Cardurile RFID intra si in Romania. Cine garanteaza securitatea portofelelor electronice ?

S-a mai fãcut un pas înainte cãtre închisoarea electronicã globalã. Zilele trecute ne minunam la vizionarea clipului pus pe youtube, despre hoții ce atenteazã la portofelele electronice ale americanilor. Practic, un hoț cibernetic poate accesa cu ușurințã datele cardului bancar ale oricãrui utilizator care a avut proasta inspirație sã achiziționeze un astfel de card. Pentru aceasta, hoțul de buzunare electronice nu are nevoie decât de un cititor RFID (mascat într-o mapã eventual) și de un laptop, pentru a colecta datele cardurilor RFID și a le clona. Ca sã nu mai spunem de faptul cã, dacã are la dispoziție un dispozitiv POS- de tip RFID (cum sunt cele de la metrou), poate încasa bani instant (dacã a furat în prealabil și algoritmul de criptare al cardului bãnci, sau eventual a furat un cititor RFID plasat public). Întrebarea mea este, într-o țarã în care phising-ul și clonarea de carduri au devenit sportul național favorit al infractorilor, ce succes vor avea noile carduri, și cum li se garanteazã posesorilor acestora recuperarea banilor în caz de fraudã ? Cum dovedește un pãgubit faptul cã banii ce i-au fost sustrași (sume de pânã în 100 de lei per tranzacție) i-au fost luați prin fraudã, din greșealã sau fãrã voia lui ?! Azi, circulând cu metroul, am vãzut agãțate de barele de susținere pentru pasageri, reclame mobile pentru aceste noi carduri cu tehnologie RFID. Îmi amintesc cã, inițial refuzam cardurile per ansamblu (orice carduri), apoi, le-am refuzat pe cele cu cip, în favoarea celor cu bandã magneticã. Astãzi, între multele rele, dacã am fi puși sã alegem între cele cu cip și cele cu tehnologie RFID, le-am alege, bineânțeles (în lipsã de alternative), pe cele cu CIP. Societatea de consum impune omului ”modern” compromisuri dupã compromisuri. Am acceptat cãrți de identitate din plastic în locul buletinelor de hârtie, deși mulți s-au opus (și se opun încã) folosirii acestora. Acum, vin și cãrțile de indentitate electronice, din care putem alege între cele fãrã cip, cele cu cip, și cele cu cip și RFID. Pas cu pas, oamenii aceptã compromisul, pânã când vom ajunge sã fim puși în situația de a alege între cardurile cu cip și RFID și cipul sub piele. Concluzia este cã, dacã vom accepta în continuare aceleași soluții de compromis, în timp, vom ajunge acolo unde vor sã ne ducã artizanii Noii Ordini Mondiale. La sclavia electronicã, a oamenilor-numere, înseriați și însemnați cu cipuri, ca animalele de pe stradã. Ne-având acces la mass-media, nu avem decât o singurã soluție de a ne opune. Informarea de la om la om, publicitate și informare prin metode de ”gherilã urbanã”. Revin aici cu ideea și rugãmintea ca fiecare dintre noi, care conștientizeazã pericolul acestor noi tehnologii, sã facã un minim efort pentru a duce campaqnia de informare acolo unde se deplaseazã, mișcã sau trãiește. Personal, eu am permanent în buzunar o rolã de abțipilduri cu mesajul REFUZÃ DOCUMENTELE CU CIP, pe care le lipesc pe oriunde trec, prin oraș. Dacã în București ar fi cel puțin 10 oameni la fel de determinați, campania de informare ar deveni (prin acumulare) un fenomen contagios, care ar naște cu adevãrat o dezbatere publicã, ar suscita interesul oamenilor, le-ar atrage cu adevãrat atenția, i-ar face sã își punã întrebãri. Alegerea este a fiecãruia dintre noi. Dar, A ȘTI ȘI A NU ACȚIONA, ESTE SUPREMA LAȘITATE. Mihai Rapcea]]>