind convins cã cu aceasta se va mântui”^[153]. Aceastã urã este întipãritã în sufletele ovreilor încã din copilãrie. Înainte chiar de a începe sã arate copiilor A, B, C, dascãlul trebuie sã-i învețe sã-i huleascã pe creș­tini, pentru ca sã știe, când vor trece pe lângã o bisericã creștineascã, sã zicã: șacãț te șaține vãsaef tãsavinichi hãirimi – cuvinte care înseamnã: spurcata spurcaților, necurata necurați­lor, sã fii afurisitã”^[154]. „Așijderea, când vãd ducând vreun creștin mort la groapã, dator este tot jido­vul sã zicã: saium had, lamuhar trii, – adicã: azi am vãzut un pãgân mort, mâine sã vãd doi. Hulele acestea, chiar și un copil mic trebuie sã le știe. Mai pe scurt, dacã jidovii au atâta urã și vrãjmãșie împotriva creștinilor, este pentru cã scrie la Talmud: „nu se cuvine a numi pe altcineva cu numele de om, – decât numai pe ovrei”^[155]. Neofit indicã apoi ce fac jidanii cu sângele cel strâng în timpul crimelor rituale și spusele lui se aseamãnã cu mãrturisirile acuzaților din Damasc. 1° – Jidanii întrebuințeazã sânge de creștin pentru ca sã prepare leacuri împo­triva unor boli^[156], de care suferã, – și pentru ca sã facã farmece. Astfel, de patru ori pe an, la începutul anotimpuri­lor, – „pentru ca sã evite cãde­rea akifei, adicã a unui sânge ce picã din vãzduh pe mâncãrurile lor și omoarã îndatã pe cel ce gustã din ele, – jidovii întrebuințeazã un piron de fier, ce a fost bãgat în sânge de creștin muncit și pun peste bucate. De altfel, la calendarul lor scrie și mi­nutul în care cade sângele acela, – și merge hahamul cu un ceas sau douã mai îna­inte, din casã în casã și dã de știre”^[157]. 2° – Așijderea, la nuntã, tinerii soți postesc o zi în­treagã, nemâncând și nebând nimic. Și spre searã, vine rabinul, care le dã la amândoi sã mãnânce un ou copt, pre­sãrat cu cenușã în loc de sare. Aceastã cenușã o fac, arzând în foc o pânzã înmuiatã în sânge de creștin chinuit. În același timp, hahamul zice încet niște descân­tece, ca noii soți „sã poatã înșela pe creștini și sã poatã mânca și sudoarea creștinului, ca și cum ar mânca sângele sãu^[158]. 3° – Rabinii mai întrebuințeazã sânge de creștin muncit, la tãierea împrejur, amestecând, în vin, o picãturã din sângele acesta și o picãturã din sângele ce curge din rana fãcutã pruncului și punând, cu degetul cel mic, de douã ori, câte puțin din acest amestec, în gura copilului. Aceastã datinã este necesitatã de îndoiala în care se gãsesc hahamii, care nu știu dacã Iisus, fiul Mariei, a fost sau nu adevãratul Mesia. „Și cum Hristos a scos din iad, prin sângele sãu, sufletele oamenilor care n-au fost botezați cu apã, așa și pruncul acesta, nebotezat cu apã, sã se mântuiascã prin sângele unui creștin botezat cu apã, – sânge vãrsat prin munci ca și al lui Hristos”^[159]. 4° – Când moare un ovrei, hahamul ia un albuș de ou și o picãturã de sânge de creștin muncit, le ames­tecã și stropește cu ele mortul, – zicând, în același timp, stihul din proorocirea lui Iezechiel: „Și voi stropi peste voi cu apã curatã și vã veți curați de toate spurcãciunile voastre.^[160] 5° – Așijderea la 9 iulie, jidovii fac plângerea Ierusalimului; atunci rabinii șed jos pe pãmânt, își pun pe frunte cenușã, ce conține sânge de creștin chinuit și mã­nâncã un ou copt, presãrat cu aceeași cenușã; iar mâncarea aceasta se cheamã de dânșii Sãida amafsãncâs^[161]. 6° – La Paște, hahamii fac separat o azimã, numitã eficoimon, conținând puținã cenușã din sânge de creștin, care trebuie sã fie chinuit, precum și Iisus Hristos a fost chinuit.Pentru aceasta, ei furã copii mici, ca sã poatã mai ușor sã îi chinuiascã și pentru cã Hristos a pãzit fecioria.^[162] Orice ovrei, pânã la cel mai mic, trebuie sã mã­nânce, din azima aceasta, o bu­catã de mãrimea unei mãsline^[163]. 7° – La sãrbãtoarea numitã Purim, jidovii omoarã pe un creștin care înfãțișeazã pe Aman, persecutorul lor. Hahamii îi iau sângele și fac cu el mici turte dulci triun­ghiulare, pe care le trimit la toți ovreii. Aceastã trimitere se numește Maschloiamunas. În seara de Purim, jidanii cautã sã fure copii de creștin și îi ascund pânã la paște, care este aproape, – pentru ca sã le ia sângele și pe urmã sã-i omoare^[164].

* * *În rezumat, în loc de a combate patimile de propri­etate și de dominație, Talmudul le favori­zeazã și le împinge pânã la un paroxism nemaipome­nit. El face pe jidani sã creadã cã au misia (misiunea) sã acapareze întreg pãmântul, prin mijloace mâr­șave, ca: furtul, ascunderea lucrurilor gãsite, cãmãtã­ria, fraudași jurãmântul fals. El le mai spune cã aparțin unui neam ales și cã sunt chemați sã supunã pe toate celelalte po­poare, – compuse numai din robi nemernici, sau mai bine zis, din vite de muncã, – și care nu sunt vrednice decât sã lucreze ca sã îmbogãțeascã și sã glorifice pe Israel. Caritãții creștine, Talmudul îi opune o urã crudã și oarbã împotriva între­gului neam omenesc, – urã care merge pânã la a comite, între alte crime, și omoruri rituale. Când citești prescripțiile legale ale Talmudului, – în realitatea cãrora un suflet creștinesc aproape nu poate sã creadã, – îți închipui cã ești într-un vis urât și te întrebi, dacã Talmudul nu este codul unei bande de hoți și de asasini lași.  sursa: wikipedia]]>