Cugetarile unei inimi smerite – ”Toate se vor umple de Antihrist”

Sub acest generic, editurile Cartea Ortodoxã ºi Egumeniþa ne restituie unul din cele mai importante documente ale ortodoxiei, Cugetãrile unei inimi smerite, text scris în secolul al XV-lea de monahul Vasile ºi pãstrat în Biblioteca Vaticanului, de unde a fost readus la luminã în tãlmãcirea lui ªtefan Voronca. Manuscrisul are la bazã notele fãcute de monah în urma discuþiei cu un bãtrân ascet, vieþuitor într-una din mãnãstirile din preajma Constantinopolului, adnotate la rândul lor de traducãtor, care ne înlesneºte astfel mai buna înþelegere. Bunãvoinþa bãtrânului de vrednicã pomenire de a-ºi primi ucenicii în momente de cumpãnã, ce prevesteau trecerea sa la Domnul, ne-a încãlzit ºi nouã inimile, întrucât dulceaþa ºi înþelepciunea cuvintelor sale ne-au copleºit din prima clipã, cu atât mai mult cu cât acestea se constituie nu numai într-un îndrumar de viaþã duhovniceascã, ci ºi într-un avertisment cutremurãtor privitor la venirea Antihristului. Pentru orice minte lucidã, profeþiile bãtrânului rãmas anonim ar trebui sã ne punã serios pe gânduri, deoarece vremurile groaznice prevãzute de el cã vor veni sunt mult mai aproape decât de închipuim ºi, dacã nu revenim la dreapta credinþã ºi la pocãinþã, existã pericolul real ca vrãjmaºii Domnului nostru Iisus Hristos sã ia în captivitate întreg pãmântul, iar Marea Bisericã sã înceteze sã mai fie bisericã a lui Dumnezeu. „Omul – ne atenþioneazã ascetul – va deveni atât de plin de rãutate, atât de înjosit ca urmare a întãrâtãrii ºi stãpânirii patimilor celor josnice asupra sa, atât de împietrit la inimã, întunecat ºi cu totul epuizat de singura grijã de a supravieþui, încât pentru viaþa duhovniceascã el nu va avea nici bunãvoinþã, nici loc în inima sa. Nu va mai rãmâne nici o cãlãuzã duhovniceascã, deoarece ºi aceºtia vor urma cãile lumii. Bisericile lui Dumnezeu vor deveni fie goale, fie duhovniceºte profanate de cãtre pãstori nevrednici. La apogeul acestor suferinþe ºi al haosului din lume va apãrea Antihrist. El va veni ca un fãcãtor de pace, un conducãtor bun ºi înþelept, care poate aduce lumea în rânduialã. Cu toate acestea, de fapt, el va fi un vrãjmaº al tuturor, un urâtor a tot ceea ce este bun, un tiran ºi un fãcãtor de rãu, un distrugãtor a toate; asemenea lui, lumea n-a vãzut pe nimeni niciodatã ºi nici nu va vedea vreodatã. Fiecare persoanã va fi pecetluitã; fiecare amãnunt sau element al muncii sale ºi al vieþii acesteia, ba ºi fiecare cuvânt, fiecare miºcare a facultãþilor mintale va fi sub supraveghere neîncetatã, astfel încât ea [persoana] nu va mai avea obiceiul de a cugeta la sine, de teamã ca nu cumva înfãþiºarea feþei sã reflecte fãrã voia sa ceva nepotrivit cu autoritatea conducãtorului lumii, adicã a Antihristului. Toatã lumea va purta „mãºti de piatrã”. Toatã munca, fiecare metru pãtrat de pãmânt, fiecare bob de grâu va fi sub controlul lui Antihrist. Vor fi dezastre naturale: valuri chinuitoare de cãldurã vor alterna cu perioade de ger aspru, seceta cu inundaþiile; tornade ºi furtuni cumplite vor pricinui distrugeri înspãimântãtoare; erupþii vulcanice, cutremure ºi boli între oameni, animale ºi plante; toate acestea vor fi atât de îngrozitoare, încât îi vor duce pe oameni la disperare. Pãmântul, nemaiprimindu-ºi binecuvântarea pentru a da roade, va fi lovit de foamete îngrozitoare, ºi astfel se va sãrãci cu totul. ªi numai celor care au primit pecetea Fiarei, adicã a Satanei, li se va îngãdui sã existe pentru o vreme, deºi în cele mai slugarnice ºi josnice condiþii de sãrãcie totalã ºi dispreþ pentru demnitatea umanã, pe care omul a primit-o de la Fãcãtorul sãu. Toate se umplu de Antihrist: pãmântul, marea, aerul. Toate se vor face cu singurul scop de a înlãtura cu totul numele lui Hristos din inima omului. Aceasta va fi cu adevãrat o împãrãþie drãceascã pe pãmânt. Vor veni nenorociri cum n-au mai fost, un timp de agonie intensã nu numai pe pãmânt, ci în tot universul, cãci ele [stihiile] sunt împreunate într-un singur plan al creaþiei, iar tot acest univers urmeazã sã piarã pentru ca, dupã aceasta, sã poatã fi îmbrãcat în nestricãciune, în statornicie, în veºnicie, dupã cuvintele Apostolului: Cãci trebuie ca acest trup stricãcios sã se îmbrace în nestricãciune (I Cor. 15: 53)”. Îndemnul firesc în urma acestor înfricoºãtoare prevestiri este sã luãm aminte la semne ºi pe cât posibil sã amânãm instaurarea acestei agonii, ºtiut fiind cã„timpul venirii sfârºitului stã în mâinile lui Dumnezeu – dar ºi în mâinile oamenilor”. O putem face numai preþuind timpul vieþii încredinþat de Dumnezeu pentru a lucra la mântuirea sufletului, numai fiind în permanenþã treji ºi priveghind ca vrãjmaºii sã nu ne apuce aripile, numai suferind ispitele pentru a ne face ostaºi încercaþi ai lui Hristos, numai primind cu bucurie ºi vrednicie Duhul Sfânt, numai lãsându-ne, aidoma bãtrânului, rãpiþi în rugãciune. ªi dacã vrãjmaºul nostru din afarã este diavolul, care ne „atacã din toate pãrþile ºi niciodatã nu ne dã pace, ºi faþã de care neîncetat trebuie sã stãm împotrivã”, la fel de atenþi se impune sã fim ºi cu vrãjmaºul existent înlãuntrul inimilor noastre, care se metamorfozeazã în griji, frãmântãri, mâhniri, primejdii, rele împrejurãri ºi oamenii cei rãi din lumea înconjurãtoare, apoi în „timpul însuºi care ne mãnâncã viaþa, ducându-ne spre bãtrâneþe ºi la neputinþele acesteia, astfel cã la temelie avem foarte puþin timp pentru a lucra la mântuirea sufletelor noastre”. Scopul oricãrui creºtin ar trebui, aºadar, sã fie înfrângerea acestor vrãjmaºi, pentru a putea sã „venim la Dumnezeu ºi sã stãm în el pentru totdeauna”. Aceasta cu atât mai mult cu cât „Dumnezeu a luat asupra Sa omenitatea, ºi pentru cã Dumnezeu-Omul a adus în firea umanã viaþã, sfinþenie ºi nemurire, îndreptând, înnoind ºi înviind astfel firea umanã, cu acest leac în firea omeneascã, El a biruit pãcatul ºi moartea. Omului, adicã fiecãrei persoane, i se cere sã-ºi însuºeascã acest leac ºi sã foloseascã acea putere dumnezeiascã pe care Hristos i-a dat-o omului pentru ca el sã poatã birui înãuntrul sãu urmãrile Cãderii. Este firesc ca omul sã primeascã harul; dacã nu-l va primi, nu se va mântui.” În viziunea bãtrânului ascet, rolul harului Duhului Sfânt în mântuire este vital, pentru cã nu este suficient numai sã te fereºti de pãcat sau sã ai hotãrâre în inimã dacã nu ai ºi ajutor de sus, ajutor fãrã de care „este cu neputinþã a fi mântuit, cãci rãzboiul tãu nu este o luptã între om ºi alt om, ci o luptã a unui muritor împotriva morþii, lupta cãrnii împotriva duhurilor netrupeºti ale rãului, lupta unei fiinþe umane neputincioase împotriva prinþului acestei lumi; ºi numai prin harul Duhului Sfânt eºti destul de tare sã-þi biruieºti potrivnicii”. Pornind de aici, cea mai însemnatã cerere la Dumnezeu nu este aceea de a ne da bogãþii, sãnãtate sau cine ºtie ce alte minunãþii, de a ne feri de greutãþi ºi de necazuri, ci de a-L implora sã ne dea harul Duhului Sfânt ºi de a ne „umple sufletul pânã la revãrsare, pânã la capãtul puterilor”. Altfel spus, trebuie sã cerem sã ne „primeascã, încã din viaþa aceasta, în Împãrãþia Cerurilor”, sã ne dea „arvuna ºi începutul viitorului, desfãtarea cea veºnicã”. Avem, tocmai de aceea, datoria de a ne preda voii lui Dumnezeu, fãrã însã a renunþa la lupta cu vrãjmaºul, ci, dimpotrivã, apucând armele, mustrându-ne pentru slãbiciune ºi respingând atacurile cu convingerea neþãrmuritã cã suntem ostaºii lui Hristos ºi cã, ieºind învingãtori, ne vom bucura de „pace, cinste ºi fericire în veacul ce va sã vinã”. Cu alte cuvinte, nu e neapãratã nevoie sã aºteptãm Apocalipsa pentru a ne întâlni cu Hristos, ci putem sã ne întâlnim cu El încã de pe acum, trãind în smerenie, scãpând de pãcatul aruncãrii vinii asupra altora, fãcând fapte bune, folosind, practic, fiecare clipã pentru Dumnezeu. Smeritul bãtrân, cãruia i se umpleau ochii de tristeþe numai din mila ce i se fãcea faþã de întreaga lume ce se afundase încã din vremea sa în pãcate ºi nenorociri, ne dã suficiente pilde ºi sfaturi pentru a ne putea mântui, între care putem aminti cãutarea oamenilor purtãtori de Dumnezeu, citirea cãrþilor duhovniceºti, facerea de bine altora, dãruirea totalã pentru a recâºtiga comoara pierdutã ºi a o pãzi de furi. Excelentã ni s-a pãrut, bunãoarã, pilda legatã de votul tãcerii, ºtiut fiind cã pentru orice cuvânt rostit în deºert vom da socotealã în ziua judecãþii, dar nu mai puþin lãmuritoare sunt ºi referirile la Vechiul ºi Noul Testament ºi, mai ales, delimitarea clarã între creºtinul ortodox ºi cel apusean, care în viziunea sa nu e creºtin, ci pãgân. O restituire cu adevãrat de excepþie, o carte vie la cinci secole de la scriere, inspiratã de harul Duhului Sfânt, redatã nouã tot prin pronie cereascã ºi indispensabilã în lupta mereu mai asprã cu duhurile acestor vremuri prevestitoare de Apocalipsã ºi cu noi înºine. Cãutaþi-o ºi vã asigur cã nu o veþi lãsa din mânã pânã ce nu veþi ajunge la ultima filã! Sursa: cartiortodoxe.ro]]>