Ce este spiritualitatea ?

Zilele trecute m-au abordat pe fb diversi/diverse cititori/cititoare ale blogului, cu solicitãri de informații suplimentare. Despre cura cu ulei de mãsline și lãmâie, despre sãnãtate, despre spiritualitate, despre continențã, etc. Existã o tendințã de idealizare în tineri mai ales, care îi face pradã ușoarã tentațiilor unora. Începi cu un sfat, cu o vorbã bunã și nici nu-ți dai seama cum ai și devenit guru-l lui cutãricã sau cutãricã. Apoi, legenda crește, se întinde întocmai ca bârfa (cã deh, gura lumii, doar pãmântul o astupã), și vorba spusã se întoarce întocmai ca bumerangul, la tine, sub formã de zvon, și te trezești cã auzi – la a șaptea gurã, lucruri fantastice povestite despre tine: despre cât de paranormal ești, cum i-ai ghicit gândul lui cutãricã sau cutãrica (deci clar ești telepat, da` din modestie, nu te dai în fapt !), cum te-a simțit când a fãcut meditație (evident, de la excepțional în sus !). Ba unii dintre acești nãuci “cãutãtori spirituali” cu zero repere, te mai și viseazã (deși tu știi sigur despre tine însuți cã nu le ai cu visul conștient, dedublarea, etc.) și povestesc alte nãzbâtii savuroase despre tine, care sporesc și întrețin legenda. Este în firea omului sã caute supranaturalul, misteriosul, miracolul, acolo unde crede cã îl are la îndemânã. Iar dacã ai ghinionul sã punã ochii pe tine astfel de “aspiranți spirituali”, riști sã creascã în tine tentația orgoliului celui care știe un pic mai mult decât celãlalt. Crește în tine sentimentul importanței de sine, începi sã te “joci” cu micii tãi “discipoli”, sã le-arãți cât de deștept, de citit, de atoate-cunoscãtor și experimentat în toate cele ești, pentru cã, nu-i așa ?! chiar știi mai mult decât ei, ai citit, învãțat practicat și experimentat mai mult decât ei, deci au ce învãța de la tine. Și astfel începi sã te autoconvingi cã este voința lui Dumnezeu ca tu sã îi ghidezi și sã îi ajuți pe calea spiritualã, pentru cã “nimic nu este întâmplãtor”, nu-i așa ? Și încet încet, încetezi sã-i mai contrazici atunci când te laudã sau îți pun în cârcã tot felul de legende și fapte miraculoase, ci doar te mulțumești sã zâmbești tainic și sã faci pe misteriosul, gândind cã un pic de transfigurare nu a fãcut rãu nimãnui, nu ? Pânã la urmã, și tu “înveți învãțându-i pe ceilalți” iar legenda despre osul de câine pe care toți îl venerau crezând cã este un os al degetului lui Budha, este adevãratã, cãci datoritã adorației și transfigurãrii credincioșilor, oare nu s-au produs vindecãri miraculoase cu un simplu os de câine ?! Oare Dumnezeu nu lucreazã prin oameni, și de ce sã nu fi și tu un “releu divin” prin care Dumnezeu ghideazã sufletele însetate de El ?  Și astfel, dintr-un simplu sfãtuitor, un om bineintenționat care a rãspuns cândva întrebãrilor unor curioși, ajungi sã devii centrul universului unor oameni care devin orbiți și înrobiți de personalitatea ta. Apoi ajungi sã confunzi propriile tale dorințe cu dorințele celor ce te urmeazã: ești dornic sã împãrtãșești secretele seualitãții cu continențã. Începi sã “inițiezi” femei, asumându-ți deschis rolul de maestru, iar pofta crește și tot crește, cãci fascinația și adorația discipolelor crește odatã cu trãirea noilor experiențe. Dacã le iubești ? Da, le iubești cu acea dragoste rece, impersonalã și lipsitã de amãnunte. Abia dacã le reții numele, cãci ceea ce conteazã este forma lor fizicã, calitãțile pe care le manifestã: tinerețea, frumusețea, feminitatea și erotismul. Ele devin doar pãpuși fãrã personalitate, chipuri fãrã suflet, propice tranfigurãrii, translatãrii de la individ la principiu cosmic. În acest joc, istoria personalã devine un balast nedorit. Nu ai nevoie de ea. Și roata se învârte… Mãrturisesc cã m-am oprit în prima fazã a acestei transformãri fabuloase. Am preferat sã dau curioșilor ce deveneau insistenți și începeau sã prezinte toate semnele “discipolului ideal” rãspunsuri aiurea, ba pe unii i-am și  jignit, pentru a-i îndepãrta, spre binele lor și al meu. Cãci am învãțat ceva din trista expereințã a celui care a fost cândva un om bun, pe numele sãu Gregorian Bivolaru. Dacã mã întrebi astãzi ce cred despre spiritualitate, îți voi rãspunde cã viața m-a învãțat câte ceva. Vãd sfințenie în viața de zi cu zi, unde alții nu vãd decât umilințã și caznã. Cãci pleacã în fiecare ceas, în fiecare minut cãtre Cer, sufletele umile, neștiute de lume, ale celor ce și-au dedicat toatã viața, tinerețea și dragostea celor dragi, pentru care au fãcut toatã viața sacrificii, cu o renunțare de sine exemplarã. Mame, bunici, pãrinți, dar și învãțãtori cu haine peticite, care tocesc bãncile claselor îmbãtrânind prematur, pe doar 8 milioane pe lunã. Doctori “fãrã de arginți” care își duc zilele în mizerie, când ar fi putut salva vieți în strãinãtate, pe bani multi.  Sau pur și simplu oameni care și-au dedicat existența pentru a șterge o lacrimã de pe obrazul copiilor orfani. Ei sunt “sfinții” mei, ne-știuți, ne-vãzuți de nimeni. Considerați fraieri, proști, idealiști. Ei sunt “sarea pãmântului”, pâinea lui Dumnezeu, dovada palpabilã a compasiunii și iubirii lui Dumnezeu pentru oameni. Atâta vreme cât astfel de oameni vor mai trãi printre noi, vom ști cã mai existã Salvare și Mântuire. Mihai Rapcea]]>