Barack Obama, ALTFEL decat pe Wikipedia

Atât Kennedy, cât și Obama s-au evidențiat net atunci când le-a venit vremea sã devinã președinți ai Statelor Unite. Kennedy a fost primul președinte catolic, întrerupând un lung șir de președinți, format din 30 de anglo-saxoni protestanți, 3 de origine olandezã (Van Buren și cei doi Roosevelt) și doi germani sau elvețieni germani (Hoover și Eisenhower). Sã recunoaștem cã nu-i puțin lucru! Nu de teamã cã aș putea fi considerat rasist, ci din dorința nețãrmuritã de a fi imparțial, trebuie sã admit cã Obama, devenind primul afro-american președinte al Statelor Unite, l-a întrecut. Monopolul președinților albi a fost desființat nu de un afro-american de rând, ale cãrui rãdãcini sunt înfipte de generații în pãmântul american, ci de unul aparte, un kenyan de etnie luo. Și dacã Barack Obama senior, dupã un doctorat obținut la Harvard, s-a întors acasã, în Kenya, tot dupã un doctorat obținut la Harvard, juniorul a ajuns la Casa Albã. Este primul membru al etniei luo care se instaleazã în Biroul Oval. Când vine vorba însã de Premiul Nobel, Obama se evidențiazã de unul singur. În timpul primului sãu mandat, Obama a primit Nobelul pentru Pace pentru, spunea președintele Comitetului Nobel, „eforturile extraordinare de îndreptare a diplomației și a cooperãrii între popoare”. Dacã Jimmy Carter, care a depus strãdanii notabile pentru încheierea istoricului acord de pace între Egipt și Israel, a trebuit sã aștepte 24 de ani pentru a intra în posesia lui, Comitetul Nobel n-a ezitat deloc atunci când a fost vorba de Barack Obama. Președintele american a primit onorantul premiu dupã doar 8 luni și 20 de zile de la intrarea sa în Casa Albã. În privinț lui Bill Clinton – cel care a mediat atât memorabilul acord de la Camp David, dar a fãcut posibilã și istorica strângere de mânã între Yitzhak Rabin și Yasser Arafat – Comitetul Nobel mai reflecteazã încã și acum. Așadar, dacã John Kennedy se prezintã onorabil în fața lui Obama, puși alãturi de acesta, Carter și Clinton se retrag, rușinați, într-unul din conurile de umbrã ale istoriei. Barack Obama i-a depãșit pe toți predecesorii lui și în ceea ce privește deficitul financiar american. Dacã în timpul lui George Bush deficitul atinsesese cifra de 9 trilioane $, motiv ce l-a fãcut pe Obama sã-l eticheteze pe Bush drept „anti-patriot”, și sã promitã totodatã reducerea deficitului cu 50% în patru ani, dupã primii „4 ani Obama” deficitul atinsese 20 trilioane $ fãrã ca nimeni sã remarce ceva suspect la patriotismul președintelui democrat. În vreme ce Ronald Reagan glumea pe seama deficitului, înainte de a-l reduce complet – „Nu mã sperie deficitul! E destul de mare ca sã-și poarte singur de grijã” -, Obama a luat drept bune vorbele marelui sãu predecesor și, cu seriozitate și curaj, a lãsat deficitul sã creascã singur cu cheia de gât. Nici Ronald Reagan nu a scãpat de concurența acerbã a lui Barack Obama. Reagan a fost președintele care, în 1984, în timpul luptei ce a declanșat-o împotriva comunismului, a deschis la Vatican prima ambasada americanã, gestul sãu reliefând nu numai importanța Sfântului Scaun în relațiile internaționale, ci și pe cea a parteneriatului cu marele papã, Ioan Paul al II-lea. Președintele american, Barack Hussein Obama. În 2013, în timpul luptei sale împotriva terorismului, Obama a dispus închiderea ei. De ce? Pentru cã, trecând în revistã securitatea ambasadelor americane dupã atacul terorist asupra consulatului american din Benghazi, Departamentul de Stat a ajuns la concluzia cã ambasada de la Vatican nu este deloc sigurã. Astfel, Obama nu s-a mulțumit numai sã declare, în repetate rânduri, cã Al-Qaeda aparține trecutului, dar și-a regândit strategia, identificând simultan și un nou obiectiv. Nu putea rãmâne fãrã adversar în confruntarea cu terorismul mondial. Ni-i putem imagina pe înalții cardinali încinși cu centuri încãrcate cu explozibili, asaltând ambasada americanã de la Vatican, cu crucea într-o mânã și kalașnikovul în alta, în timp ce cãlugãri în sutane o incendiazã trãgând asupra ei cu lansatoare portabile? Nu. În schimb, Obama, da! Multã vreme s-a crezut cã Richard Nixon, acest malefic personaj politic dãruit mai degrabã cu virtuți de agent secret decât cu calitãți de președinte, va rãmâne veșnic singur, țintuit la stâlpul infamiei de mass-media și opinia publicã americanã datoritã „afacerii Watergate”. Nu l-au putut salva nici demisia, nici cuvintele de pocãințã rostite („Sunt un escroc”). N-a avut rival pânã când a ajuns Obama la Casa Albã. „Scandalul PRISM”, „scandalul IRS”, „scandalul Associated Press”, scandalul „Mobilul lui Merkel”. Adicã: supravegherea electronicã a tuturor americanilor; Fiscul american implicat (lucru recunoscut în cele din urmã) în hãrțuirea declanșatã, de fapt o adevãratã vânãtoare, împotriva a 75 grupãri de opoziție apropiate de mișcarea conservatoare Tea Party; Agenția de presã americanã Associated Press denunțând public, la rândul ei, „o intruziune masivã și fãrã precedent” a Departamentului de Justiție – peste 100 de ziariști fiind spionați și monitorizați on-line; National Security Agency descoperitã cã monitorizeazã de câțiva ani telefonul mobil al cancelarului german Angela Merkel! Sau, cum ar spune Obama: „Yes, we can!”. Oricum, rãu cu rãu, dar nemaifiind supravegheatã de Obama, Merkel a cãzut la schi. Tot e bine! Când spun asta mã gândesc la rușii care, nesupravegheați de Putin, cad rãpuși în lifturile și scãrile blocurilor, sau se apucã sã bea, în loc de votcã, ceai cu poloniu prin barurile londoneze, precum decedatul Alex Litvinenko. Puțini au înțeles atunci mesajul vorbelor profetice rostite de Obama imediat dupã anunțarea rezultatelor alegerilor din 2008: „Schimbarea a sosit în America!”. Acum au înteles toți cum stã treaba cu schimbarea: președintele nu-și dã demisia, nu recunoaște cã este un escroc și, bineînțeles, nu este criticat, acuzat, stigmatizat și crucificat pentru cã, odatã ajuns la putere, îsi hãrțuiește adversarii politici și spioneazã, fãrã discriminare, aliații NATO, media și proprii cetãțeni. Prin urmare, Nixon și stâlpul sãu imaginar au rãmas tot singuri. Deep Throat, Washington Post, Bob Woodward și Carl Bernstein n-au mai avut urmași. Obama aflã astfel ce bine e dacã nu ești un președinte republican. Sã recunoaștem totuși cã pe lângã Obama, Nixon pare azi un octogenar, ex CIA, aflat „în misiune” în Hyde Park, împreunã cu doi foști buni colegi, Parkinson și Alzheimer. În 1963, Onyango Okech Obama, unchiul președintelui, a intrat pe teritoriul Statelor Unite cu o vizã de student. Dupã ce viza i-a expirat, a decis sã rãmânã clandestin în America, în ciuda ordinelor de expulzare. În timp ce nepotul sãu își lua doctoratul în drept la Harvard, el încãlca legea americanã. Chiar și dupã ce nepotu’ a ajuns președinte, a continuat sã o facã. A încãlcat-o mult timp, pânã când, prins conducând sub influența alcolului și arestat, le-a spus polițiștilor: „Cred cã trebuie sã sun la Casa Albã”. Nu știu dacã i-a rãspuns chiar nepotu’, dar este sigur cã judecãtorul Leonard Shapiro, care i-a înmânat cartea verde, l-a felicitat și i-a spus cu o întârzâiere de 50 de ani: „Welcome to America!”. Nu mai conteazã cã Barack Obama nu-și pomenește unchiul în cartea autobiograficã Dreams from my father– lucrare semnatã de el și scrisã de bunul sãu prieten, fostul terorist din Weather Underground, Bill Ayers –, deși a fost gãzduit de acesta luni bune în perioada studenției. Doar n-am fi vrut ca președintele sã-și demaște ruda clandestinã în paginile ei. Important rãmâne momentul încãrcat de emoție când președintele american și-a cunoscut, în sfârșit, ruda apropiatã. Un președinte cu multe umbre în trecutul sãu. Dacã ar avea timp, dar n-are, Hollywood-ul ar putea scoate o producție trãznet cu subiectul ãsta sau cu oricare altul, pentru cã atunci când vine vorba de subiecte pentru scenarii de suspans nominalizate la Oscar sau investigații jurnalistice cu mare impact mediatic, persoana președintelui Obama se dovedește a fi o sursã inepuizabilã de fapte și lucruri șocante. În aceastã privințã, niciun președinte american nu îl poate egala, cu atât mai puțin depãși. Pentru a înețelege asta, trebuie numai sã îi privești cu atenție certificatul de naștere afișat pe site-ul Casei Albe, așa cum a fãcut-o și avocatul american Richard R. Silverlieb. Afli astfel cã Barack Obama este primul președinte american care s-a nãscut la o maternitate (Kapiolani Maternity& Gynecological Hospital) ce nu exista în momentul fericitului eveniment. Instituția a fost înființatã în 1978, când „nou nãscutul”avea déjà 17 ani! De asemenea, locul unde a apãrut pentru prima datã termenul de „afro-american” se aflã pe certificatul de naștere al lui Barack Hussein Obama cu toate cã, în 1961, persoanele de culoare încã mai erau numite „negri”. El a început sã fie folosit pentru desemnarea rasei persoanelor de culoare de-abia dupã 1980. Afli cu surprindere și cã tatãl președintelui s-a nãscut într-o țarã care nu exista în 1961… Kenya, East Africa! Deși Kenya a fost creatã în 1964, la 3 ani dupã nașterea lui Obama și la 28 de ani dupã nașterea tatãlui sãu, ea numindu-se pânã atunci „British East Africa Protectorate”, certificatul de naștere emis în 1961 o menționa déjà. Dar nu trebuie sã ne pierdem în hãțișul nimicurilor. Dacã tot a venit vorba de tatãl președintelui – despre care Barack Obama jr. (sau Bill Ayers, tot aia este) scria cu mândrie înDreams from my Father cã a fost combatant în cel de al doilea rãzboi mondial -, constatãm cã dacã acesta avea, conform aceluiași certificat, 25 de ani în 1961, suntem puși în fața unui caz de precocitate razboinicã ieșit din tipare. Poate așa se explicã și de ce Obama a luat Premiul Nobel dupã doar 8 luni și 20 de zile. Gurile rele afirmã cã certificatul de naștere al președintelui Obama ar fi fals; s-a fãcut chiar și o anchetã pe tema asta. Pentru ca mainstream media americanã nu spune nimic, înseamnã cã certificatul este în regulã. Oricum, Loretta Fuddy – funcționara din Hawaii responsabilã cu publicarea certificatului de naștere buclucaș – a murit de curând într-un accident de avion, fiind de altfel și singura victimã. Nu mai am de gând sã mai zbor cu avionul, dar îmi mãrturisesc îndoiala cã certificatul de naștere ar fi fals. Cred mai degrabã cã el este rezultatul erorilor comise de un funcționar, neglijent și vizionar, care n-a realizat cã peste decenii greșeala sa îl va pune pe posesorul actului, ajuns președinte al Statelor Unite, în dificultate. Totul s-a coroborat cu lipsa de atenție a pãrinților fațã de o bucațicã de hârtie, nu și fațã de copil. Aceeași pãrere o am și despre cardul de asigurãri sociale al președintelui. Deși rezident al statului Hawaii, Obama are un card de asigurãri sociale cu un numãr specific statului Connecticut, unde Obama nu a stat niciodatã. Și pentru cã nimeni nu mai are dubii cã Obama este rezident al Connecticut-ului, așa cum Putin este rezident în Nebraska, cardul, ca și alte informații personale, a fost secretizat. Nu înțeleg nevoia unora de transparențã cu orice preț atunci când este vorba de persoana președintelui Obama pentru cã nu conteazã dacã președintele este musulman cum spun unii, sau creștin cum spune el. Nu conteazã nici dacã are douã cetãțenii (americanã și kenyanã) sau trei, cu cea a tatãlui adoptiv, indonezianul Soetero. Oricum, pânã la el toți președinții americani au avut doar una. Tot așa, e lipsit de importanțã e și faptul cã ar fi fost înscris la douã universitãți ca student strãin și nu american. Are publicate și douã cãrți pe care le-a semnat el și le-au scris alții, și totul este în regulã. Nu mai conteazã cã mulți, amintindu-și de președinția lui Obama, se vor gândi tardiv la „vorba” marelui comic Groucho Marx: „Am petrecut cu toții o searã minunatã. Dar n-a fost aceasta”. Ceea ce este cu adevãrat important de reținut este cã președintele Barack Obama va rãmâne în istoria realã, cea de pe Wikipedia și cea scrisã de media și de filmele Hollywood-ului (istoria cunoscutã de toți), ca un mare președinte și un mare democrat. De Bogdan Calehari – In linie dreapta]]>