Memorialul ororii, care cuprinde „Documente ale procesului reeducãrii din închisorile Piteºti ºi Gherla” (colectivul de redacþie: Silvia Colfescu, Nicolae Henegariu, Angele Dumitriu ºi Cristina Cantacuzino), la Editura Vremea, în colecþia FID (Fapte, Idei, Documente), îngrijitã de Nicolae Henegariu ºi Silvia Colfescu. În Cuvânt înainte se aratã cã: „în ciuda apariþiei unor obstacole de origine necunoscutã” (care or fi fost acelea? nota mea) SRI-ul le-a pus la dispoziþie un numãr impresionant de acte, din care autorii au ales ce li s-a pãrut mai important. κi cer scuze pentru lipsa din cartea a unor materiale, care, fie cã nu existã la dosar (depoziþiile martorilor, ultimul cuvânt al acuzaþilor) sau le-au omis numai datoritã „condiþiilor de stress” sub care au lucrat (ºi iarãºi mã întreb: cine i-o fi stresat?). Cercetãtorii nefiind nici judecãtori, nici avocaþi, au ales, zic ei, numai documentele care li s-au pãrut mai semnificative, deºi poate cã nu au reuºit sã publice tot ce ar fi fost ºi în avantajul unora dintre inculpaþi. Ei nu fac nici un comentariu ºi asta este poate un merit ºi îºi fac datoria sã avertizeze cititorii, cã documentele publicate sunt emanaþia autoritãþilor comuniste ºi ca atare, prezintã punctul de vedere al acestora. Între acuzaþii lotului Þurcanu se gãsesc ºi trei prieteni ai mei din Centrul studenþesc din Cluj. Cum sunt printre ultimii martori-implicaþi în evenimentele de care vorbeºte cartea, m-am gândit sã extrag din ea ºi sã comentez ce îmi mai aduc ºi eu aminte, întâmplãrile ºi crâmpeiele de viaþã ale acestor – pe atunci – flãcãi, astãzi niºte victime cu care nu se prea laudã nimeni ºi nu le plâng decât, poate, colateralii din familiile lor, cãci pãrinþii li s-au stins de mult, înecaþi în lacrimi precum ºi noi, foºtii prieteni, care am scãpat de cumplita lor soartã, deºi o vreme lungã am mers pe acelaºi drum. Cu toate cã în clandestinitate nu prea aveam legãtura cu camarazii din ceilalþi ani ai Facultãþii, pe Pop Cornel l-am cunoscut la ºedinþele cu ºefii de an, el conducând pe atunci unitatea noastrã din anul doi de la Medicinã ºi eu pe cea din anul patru. Era un element activ, dinamic, cu mult devotament, dovedit ºi prin detenþia din perioada prigoanei antonesciene. La greva studenþeascã de la Cluj, din mai-iunie 1948, condusã de organizaþia studeþeascã Centrul Petru Maior, dirijat din umbrã de Centrul Studenþesc Legionar (sub ºefia lui Petru Ambruº, din anul VI), care în acel an ºcolar se ocupase ºi de refacerea vechii oraganizaþii studenþeºti, Pop Cornel a avut ºi el participarea sa. Când, dupã primele zile de grevã – declanºatã, cum am spus, sub conducerea alor noºtri – s-au obþinut deja douã din revendicãrile majore, eliberarea studenþilor arestaþi ºi repararea stricãciunilor la Cãminul „Avram Iancu” – erau deja lucrãrile în curs, mai rãmãsese doar problema pedepsirii fãptaºilor. Cum aceºtia au fost patronaþi de Partid ºi sprijiniþi, prin neamestec de cãtre organele de stat, Poliþia ºi Armata, continuarea grevei devenea o activitate politicã, îndreptatã chiar împotriva Puterii. Noi, aceastã luptã, în perioada respectivã, nu am mai vrut s-o continuãm, considerând-o fãrã ºanse  ºi am vrut sã oprim greva. In ºedinþa-maraton, memorabilã, de la Colegiul Academic, cu durata de peste nouã ore, Pop a venit în salã la mine ºi mi-a spus cã, din ordinul Comandamentului nostru, trebuie sã votãm împotriva continuãrii ºi sã comunic celor din organizaþia noastrã aceastã dispoziþie. Am fãcut-o, deºi mulþi nu au înþeles raþiunea dispoziþiei. În 1992, la Bucureºti, la AFDPR, Eugen ªahan, unul dintre redactorii publicaþiei „Din Documentele Rezistenþei” a dorit sã afle ºi de la mine dacã este adevãrat cã noi am fost atunci împotiriva grevei. Inexact, noi nu am mai vrut sã continuãm, din motivele amintite, dupã ce am contribuit la declanºarea ei. El ºtia cã am fost împotrivã, de la ieromonahul Valeriu Anania (actualul Arhiepiscop). Acesta i-a spus cã, în timpul evenimentelor acelea, a venit la el Pop Cornel ºi i-a cerut, din ordinul Comandantului Nistor Chioreanu, sã opreascã greva. Pãrintele era pe atunci student în anul doi la Medicinã ºi conducea greva în calitate de vice-preºedinte la „Petru Maior”. Pop era numai ºeful unitãþii legionare din acel an de studii, nu ºi ºeful studenþilor din întregul an. Nu lungesc vorba, dacã mai spun cã majoritatea studenþilor au hotãrât continuarea grevei, deºi Valeriu Anania, conducãtorul întrunirii, în prima parte a dezbaterilor a fost împotriva acestui fapt, arâtându-ºi intenþia de a se retrage, fapt dovedit atât prin prelungirea discuþiilor, cât ºi prin lozinca lansatã în cuvântarea sa: „Sã te superi când vrei tu, nu când vor alþii”, verbe care se regãsesc ºi în cuvântãrile rostite la aniversarea celor 50 de ani de la acele evenimente. Poate cã astãzi, la o jumãtate de veac sã se încerce a se scrie altfel istoria, dar eu zic aºa cum am trãit-o. Paranteza asta largã, despre acea grevã am fãcut-o numai pentru a arãta ºi amestecul lui Pop Cornel în evenimente. Dupã arestarea majoritãþii studenþilor implicaþi în organizaþia noastrã, în vara lui 1948, Pop s-a retras complet în clandestinitate ºi a încercat, împreunã cu Aurel Cãlin, sã reorganizeze ce a mai rãmas dupã arestarea celorlalþi. Este prins ºi el. Pânã ºi dupã judecatã, precum ºi la Piteºti, dupã condamnare, ºi-a continuat atitudinea fermã, încercând sã convingã ºi pe deþinuþii nelegionari cu care a convieþuit. Unii dintre aceºtia au declarat ulterior, la anchetele lotului Þurcanu, cã au fost pregãtiþi timp de o lunã de zile ca legionari, de cãtre Pop. Romanescu Grigore, de la Oradea, Popescu Gheorghe ºi Morãrescu Vichente de la Piteºti, au ajuns printre torþionarii Gherlei. La proces, lui Pop i s-a imputat ºi îndoctrinarea acestora. Lotul de clujeni care a ajuns la Piteºti în toamna 1949 – Pop Cornel, Nicu Ieºanu, Ion Gherasim etc. a nimerit tocmai când s-a pus la punct sistemul „demascãrilor”. Camera 4 spital ºi toatã secþia erau deja în funcþie. Þurcanu declarã (la pagina 108 din numita carte), cã a primit ordin de la Alex. Dumitrescu, directorul închisorii Piteºti, sã organizeze o bãtaie între deþinuþi, în a doua jumãtate a lui noiembrie (1949). La bãtaia acesta a participat ºi directorul, împreunã cu corpul de gardieni, iar aceastã agresiune a fost, de fapt, începutul acþiunilor de „demascare”. În continuare, mai aratã Þurcanu cã a mai organizat încã cinci încãierãri la camera 1 Corecþie ºi la „4 spital”, cu scopul de a scoate informaþii despre activitatea desfãºuratã de ei (de studenþi, nota mea) pânã la zi, legate de exterior ºi care nu erau cunoscute de organele de stat. Mai zice tot Þ. la pagina 109: „începând cu a doua jumãtate a lunii octombrie 1949 am primit ordin de la Dumitrescu Alexandru sã bat elementele care erau puse în «demascãri», ordin ce a rãmas valabil pânã la plecarea mea din Piteºti, pânã în august 1951″. Þ.E. În interogatoriu din 30 aprilie 1954 (pag. 110) este întrebat în special despre Pop Cornel ºi spune: „L-am cunoscut în ianuarie 1950 la camera 4 Spital, unde fusese adus pentru a-ºi face demascarea”. Nu spune cine 1-a adus. Acest lucru îl face alt anchetat, Popa Alexandru, la pagina 206: „D-l director, personal, fãcea aceste mutãri, dupã listele pe care i le dãdea Þurcanu”. Aici introduc un comentariu, la problema urgenþelor introducerii în demascãri a studenþilor de la Piteºti. La începutul acestei acþiuni, Þ. încã nu cunoºtea nominal pe toþi deþinuþi ºi nu avea de unde sã cunoascã interesul pe care îl prezenta fiecare dintre ei, pentru scoaterea de informaþii necesare Securitãþii. Ansamblul problemei îl avea la început numai directorul Dumitrescu ºi ofiþerul sãu politic, Marina. Despre acesta, chiar Pop declara în 23 iunie 1953 (pag. 448) cã: „deseori privea pe vizetã în camerele în care se fãceau demascãrile, în care timp deþinuþii erau bãtuþi”. La loturile care au sosit ulterior la Piteºti, nu se mai punea aceastã problemã, au intrat în bãtãi toþi, indiferent de calibrul ºi importanþa lor. Iatã ce spunea însã Popescu Gheorghe, în ancheta din 30 iunie 1953 (pag. 606): „Erau bãtuþi în primul rând ºefii legionari, care îºi declarau activitatea legionarã dusã pânã la arestare. Restul legionarilor vãzând cã aceºtia îºi declarã activitatea legionarã (…) înþelegeau cã aceasta este o activitate legionarã ºi îºi urmau ºefii ºi declarau activitatea lor…”. ªi arãta în continuare cã: „la camera 4 Spital au fost bãtuþi prima datã Popescu Nelu, ºef în Oltenia, Pãvãloaie Constantin, ºef la Silviculturã ºi Pop Cor­nel, din comandamentul Ardealului de Nord”. Pentru cine cunoaºte ºi problema aºa zisei reeducãri fãcute la Aiud în anii 1959-1964 de cãtre colonelul Crãciun, se poate observa paralelismul acþiunii. ªi acolo s-a început atragerea unor ºefi legionari de partea „reeducãrii”. Iar aceºtia au fost puºi în faþa subalternilor sau a altor ºefi pentru a-i lãmuri ºi a-i urma. Toate mutãrile le fãcea ºi acolo tot directorul închisorii, de data asta colonelul Crãciun. Este aplicarea dialecticii, a luptei contrariilor din fiecare fenomen, la distrugerea sa dinlãutrul sãu (nu dupã vorba Noului Testament: „alunga-vor pãstorul ºi turma se va risipi”, cum a sfãtuit Iorga pe duºmanii lui Codreanu, prin pilda cu „vânãtorul canadian, care ucide întâi câinele sau lupul din capul haitei”). Dialectic, sã asculþi „contrariile”. Oare Þurcanu a fost chiar el dialecticianul problemei? Desigur Crãciun l-a imitat pe Þurcanu, dar prin alte metode de constrângere, cãci doar avea exemplul celor întâmplate cadrelor MAI amestecate în „reeducãrile” din 1949-1951. Chiar dânsul declarã pãþania lor în cartea lui Neagu Cosma: „Securitatea. Poliþia Politicã. Dosare. Informatori” (Editura Globus, Bucureºti, 1998). Când Pintilie – celebrul Pantiuºa – l-a trimis la Aiud sã facã reeducare, i-a spus: „…sã-i baþi la fund pe deþinuþi, convins cã doar aºa îi putem reeduca” (pag. 254), iar la pagina 193 aratã „Instructajul a þinut 6 ore… Am umplut un bloc notes, care cuprindea în esenþã trimiteri la originile «mamei lor de legionari»… «baþi la cur la ei, dacã mai comunicã între ei ºi bat la calorifier» ºi «trebuie sã faci la tine muncã de reeducare»”. Se observã cât preþ se punea în cadrul reeducãrii lor pe izolarea noastrã, care la Piteºti a mers pânã la zidirea coridoarelor care aveau numai grilaje de fier. Crãciun nu era fraier – ca sã vorbesc în argoul lor. Am spus cã ºtia ce soartã au avut cei amestecaþi în reeducãrile anterioare ºi îi dã chiar cu numele pe fiecare, în acelaºi capitol din carte. Dar, ce i-o fi spus înaltul comisar sovietic în cele 6 ore, cu instrucþiuni care au umplut bloc-notesul, asta nu spune securistul Crãciun, minimalizeazã instructajul cã „a pornit de nicãieri ºi ca sã ajungem nici unde”. Pentru mine este clar cã de la Fintilie (Pantiuºa) au plecat instrucþiunile, cel puþin pentru Aiud, iar asemãnarea metodelor aratã filozofia sau tactica aceluiaºi autor, fireºte cã tot dupã logica dialecticã, dupã legea progresului în salturi, mergem în spiralã, pe acelaºi loc, dar mai sus. Autoprezentãrile se fãceau tot în public; la Aiud în Cluburile organizate de colonelul Crãciun, iar la Piteºti în Camerele de demascare organizate de Dumtrescu ºi Sepeanu prin Þurcanu. Auditoriul intervenea cu întrebãri suplimentare ºi cu completãri: Piteºti=Aiud. Aidoma 1950-1951 cu 1959-1964. Acum aveau timp. Între asemãnãrile dintre cele douã reeducãri – Piteºti 1951 – Aiud peste un deceniu, trebuieºte consemnatã în primul rând Autoprezentarea care li s-a cerut aiudenilor, care echivala în conþinut cu autodemascarea: trecutul exterior ºi interior nedeclarat sau declarat parþial – desolidarizarea de acest trecut, cu defãimarea lui, angajamentul de încadrare în politica statului ºi a partidului. Personal, dacã le-am spus cã am mai dat odatã, la Piteºti, astfel de declaraþii, fãrã altã discuþie am fost bãgat la Zarcã, de unde m-am eliberat dupã 9 luni de izolare. Sã revin la Pop. Þurcanu declarã în continuare cã: „l-am forþat în camera 4 Spital, în ianuarie-februarie 1950, în timp ce îºi continua demascarea sã adopte atitudini ce ajutau la demascarea celorlalþi”. În Rechizitoriul sãu din 20.09.54, cu numãrul 2214, semnat de cpt. de justiþie Alexandru Gheorghe, precum chiar ºi în sentinþa nr. 32 din 10 noiembrie 1954, se spune despre Pop Cornel: „la începutul detenþiei sale a fost împotriva reeducãrii desfãºurate în penitenciarul Piteºti, de cãtre Þurcanu Eugen. Mai târziu însã, în ianuarie 1950 pânã în mai 1950, fiind bãtut sã-ºi facã demascarea, a acceptat o nouã formã de activitate legionarã, încadrându-se în ea ºi supunându-se ordinelor lui Þurcanu”. Justiþia aceea de clasã, în loc sã considere anularea voinþei inculpatului prin bãtãi îndelungate, pe care le ºi introduce în motivarea sentinþei, îl gãseºte tot pe el vinovat de lucrurile pe care a ajuns sã le sãvârºeascã sub teroare. Unde or fi azi procurorii ºi judecãtorii aceia? S-or fi prãpãdit, cred, de moarte bunã. Dar copiii lor, care ºi-au plãtit huzurul în care au crescut prin nelegiuirile pãrinþilor lor, or fi ajuns la conºtiinþa crimelor pãrinteºti? Se pare cã ne considerã vinovaþi tot pe noi, schingiuiþii! În interogatoriul despre Pop Cornel, Þ. E. mai spune la pag. 112 cã dacã Pop ar fi întrebat despre el: „ar putea minþi, pentru a se rãzbuna pe mine – dacã ar vrea acest lucru -, întrucât a fost bãtut în mod serios de cãtre mine personal ºi alþii conduºi de mine ºi a fost obligat sã-ºi facã demascarea din exterior ºi din interior ºi în prezent se gãseºte în aceeaºi situaþie ca ºi mine pentru faptul cã a fost un element care a participat activ în aºa zisele demascãri”. Cum arãta Cornel dupã aceste „bãtãi serioase”, am avut ocazia sã-l vãd la începutul lunii iunie 1950, în camera 2 Subsol. Nu mi-a mãrturisit nimic din cele petrecute pe unde a umblat ºi nici despre „demascãrile” de la 4 Spital. ªi eu tãceam la fel despre „demascarea” prin care am trecut la 3 Parter. Aºa ne instruise Þurcanu. Vai, dar la baie, ce am vãzut pe corpul sãu? Scriu în cartea mea, La pas prin «reeducãrile» de la Gherla ºi Aiud (Editura Majadahonda, Bucureºti, 1997), la pag. 81: „i-am vãzut pe fese cicatricile recente, violacee. Amândouã fesele erau nu numai vinete-violaceu, dar erau ºi retractate, înfundate ºi am reconstituit, fãrã ca sã i-o spun, flegmoanele abcedate, consecinþa unor bãtãi recente ºi nemiloase, pânã la sângerare ºi distrugere de þesuturi”. Octavian Voinea, la pagina 38 din cartea sa, Masacrarea studenþimii române (Editura Majadahonda, Bucureºti, 1990) scrie despre întâlnirea sa cu Pop Cornel, tot în aceeaºi camerã cu mine: „Cel mai apreciat povestitor ºi creator de momente plãcute a fost Pop Cornel. In felul acesta el ºi-a îndeplinit misiunea de informator la nivelul cel mai înalt. Sãrmanul, fusese desfigurat atât fizic, cât ºi sufleteºte, în torturile dezumanizate ale lui Þ. La acea datã noi n-am bãnuit nimic din acestea. Habar n-am avut de grozãviile îndurate (…) ªi la baie am vãzut niºte cicatrici adânci, din care rezultã cã i-au fost smulºi muschii de la spate, iar fesele lui erau niºte cicatrici hidoase. Nimeni nu a bãnuit cã aceste cicatrici sunt rezultatul torturilor la care a fost supus la celebra 4 Spital de cãtre Þurcanu, pânã a fost transformat din om în neom, din înger în demon. N-a fost uºor sã-l supunã. Dar metoda folositã a fost una sigurã. Era reþeta drãceascã experimentatã în Uniunea Sovieticã (…) Era vorba de uciderea sufletului. Secretul ei constã în durata torturilor neîntrerupte ºi atenþia ca victima sã nu moarã în timpul torturilor”. În rãstimpul acestor patru luni de bãtãi, recunoscute ºi de organele de Justiþie-Cornel a fost dus la o anchetã în afara închisorii, pe baza celor declarate de el lui Þurcanu. Afarã lupta împotriva „contra-revolu-þionarilor” era în toi ºi pe noi se punea ciomagul sã scoatem cât mai repede informaþii care sã ajute Securitatea împotriva celor rãmaºi încã liberi. La trimiterea noastrã în camera 2 Subsol, Þurcanu aplica deja o nouã etapã a demascãrilor, conform instrucþiunilor primite recent de la colonelul Octav. Sepeanu (pag. 109). Se suspendau bãtãile. Se organizau „restul deþinuþilor lor care nu trecuserã prin «demascãri» în vederea intrãrii lor în «demascãri»”, arãtându-mi urmãtoarele: „sã-i organizez punându-le un «ºef legionar», care era agent al nostru ºi sã poatã, acesta, avea situaþia în mânã din camera respectivã. Sã conducã el activitatea legionarã ce s-ar desfãºura acolo. Deasemeni în aceea camerã eu trebuia sã bag ºi informatori, pentru a ºti ce se petrece în camerã ºi pentru a cunoaºte ºi ºeful camerei respective – aceºtia necunoscându-se între ei. De asemenea d-1 col. Sepeanu mi-a ordonat sã creez în rândul deþinuþilor ce urmau sã fie bãgaþi în «demascãri» impresia cã s-a terminat cu demascãrile, pentru a se putea manifesta în voie”. Aºa s-au format, la începutul lunii iunie 50, cele ºase camere cu „greii” Piteºtiului, cei care nu voiau de bunã voie sã-ºi facã demascãri, trei camere la parter, cu cei de la „temniþa grea” ºi trei de la subsol, „M.S.”-ul condamnaþii la muncã silnicã, în jur de 90, numai aceºtia. Þurcanu a declarat în altã parte a interogatoriului sãu cã Sepeanu i-a spus cã dacã nu vor voi sã-ºi facã nici aºa demascarea, „le vom da noi un cutremur”, înþelegându-se prin aceasta noul val de bãtãi care va urma în decembrie. Þn felul acestei organizãri am ajuns de m-am întâlnit cu Conel. Pânã aici, eu am avut o soartã mult mai uºoarã decât a sa. Nu-mi explic nici astãzi, cum de am scãpat din obiectivul demascatorilor, adicã a celor care se ocupau cu introducerile în demascãri. Intrarea mea în focuri, nu s-a datorat calibrului meu pe care l-aº fi avut la Cluj – eram pânã la sfârºitul lui 1949, singurul clujean cu pedeapsã de 15 ani de muncã silnicã, ci vecinãtãþii mele cu celula lui Costache Opriºan, de pe secþia de M.S. Am intrat în focuri odatã cu camera lor, toatã, plus un vecin din partea cealaltã a acelei celule. Conducerea Penitenciarului îl bãnuia pe Costache Opriºan a fi comandantul legionar al închisorii. Odatã cu intrarea pe mâna luf Þurcanu a lui Pop, la 4 Spital – am arãtat cum – precum ºi a lui  Chiricã Bãlãniºcu, pentru problema Frãþiilor de Cruce din Nordul Ardealului, atenþia celor ce urmãreau „secretele” de acolo, nedeclarate la Securitatea de oameni din acea parte, s-a îndreptat mai ales asupra celor doi. Nu ºtiu cum de am fost omis, cãci totuºi, dupã declaraþiile altora despre mine, cuprinse ºi în Memorialul Ororii, precum ºi dupã calificativul exprimat în anii de condamnare „pe care mi 1-a pus securitatea, putea sã iasã mai rãu (pentru mine)”. Am scris în cartea mea cã, la prima întâlnirea cu Þurcanu, acesta m-a apostrofat: „ªi tu, mã, ºi tu eºti bandit?”. Dar, nici în cele douã liste nominale publicate în carte dupã ancheta luatã, la pag. 113-116 ºi la pag. 120-123, odatã cu ºefii legionari din închisoare, altãdatã cu cei care i s-au subordonat lui Þ., eu nu mã gãsesc. Apar colegii mei Petru Sãbãduº, Nicu Esianu, dar eu ºi alþi clujeni suntem trecuþi cu vedere. Fireºte cã Pop Cornel este trecut. Se pare cã soarta mea a fost mai norocoasã, de mine s-a ocupat, la demascãri, Max Sobolevschi, la prima sucursalã a camerei 4 Spital, camera 3 Parter. El mãrturiseºte aceasta în ancheta publicatã la pag. 477 (din Memorialul Ororii), iar Dumitru Bordeianu, în cartea sa Mãrturisiri din mlaºtina disperãrii, vol. I Piteºti, Editura GAMA, Bucureºti, 1995, mã aminteºte în mai multe pagini, de la 84 pânã la 103. Însã nici într-un caz nu am trecut prin câte a pãtimit Cornel înainte de a-1 fi întâlnit la 2 Subsol. Fiecare dintre noi am îndeplinit ordinele pe care ni le-a dat Þurcanu la trimiterea acolo. Eu am scris în carte cã „fiecare a fãcut cum l-a îndemnat inima”. Am greºit. Potrivit celor scrise de P.C. la pag. 435, când l-a trimis Þ.E. la 2 Subsol i-ar fi cerut „sã-ºi desfãºoare activitatea cum crede de cuviinþã, însã sã nu divulge secretele”. Dupã cum am scris eu în carte, mi s-a pãrut cã Pop este mai activ decât ceilalþi din camerã, pe care i-am bãnuit cã au trecut deja prin „demascãri”, precum trecusem ºi eu. Cornel era însã mereu în compania studenþilor mai notabili din camerã ºi mi s-a pãrut cã depune zel în acþiunea dirijatã de Þ. la formarea acestei camere. Voinea Oct. aminteºte în cartea citatã cã în aceastã perioadã – eu zic de dospire – la 17 octombrie Þ. l-a scos pentru a se informa despre situaþia din camerã. Activitatea lui Pop se încadra totodatã în tactica urmatã de Þ. dupã directivele colonelului Sepeanu, despre care am vorbit. De ce s-a fixat Þ. asupra lui Pop ºi i-a încredinþat o sarcinã deosebitã de a celorlalþi „demascaþi”? Iatã ce caracterizare îi face la acelaºi interogatoriu din 30 aprilie 54: „P.C. are un caracter neprefãcut, este inteligent ºi are putere de judecatã; în caracterul sãu, din câte îl cunosc, ºtiu cã nu are trãsãturi de ticãlos, perseverent, am observat cã atunci când are de fãcut un lucru, îl face cu scrupulozitate (…) L-am folosit ca agent în camera 2 Subsol, el trebuia sã se informeze ºi sã aibã postura de ºef legionar”. Deci Pop avea anumite sarcini precise ºi nu sã lucreze „numai cum crede de cuviinþã”, iar caracterul sãu, de data asta l-a dezavantajat, cãci Þ., care l-a dibuit câte parale plãteºte, dupã ce l-a înfrânt fizic ºi sufleteºte” cum scrie Voinea, l-a folosit cum a vrut în perioada de la 2 Subsol, pânã a nu începe bãtãile, „cutremurul” prevãzut de colonelul Sepeanu. În vara aceasta, înainte de relansarea violenþelor, Cornel mi-a recitat într-o zi Balada mistreþului cu colþi de argint a lui ªtefan Augustin Doinaº. Atunci, aºa cum am scris ºi în cartea mea, la pag. 94: „nu l-am înþeles, de ce mi-a spus-o. Abia mai târziu am înþeles cã a ales alegoria, ca sã-mi spunã propria lui durere. Altfel nu mai avea curajul”. Versul „Ce fiarã cumplitã mã umple de sânge, oprind vânãtoarea mistreþului meu”, cuprinde toatã tragedia destinului sãu frânt. Fiara cumplitã (comuniºtii – prin Þurcanu – ºi alãturi de el, foºtii camarazi ai Iui Cornel, reprezentând chiar idealul sãu, l-au umplut de sânge ºi i-au oprit vânãtoarea, drumul mai departe dupã ideal). Gheorghiþã Viorel, în broºura Sub semnul ororii depline, publicatã ca supliment pe luna noiembrie 1995 a „Gazetei de Vest” din Timiºoara, ca rãspuns la Memorialul ororii, gãseºte (la pag. 29) cã „Pop Cornel, torþionarul provenit din victimã, a rãmas ºi a murit ca victimã. Nici o clipã nu a fost altcevam în lipsa «liberului arbitru», anihilat prin torturã, el nemaifiind el (…) Pop Cornel, ca atâþia alþii, un prinþ din Levant, sfâºiat de propriul sãu ideal”. Dar de la aceastã datã, angajat, fãrã voia lui, pe un drum strãin, în balada recitatã doar se spune „oprind vânãtoarea mmistreþului meu”, pe un drum care nu era al sãu, el rãmânând, potrivit firii sale, un om de caracter, Þurcanu îi continua portretul din care am mai citat: „în timpul cât ºi-a desfãºurat activitatea sub conducerea mea, a fost sincer, l-am apreciat bine, datoritã priceperii ºi felului cinstit în care a lucrat” (pag. 111-112). Cornel nu era un om care sã lucreze la doi stãpâni, ºi lui Dumnezeu ºi lui Mamona. Anulandu-i, prin chinuri fãrã de sfârºit „liberul arbitru”, cum a constatat Gheorghiþã Viorel, Þurcanu se foloseºte de el ca de un instrument, cãci de-acum „dovedea cã lucreazã cinstit împotriva legionarilor” (pag. 112). Mutat în camera 3 Subsol pe timp de douã luni, în primãvara lui 1951, ca ºef de comitet de demascãri, de fapt ca ajutor al lui Gheorghieº, pentru partea „tehnicã” a bãtãilor ºi a obþinerii de declaraþii pentru Securitate, Pop nu exceleazã în torturarea altora, cum fãcuse predecesorul sãu, Nicolae Zaharia. Dumitru Bordeianu, care a descris, cu lux de amãnunte, în cartea citatã de mine, toate ororile de aici, nici nu-1 aminteºte cã a trecut pe acolo. Totuºi, în actul de acuzare a lui Pop, se scrie cã a participat la „torturi în care au decedat mai mulþi deþinuþi din Piteºti ºi doi s-au sinucis”. În camera 3 Subsol fusese ucis în bãtãi, de cãtre Zaharia, studentul Pintilie, înainte de venirea lui Pop în aceastã camerã. Pop a fost mutat acolo tocmai ca sã-l înlocuiascã pe Zaharia, care plecase temporar de aici. În camera 4 Spital, când a fost ucis de Þurcanu, Niþã Corneliu – ianuarie 1950 – Pop era el însuºi în focul bãtãilor, ca ºi în timpul schingiuirilor în urma cãrora a murit Bogdanovici ºi pe care Þ. 1-a lãsat special sã-l vadã Pop, pentru a-1 înspãimânta ºi mai tare, dupã o lunã de bãtãi. Þurcanu declarã cã Vãtãjoiu ºi ªerban s-au sinucis în ianurie-februarie 50, ori Pop se gãsea atunci la începutul propriilor sale schingiuiri. Nici la Gherla nu a participat la uciderile de acolo. Popa Alexandru-Tanu, marele tartor al Gherlei dã o declaraþie amplã asupra celor petrecute, nominalizând atât practicanþii metodelor bestiale de scoatere a informaþiilor, cât ºi pe cei asasinaþi în bãtãi, cu asasinii respectivi – vezi paginile 162-165 din celebra noastrã carte a ororilor. Aºa cã cele mai grave acuze aduse de procuror, participarea la omoruri, sunt aplicarea generalizãri la cazul sãu, pentru a justifica cererea de condamnare a sa la moarte, pentru fapte ºtiute ca aparþinând altora. Pop însã a recunoscut, cum zice procurorul „cã urmãrea prin aceste torturi sã prezinte pe deþinuþii contrarevoluþionari ca reeducaþi ºi sã obþinã condiþii mai bune, sã salveze capitalul uman legionar pentru ziua de mâine”. De fapt, aceasta era ºi formula care ne-o reproºa Þurcanu în bãtãi, când prindea pe câte unul cã a omis sã declare un om, zicea cã „vrea sã salveze capitalul uman al legiunii”. La 3 Subsol, la Pastile lui 1950, când Þ.E. a trimis în toate camerile scenariului blasfemiilor pe care urmau sã fie obligaþi a le sãvârºi cei încã ramaºi în acele zile în „demascãri”, Pop, fiul preotului Octavian, din Gârbãul Clujul ºi din Lopadia, precum ºi al preotesei Otilia, are o tresãrire ºi are curajul de a-i spune lui Gheorghieº, despre care ºtia cã este omul lui Þurcanu, cã nu aºa se combate problema legionarã, prin înjurãturi, ci prin argumente serioase. κi masca repulsia faþã de metodele satanice ale lui Þurcanu, prin logica unei lupte ideologice. Þurcanu însã nu a acceptat propunerea transmisã prin Gheorghieº, iar Pop, în continuarea declaraþiei înscrisã în cartea ororilor la pag. 438, rãstãlmãceºte cã Þ. dovedea prin aceasta cã a rãmas legionar, cã nu a vrut sã combatã pe legionari, chiar dacã aceasta urmãrea prin acele batjocuri sã umileascã pânã la desfiinþare, sufletele chinuiþilor, obligându-i la abjurare ºi la blasfemie. Când se întocmeºte celebrul Memoriu de la 4 Spital, în primãvara ’51, Pop îl semneazã, în avântul de excese în care Mihai Dãnilã (medicul de mai târziu, popularizat în „Flacãra” lui Adrian Pãunescu) a propus ca „deþinuþii reeducaþi ºi eliberaþi, care eventual s-ar mai angaja în acþiuni subversive, sã fie condamnaþi la moarte”. Stãnescu Tudor cere însã ca ºefii legionari sã nu semneze memoriul, considerându-1 „ne-reeducabil”. Þurcanu admite cã „aºa este regula generalã, totuºi sunt rare excepþii ºi îl dã ca exemplu, pe lângã alþii doi ºi pe Pop Cornel”. ªtia el cum 1-a desfiinþat sufleteºte pe acesta. Gheorghiþã Viorel, în broºura amintitã (la pag. 29) îl citeazã pe Virgil Ierunca, reproducând din cartea Fenomenul Piteºti cuvinte pe care Gheorghiþã le adevereºte, cãci le-a auzit de multe ori chiar din gura cãlãului: „noi vã ucidem moral, sã vã fie scârbã de voi înºivã, sã nu mai puteþi aºtepta nimic, sã nu mai aºteptaþi biruinþa legionarã. Cine dintre voi s-o doreascã? Pop Cornel? Mai poate el dori biruinþa legionarã? Ca sã vinã legionarii din strãinãtate ºi sã-i spunã trãdãtorule?” Se vede de aici cã Pop era ºi fusese direct vizat de acþiunea lui Þurcanu. Primul obiectiv al demascãrilor, în ordinea urgenþei, erau anchetele de tip securitate, pentru a obþine informaþii despre legionarii rãmaºi pentru a-i putea anihila fizic, dar cel mai important era distrugerea sufleteascã. Lucrul acesta îl declarã chiar în 1952, încã deþinutul Stoica Marc Aureliu, care a fost dus de la Gherla la Bucureºti, între primii martori în ancheta începutã împotriva grupului Þurcanu. În Memorialul ororii, la paginile 35-38, dupã ce aratã – curajos pentru condiþia lui de om scãpat de abia de câteva luni de bãtãi, cã „a vãzut în torturi satisfacþia comuniºtilor de a-ºi tortura adversarii politici în închisori”, mai zice tex­tual: „condiþiile oferite deþinuþilor politici (sunt) în aºa fel încât prin torturi fizice insuportabile, sã-i dezrãdãcineze de tot ceea ce îi leagã pe ei de diferite concepþii de viaþã diametral opuse comunismului, încât, în închisori, sã nu mai existe deþinuþi politici, ci numai deþinuþi care nu au mai fost exponenþii stãrilor de spirit reacþionare pentru care au intrat în închisori, ci ei înºiºi, peste voia lor, sunt obligaþi sã lupte împotriva propriilor lor concepþii de viaþã”. Nu i-a fãcut mai sus ºi portretul final al lui Pop? ªi pentru a încheia cele declarate de acelaºi Stoica Marc Aureliu, iatã ce mai spune el în continuare despre torþionarii sãi: „Pe cei care personal m-au bãtut, i-am vãzut totdeauna ca unelte care fac orice pentru a fi puºi în libertate. Unii dintre ei, foarte puþini, apãreau ca oameni restructuraþi, ceilalþi (majoritatea) o fãceau dintr-un sadism alimentat, probabil de anumite deformãri psihice”. Pop nu a fost un sadic, chiar dacã a fost torþionar, alãturi de torþionarii sãi. Þurcanu a folosit inteligenþa ºi pregãtirea sa legionarã, potrivit planului arãtat mai sus de Stoica M. Aurelian. Atunci când, la 4 Spital reeducaþii au fãcut Memoriul pomenit, în cadrul exerciþiilor de aplicare a logicii dialectice la fenomenele istorico-politice, în discuþiile pro ºi contra, chiar Pop declarã cã a fost pus sã susþinã „teza idealistã legionarã”, pentru ca tot el sã arate apoi ºi „atentatele ºi acþiunile nedemne” ºi sã cearã deþinuþilor sã-ºi facã demascarea ºi sã renunþe la „convingerile legionare”. În toamna 1951 este mutat ºi el la Gherla. Aici însã d-1 inspector Iosif Nemeº, acelaºi care 1-a instruit pe Þurcanu ºi la începutul reeducãrii de la Piteºti, vine ºi introduce o nouã tacticã în vederea reeducãrii deþinuþilor. Coinculpatul Ionescu Constantin declarã în 28 iulie 1954 (în carte la pag. 631), cã le-a spus Þurcanu acest luau ºi cã el, Þurcanu, s-a ºi gândit cum sã aplice aceastã tacticã, excluzându-se bãtaia. ªi anume, „el prevedea (în planul de «diversiune») sã organizeze în mod legionar deþinuþii prin ºefii legionari, veniþi de la Piteºti, culegerea de informaþii, iar a treia perioadã era, ca la îndemnul ºefilor legionari, deþinuþii sã-i facã demascarea. Se observã cã în acest plan, mai întâi organizarea cu ºefi legionari puºi de Þurcanu ca sã controleze problema, dupã cum îl învãþase ºi Sepeanu la Piteºti, când a organizat camerele celor de la munca silnicã ºi temniþã grea. ªi urma ºi culegerea de informaþii, tot ca acolo, numai faza demascãrilor se prevedea sã se facã urmându-se ºefii legionari, cum va proceda peste 10 ani domnul colonel Crãciun la Aiud, probabil dupã cele scrise în bloc-notesul dictat de Pantiuºa. Mã întreb eu, ce o fi fost scris ºi în cele ale lui Nemeº ºi Sepeanu, cãci doar ºi ei trebuia sã fi fost instruiþi când au fost trimiºi în teren. Declaraþiile de care tot pomenesc (ºi mai ales tonul lor) au fost scrise dupã trei ani de anchete. Trupa lui Þurcanu a fost ridicatã de la Gherla la sfârºitul lui decembrie 1951. Cerbu Ion, coinculpat, declarã la pag. 585, cã în mai 1952 1-a întâlnit pe Þurcanu la Jilava ºi acesta i-a spus cã a stat douã luni la Interne, cã a început ancheta în legãturã cu acþiunea de la Piteºti ºi cã bãnuieºte cã aceastã anchetã s-a terminat. Îl sfãtuieºte însã pe Cerbu, sã aibã grijã de rufele pe care tocmai le spãla, cãci va avea nevoie de ele încã mulþi ani de acum înainte. Prevedea o condamnare, dar nu ºi felul ei. Întrevedea atunci o detenþie de lungã duratã. În aprilie-mai 1952 sunt anchetaþi ºi vreo 14 martori, dar la dosarul anchetãrii cazului, declaraþiile cuprinse sunt datate din 1953, iar ale lui Þurcanu din 54, la trei ani dupã primele anchete. Au trecut doi ani la restul lotului ºi trei la Þurcanu, de la declaraþiile date de bunã voie ºi pânã la acestea din urmã, ticluite dupã scenariul pentru procesul care dorea sã disculpe Securitatea ºi sã arunce toate mârºãviile fãcute din ordinul ei în închisori, chiar ºi asupra unor victime, nu numai asupra colaboratorilor voluntari. Într-o frazã foarte întortocheatã (la pag. 434), Pop aratã cã ancheta i-a luminat mintea, strecurând totuºi în declaraþie cã acest caracter legionar al acþiunii i-a fost arãtat de anchetator: „De faptul cã organizarea legionarilor a fost fãcutã cu scopul de a urma demascarea prin exemplu, MI-AM DAT SEAMA ÎN SPECIAL ÎN ANCHETÃ, cã a fost fãcutã în acest scop de Þurcanu ºi nu aºa cum el afirma cã este o dispoziþie a administraþiei, pentru a se face pregãtirea prin informare a legionarilor pentru demascare”. Cele douã pagini ale acestei declaraþii din 5 iunie 53 sunt smulse în 2 ore ºi 15 minute. De altfel ºi la alþi anchetaþi, dacã urmãrim durata anchetei ºi numãrul paginilor scrise tot numai de anchetator ºi doar semnate de victimã, vedem cã au fost ºi alte cazuri asemãnãtoare. Dau numai câteva exemple din ancheta nefericitului Ion Voin, tot stu­dent clujean ºi tot prieten cu mine, fiind amândoi din acelaºi judeþ. Iatã cum i s-au smuls declaraþiile, dupã doi ani de anchete nemenþionate -în dosarul de judecatã, numai documentele din 1953 ºi 54, cele ticluite ca sã justifice procesul ºi condamnãrile, la 25 aprilie 1954. În 9 ore ºi 40 minute, s-au scris 2 pagini de declaraþie. La 20 iulie în 5 ore, 2 pagini ºi jumãtate, la 10 august în 6 ore ºi jumãtate – una paginã. Dacã urmãrim evoluþia lui Pop Cornel în închisoare, vedem cã prima datã a fost bãgat în demascãri prin bãtãi dupã lista întocmitã chiar de directorul închisorii, Dumitrescu. Acesta 1-a dat pe mâna lui Þurcanu, la camera 4 Spital, ca sã-l batã ºi sã scoatã de la el tot ce nu declarase la Securitate. Apoi, dupã ºase luni, conform noii tactici a colonelului Sepeanu, este bãgat de Þurcanu la camera 2 Subsol în postura de ºef legionar, ca sã-i organizeze pe legionarii din camerã sã se scoatã de la ei  informaþii, pânã în ziua când urmau sã fie reluate bãtãile ºi „demascarea”. La Gherla tot Þurcanu îl vârã în noua tacticã lui Sepeanu, de a pune deþinuþilor ºefi legionari controlaþi de el ºi care sã ducã iarãºi munca de informaþii, care trebuia sã ducã iarãºi la demascãri… Deci, în toate cazurile a fost folosit ca unealtã în acþiunile organizate prin Þurcanu, chiar de cãtre organele Ministerului de Interne. Este adevãrat cã nu toþi pe care a încercat Þurcanu sã-i foloseascã au dovedit docilitatea lui Pop. Dar toþi au sfârºit, cât a durat acþiunea, fie prin a fi reintroduºi în cruntele bãtãi, fie prin izolãri demolatoare. Chinul îndelungat, în care a avut neºansa sã nu moarã, cum a pãþit-o alt martir al studenþilor clujeni, Chiricã Bãlãniºcu ºi chiar Octavian Alexi (colegul lui Ion Gavrilã), sau alþi chinuiþi despre care el ºtia cã au murit ori s-au sinucis spre a nu vorbi ori a scãpa de dureri, soarta lui Bogdanovici, la care a fost martor, Þurcanu lãsând înadins ca sã-1 întâlneascã aproape în agonie pentru a-1 înfricoºa ºi mai tare, faptul cã ºi-a dat seama cã este amestecatã ºi administraþia închisorilor comuniste, care chiar patroneazã toate acþiunile (într-o anchetã, din 15 iunie 53 – pag. 447-451, înºirã pe larg acest amestec) ºi faptul cã a vãzut pe propria-i piele cã ºi Securitatea de afarã urmãreºte acþiunile, continuând prin cercetãri suplimentare aceste „demascãri”, precum ºi firea sa de om al unui singur cuvânt, l-au fãcut ca atunci când s-a vãzut de tot înfrânt dacã a mai putut sã conºtientizeze asta, dupã implicarea în valul doi de demascãri de la 2 Subsol, dupã ce îmi mãrturisise în mod alegoric prin Balada lui Doinaº, cã „o fiarã turbatã 1-a umplut de sânge, oprind vânãtoarea mistreþului sãu”, a idealului, trece, socotesc eu, în tabãra lui Þurcanu. Am citit în diverºi autori cã la ultimul cuvânt ºi-a cerut condamnarea la moarte. Ion Gavrilã Ogoreanu în cartea sa, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, îi publicã fotografia, în rândul luptãtorilor cãzuþi. Sunt de acord cu el, cãci nimeni nu a fost de fier ºi fiecare dintre cei care am trecut prin acel infern ºtim cã nu toþi au avut aceeaºi ºansã de a muri ori de a supravieþui mai mult sau mai puþin compromiºi. În actele aºa numitului proces, dupã ce la fapte nici nu se aminteºte de ordinele date de administraþie, ci numai de neglijenþa acesteia, „în drept” se reþine în sarcina acuzaþiilor… “Pop Cornel… (ºi urmãtorii din lot) acte de teroare în grup, fapt prevãzut ºi pedepsit de art. 1, lit. D din decretul 199/1950, deoarece prin metode huliganice, bãtãi, torturi ºi alte mijloace de extreminare, au omorât ºi au cauzat infirmitãþi ºi vãtãmãri grave ºi foarte grave la mai mulþi deþinuþi, în scopul de a compromite regimul nostru democrat popular”. Pop nu omorâse pe nimeni, cum de altfel au fãcut-o alþii din acelaºi lor ºi care au ºi declarat acest luau, potrivit actelor din cartea citatã. Procesul a avut loc de la data de 20.09.54, iar sentinþa nr. 53/10.11.54 condamna întregul lot la moarte, deci inclusiv pe Pop Cornel. Între documentele procesului, autorii nu publicã ºi ultimul cuvânt al acuzaþilor, arãtând cã nu se gãseºte la dosare. Nu ºtiu de unde a reieºit vorba cã Pop ºi-ar cerut condamnarea la moarte. Un singur supravieþuitor al procesului, Octavian Voinea, vorbeºte. El a fost coinculpat ºi a avut ºansa de a i se amâna execuþia ºi apoi de a i se comuta pedeapsa. A fost deci martor la aceasta – pentru unii – tragedie, iar pentru alþii, torþionarii care au lucrat de buna lor voie, prilej de dreaptã judecatã. El relateazã „ºocantul ultim cuvânt al lui Pop”. Dupã ce aratã profilul de luptãtor al acestuia, ºi torturile suferite de la Þurcanu, pânã i-a fost ºters creierul ºi distrusã voinþa, îºi exprimã nedumerirea cum de dupã doi-trei ani de anchetã, în care a refuzat varianta inventatã de Securitate (nota mea, ºi Voinea a acceptat-o, conform anchetelor publicate) totuºi a zis: „Am fost instruiþi în cadrul Miºcãrii Legionare sã distrugem. La Piteºti ºi la Gherla n-am fãcut altceva decât sã punem în practicã ce am învãþat în cadrul educaþiei legionare”. Mã surprinde mirarea lui Voinea, dupã câte ºtia ºi dupã ce a pus ºi pe coperta a patra a cãrþii sale (Masacrarea studenþimii române) declaraþia unui anchetator, care i-a spus pe larg ce a intuit atât de bine ºi Stoica Marc Aureliu, în declaraþia citatã de mine mai înainte (cã vom fi puºi în situaþia de a lupta împotriva propriilor noastre convingeri). Profit de faptul cã Voinea scrie ºi pe copertã ºi socotesc cã dreptul de copyright se referã doar la conþinut, nu ºi la copertã, aºa cã reproduc ameninþãrile securistului: „Nu veþi fi eroi… Veþi muri când vrem noi… mai întâi vã vom transforma în monºtri. Apoi vã vom obliga prin metodele noastre sã declaraþi ce vrem noi. Aceste declaraþii le vom pãstra ca mãrturii, ca acte pentru arhivã, dupã ele se va scrie istoria. Vã vom pãstra dosarele pânã ce veþi pieri. Vom muri ºi noi. Istoria se va scrie pentru generaþiile urmãtoare dupã aceste documente (…) Proºtii de azi, care sunteþi voi, o veþi scrie cu mâinile voastre. Tâmpii de mâine o vor confirma aºa cum noi am imaginat-o în dosarele ticluite de noi…” Cornel, sãracul, a scris cum au vrut ei ºi a fost ucis. Cei care am supravieþuit suntem datori sâ mãrturisim clipele pe care le-am trãit ºi sã ajutãm ºi pe alþii sã vadã prin pãienjeniºul actelor aranjate de securitate ºi faþa nevãzutã a lucrurilor, mascatã înadins de cei samavolnici. Cãci iatã, o parte realã se mai poate totuºi desluºi. Recursul, cererile de graþiere, au fost respinse. În volumul citat, între documente este publicat ºi procesul verbal de execuþie, din 17.12.1954. „Cãpitanul de justiþie, Alexandru Gheorghe, procuror militar pe lângã Tribunalul MAI, merge la Jilava, unde gãseºte prezent pe lt. col. Savenco Ilarie, delegat din partea autoritãþilor administrative superioare locale ºi tov. Kahane Moise, medicul Penitenciarului ºi pe tov. Gheorghiu Gheorghe, directorul Penitenciarului Jilava”. A mers în celule, le-a spus condamnaþilor cã a sosit momentul sã explice faptele sãvârºite. Întrebaþi dacã mai au ceva de mãrturisit sau vreo dorinþã, au declarat cã: „nu au nimic de spus”. Sec, de parcã ar fi vorbit toþi odatã în cor, deºi au fost întrebaþi fiecare în celulele în care se gãseau. Actul vorbeºte la plural, procurorul a fost în celule. Dar toþi ca unul, nu mai aveau nimic de zis. I-au legat la ochi, apoi de stâlp ºi… foc. Oare cine sã fi fost misteriosul colonel Savenco? Ce autoritãþi ad­ministrative superioare locale sã fi reprezentat? Pe tov. preºedinte de consiliu popular comunal, cã asta era o putere localã? Ori mai sus, putere localã superioarã – ºefii de Raion, ori ai Consiliului Municipal Bucureºti, ori Regional? Dar forurile acestea erau civile ºi nu erau reprezentate prin colonei. Procesul verbal de execuþie s-a întocmit, conform uzanþelor în patru exemplare, unul pentru administraþia Penitenciarului, unul la Procuraturã pentru Unitãþile MAI ºi douã pentru dosarul cauzei. S-a greºit. Se mai întocmeºte încã un exemplar, al cincilea pentru tov. lt. col. Savenco Ilarie ºi se face menþiune expresã, în manuscris cã a luat ºi dânsul un exemplar. Pe ãsta unde sã-1 fi dus martorul suplimentar care a asistat la execuþie, cine i-or fi fost superiorii care au dorit neapãrat sã se asigure prin timis special cã sentinþa a fost îndeplinitã? Plânge printre ramuri luna… Et Ego… κi intituleazã Viorel Gheorghiþã cartea de amintiri din aceleaºi locuri ºi timpuri. Et ego fui hinc. ªi eu am fost acolo. Dr. Ioan Munteanu]]>