Reflecțiile mele pe tema conștiinței sunt rezultatul impresiilor care se sedimenteazã de ceva vreme, ca urmare a informațiilor și experiențelor din ultima perioadã.
Filosofie și învãțãturi budhiste despre minte și natura fundamentalã a Minții Iluminate, învãțãturi dzogchen, experiențe personale și chiar filme, toate au condus la concluziile din acest articol-meditație pe tema conștiinței.
Când spunem conștiințã ne putem referi la mai multe lucruri ce poartã aceastã denumire.
Conștiințã de sine – fiind capacitatea individului de a se percepe pe sine însuși, ca eu – prezențã individualã în opoziție/raport cu fenomenele/lumea exterioarã.
Conștiințã moralã – acea cenzurã interioarã, de ordin intelectual, provenitã din capacitatea individului de a discerne între bine și rãu, pe baza unor seturi de valori de ordin moral.
Conștiințã – ca Prezențã, fãrã a fi necesarã existența raportului obiect-subiect pentru a exista.
Interesant este faptul cã 99% din oameni nici mãcar nu se preocupã de acest subiect. Pe scurt, nu îi intereseazã problema delicatã a conștiinței sub nici un aspect, energia și atenția lor fiind focusatã cvasi-permanent spre exteriorul persoanei lor. Ei au de cucerit lumea, de atins obiective sociale, familiale, materiale, profesionale. De aici și tendința lor de a trãi proiectați preponderent în viitor, fãrã mari tangențe cu prezentul.
Dacã analizãm cu atenție maniera în care se formeazã conștiința în general, nu doar la oameni ci și la animale, observãm un traseu foarte exact al modului în care ființele dobândesc acces la conștiințã.
Spun “dobândesc acces” pentru cã, potrivit teoriei mele, conștiința preexistã în stare latentã în orice fenomen sau ființã, ne-fiind o însușire sau funcție cognitivã care sã se dezvolte și sã disparã cu trecerea timpului.
Orice fãpturã nou venitã pe lume trãiește în fluxul temporal trecut-prezent-viitor. Existența presupune secvențialitate, devenire, pe scurt acumulare de experiențe, care definesc individul în raport cu restul lumii, îi dau caracteristicile unice specifice locului sãu particular în Univers. Aceste experiențe individuale se condenseazã în memoria ființei respective cu ajutorul miilor de mecanisme evolutive care ne fac sã reacționãm instinctiv, potrivit speciei și strãmoșilor noștri, la fiecare contact cu provocãrile realitãții.
Începând cu instinctul de supraviețuire care ne determinã sã tragem prima gurã de aer pe aceastã lume, continuând cu plânsul, ce reclamã protecție și îngrijire din partea adulților, apoi abilitãțile specifice mamiferelor (cãutatul sfârcului matern, agãțatul cu mâinile și picioarele de pãrinte, etc.) toate acestea netezesc primele experiențe în viațã, ne dau o bazã de pornire în adaptarea la mediul extern.
În aceastã fazã, ființele sunt doar mașinãrii minunate, înzestrate cu memoria ancestralã a speciei, care le oferã un minim de adaptabilitate pentru a supraviețui în lume. La aceastã etapã, conștiința este doar un martor tãcut, impersonal, indestructibil și de neafectat, preexistent la fel precum spațiul. Acest substrat al conștiinței permite miracolul memoriei. La început de scurtã duratã, apoi pe mãsurã ce eul se coaguleazã, pe baza experiențelor, de lungã duratã. Psihologii au constatat cã la copii de pânã în 9 luni memoria este volatilã și nu dureazã mai mult de o sãptãmânã. Cu alte cuvinte, dacã un copil de pânã în 9 luni nu își vede pãrinții timp de o sãptãmânã, îi uitã. Nu mai reacționeazã la vederea lor. De aceea se considerã cã vârsta optimã pentru adopții este de pânã în 9 luni, pentru ca bebelușul sã rãmânã cu memoria stabilã, primarã a pãrinților adoptivi. Desigur, sunt și situații excepționale, extrem de rare, când memoria se consolideazã mai repede sau mai puternic, iar aceasta datoritã dezvoltãrii mai pronunțate a unui anumit organ de simț (spre exemplu, mirosul familiar al mamei care a rãmas mai puternic întipãrit în memorie și care îl face sã o recunoascã).
Apoi, urmeazã dezvoltarea în mediul familiar, consolidarea acumulãrilor de amintiri pe baza rutinei zilnice: aceleași jucãrii, același program, aceeași camerã, cu detaliile ei, aceleași persoane. Urmeazã momentul de cotiturã, care ne distinge fațã de o mare parte din regnul animal: apariția identitãții/conștiinței de sine. E momentul în care copilul nu doar cã rãspunde la nume, dar este și capabil sã se recunoascã în oglindã. Acest lucru aratã cã în memoria lui s-au structurat suficiente elemente de identificare personalã care sã îi permitã sã facã distincția între exterior/lume și aspectele care îl definesc ca individ. În acest moment, de fapt conștiința impersonalã preexistentã, martorul tãcut reușește pe baza acestui munte de impresii acumulate individual, sã le dea auto-reflexivitate, sã se centreze, auto-limiteze în jurul lor. Creearea acestei punți între lumea abstractã a Conștiinței, lumea lui 1, și lumea fizicã a multiplului, este posibilã numai prin acumularea de experiențe senzoriale, pe baza imersiunii în evenimente și secvențialitate, adicã timp. Insist asupra acestui moment magic, care mi se pare cu mult peste miracolul vieții. Cãci dacã viața poate fi oarbã, mecanicã, cu reguli dictate de evoluție și condițiile în care s-a dezvoltat, saltul conștiinței înspre materie este cu adevãrat un miracol: aceastã trecere de la atemporalitate, unicitate și existențã absolutã la temporalitate, multiplicitate și existențã relativã este unul dintre cele mai mari mistere ale Existenței și Nonexistenței.
Din pãcate, în cazul imensei majoritãți a ființelor umane sau non-umane, Conștiința nu constituie substanța de contrast ce face posibilã catalizarea conștiinței individuale, de sine. Sunt mult prea puține ființele în care rãmâne treazã ceva mai mult din aceastã conștiințã – martor tãcut. Desigur, nu vorbim despre remanența acestui martor conștient în termeni absoluți; intensitatea prezenței variazã de la individ la individ. Însã gradul în care ea existã manifestã, treazã, poate fi cuantificat în raport de manifestãrile și preocupãrile individului respectiv: dacã acționeazã ca un robot, programat de circumstanțele externe, mereu reactiv, fãrã prea mult (uneori deloc) liber arbitru, este clar cã acolo nu existã decât simțul propriului eu, fundamentat pe acumulãrile experiențelor anterioare.
Un astfel de individ se identificã cvasi-complet cu aceste elemente: numele, familia, istoria sa personalã, rasa, religia, sexul, starea materialã, cultura, profesia. De aceea, odatã cu moartea sa fizicã, cu dispariția sa ca individ, dispare și el, cãci conștiința sa individualã nu a reușit sã facã saltul înapoi, spre Conștiința Fundament care a fãcut posibilã coagularea experiențelor sale în jurul iluziei Eu-ului. Un astfel de individ moare odatã cu corpul, personalitatea și memoria sa. La acest nivel, nu putem vorbi despre suflet. Poate pãrea șocant pentru unii, care conform religiilor din care provin, cred cã dacã au avut șansa de a se naște oameni, au garantat și un suflet. Oricât ar putea pãrea de crud, adevãrul este cã majoritatea oamenilor nu apucã sã își construiascã acest vehicul spiritual denumit suflet, care sã îi transbordeze dupã moarte și sã le asigure nemurirea, ca esențe ale personalitãții individuale din timpul vieții. Majoritatea fug terifiați pânã și de ideea morții, cãci identificarea lor cu agregatul identitãții individuale îi face sã simtã instinctiv cã vor fi aneantizați odatã ce acest compus vremelnic se va destrãma sub acțiunea morții.
