Lucrarea de faþã este un segment al unei mai vaste intreprinderi ce încearcã sã contribuie la formularea unei perspective asupra perceptiei publice a problemei Basarabiei în perioada interbelicã, aºa cum rezultã din lectura presei vremii, respectiv din “Curentul” (pe parcursul perioadei 1928, momentul apariþiei sale, pânã în anul 1935) ºi “Universul” (1928-1935).Am preferat raportarea la aceastã perioadã deoarece Pamfil ªeicaru a fost un adevãrat reper jurnalistic al epocii în chestiunea Basarabiei ºi cum 1928 a fost momentul apariþiei publicaþiei conduse de el a trebuit sã pornim de la acest jalon, mai ales cã problematica Basarabiei a revenit cu tãrie în atenþia opiniei publice dupã 1924, anul în care U.R.S.S. a înfiinþat aºa numita RSS Moldoveneascã Transnistreanã. R.A.S.S.M. a avut o viaþã scurtã – doar de 16 ani, pânã la 2 august 1940, când prin unirea unei pãrþi a ei cu partea cea mai mare a anexatei Basarabii, s-a format Republica Sovieticã Socialistã Moldoveneascã (R.S.S.M.). Existã o versiune mai puþin cunoscutã privind crearea R.A.S.S.M., conform cãreia republica autonomã moldoveneascã a fost creatã pentru legitimarea unui “stat în stat” al bolºevicului rus Grigorii Kotovski. Acesta a ajuns în Ucraina la mijlocul anului 1921, spre sfârºitul Rãzboiului civil. Acolo a coordonat acþiunile bolºevice de represiune, iar din anul 1922, când s-a decretat Noua Politicã Economicã, a început „sã converteascã puterea în bani”.Pentru legitimarea puterii sale ºi a „republicii”, Kotovski, cu sprijinul lui Mihail Frunze, a convins Kremlinul sã accepte ideea creãrii unei republicii autonome moldoveneºti.Kotovski personal a trasat hotarele noii republici ºi a fãcut propagandã în sânul þãranilor moldoveni transnistrieni, pentru obþinerea autonomiei în cadrul Ucrainei Sovietice (despre Grigorii Kotovski, vezi: P. Moraru, La hotarul românesc al Europei. Din istoria Siguranþei Generale în Basarabia (1918-1940). Institutul Naþional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureºti, 2008, pp. Yxc). Aºa zisa „statalitate moldoveneascã” impusã de cãtre Stalin pe malul stâng al Nistrului dateazã din 12 octombrie 1924, când în cadrul Ucrainei Sovietice a fost creatã Republica Autonomã Sovieticã Socialistã Moldoveneascã (R.A.S.S.M.), a cãrei misiune principalã a fost „exportul revoluþiei în Basarabia, România ºi mai departe în Balcani”. Practic RSS Trasnistreanã a fost un “cap de pod” ºi o bazã de lansare a acþiunilor distructive împotriva Basarabiei ºi implicit asupra României Mari. Cei 22 de ani de existenþã ai României Mari (1918-1940) reprezintã cea mai fastã perioadã a istoriei noastre, intervalul menþionat fiind unic prin faptul cã a reunit pentru prima oarã toþi românii în interiorul aceloraºi graniþe. Perioada interbelicã a însemnat ºi clarificarea unei poziþionãri geopolitice româneºti, evidenþiindu-se temeiurile argumentelor ce fixeazã poziþia României în Europa Centralã. Dupã 1918, o datã cu destrãmarea Imperiului Otoman ºi Imperiului Austro-Ungar, popoarele zonei balcanice (Iugoslavia, Albania, Bulgaria, Grecia) ºi-au recâºtigat independenþa, iar România a devenit, datoritã Unirii, unul dintre cele mai însemnate state pivot între aria Balcanicã ºi Europa Centralã.ªcoala româneascã interbelicã de geopoliticã, prin strãluciþii ei reprezentanþi, a subliniat unitatea geograficã, etnicã, economicã ºi geopoliticã a spaþiului carpatic ºi orientarea sa spre trei direcþii: spre Europa Centralã, Europa continentalã ºi Europa mediteraneanã. Poziþionarea ascensionalã a României a însemnat pentru Imperiul Þarist, Rus ºi sovietic mai apoi, un factor de iritare ºi o provocare geopoliticã, statul român fiind supus constant presiunii uriaºe a puterii comuniste din Est. Unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918 a nemulþumit profund bolºevicii, astfel încât aceºtia, în chiar primii ani dupã Marea Unire, au întreprins atacuri armate din partea stângã a Nistrului asupra satelor ºi locuitorilor din partea dreaptã, în scopul de a-i intimida ºi a provoca dezordine ºi incertitudine în rândurile populaþiei. Istoriografia postdecembristã a descris amãnunþit provocãrile comuniºtilor în Basarabia dupã 1918, calificate de aceºtia drept „rãscoale” (cea de la Hotin – ianuarie 1919, de la Tighina – mai 1919, de la Tatarbunar – septembrie 1924), în fapt, diversiuni organizate de Komintern asupra României ºi locuitorilor Basarabiei. ªi înainte de momentul Marii Uniri, Rusia bolºevicã a acþionat constant împotriva statului român. Continuitatea acþiunilor bolºevice împotriva românilor basarabeni este uºor de dovedit. În 1917, Lenin îi cerea lui Simion Rosal, un activist bolºevic cu experienþã, sã aplice modelul utilizat la Petrograd ºi Moscova. “Comando-ul” lui Rosal urma sã organizeze câteva atentate sângeroase ce ar fi trebuit sã genereze ample tulburãri sociale, care sã arunce þara în anarhie, urmând ca apoi sã fie exploatate nemulþumirile ºi temerile populaþiei pentru a se întemeia ºi în România un regim bolºevic. Simion urma sã-l asasineze pe Regele Ferdinand ºi sã instaleze un regim bolºevic, condus de Cristian Racovski, Mihai Gheorghiu Bujor, Alecu Constantinescu ºi Ion Dissescu. Primul pe lista celor ce trebuiau eliminaþi era generalul Dimitri Scerbacev, comandantul armatelor ruseºti imperiale din Moldova. Atentatul a eºuat, iar generalul Scerbacev a cerut sprijinul armatei române pentru distrugerea comandamentului bolºevic de la Socola. Cererea sa a fost aprobatã de Consiliul de Miniºtri aflat în refugiu la Iaºi, iar agentul lui Lenin a fost depistat de contraspionajul Armatei Regale Române. Rosal a fost executat împreunã cu câþiva dintre complicii sãi, iar soldaþii ruºi rãzvrãtiþi ºi trecuþi la bolºevism au fost dezarmaþi ºi expulzaþi peste Prut de generalul Prezan.Drept rãspuns, Leiba Bronstein, partenerul lui Lenin încã de la începuturile activitãþii conspirative bolºevice, cunoscut sub numele de Trotki (primul ºef al Armatei Roºii), care era la acea vreme Ministru de Externe, a trimis o scrisoare de ameninþare la adresa României, arestându-l la Petrograd pe ambasadorul României, Constantin Diamandi, împreunã cu toatã Legatia.Tot ca represalii, Trotki a ordonat jefuirea ºi terorizarea Basarabiei. În aceste condiþii, la 22 decembrie 1917, Sfatul Þãrii a cerut intervenþia armatei române. Trupele conduse de generalul Broºteanu au venit în ajutorul Sfatului Þãrii, au trecut Prutul în ziua de 10 ianuarie 1918, ajungând în 13 ianuarie la Chiºinãu. Trotki riposteazã confiscând tezaurul românesc în aur trimis spre pãstrare în Rusia, anunþând ruperea relaþiilor diplomatice ale Sovietelor cu România. La 24 ianuarie 1918, Sfatul Þãrii a votat în unanimitate proclamarea independenþei Republicii Moldoveneºti, iar la 27 martie 1918, Sfatul Þãrii voteazã Unirea cu România. Prin Proclamaþia Sfatului Þãrii, “Republica Democratã Moldoveneascã Basarabia, în hotarele ei dintre Prut si Nistru, Marea Neagrã ºi vechile graniþe cu Austria, ruptã de Rusia acum o sutã ºi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric ºi a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure sã-ºi hotãrascã soarta lor, se uneºte pentru totdeauna cu mama sa, România”. În vizita sa la Chiºinãu, premierul român din acea vreme, Alexandru Marghiloman, întâmpinat cu urale, declara oficial cã “în numele poporului român ºi al Regelui României, cu adâncã emoþie ºi falnicã mândrie, iau act de hotãrârea cvasi-unanimã a Sfatului Þãrii ºi, la rândul meu, declar cã de azi înainte Basarabia este pe veci unitã cu România”. Actul Unirii a fost promulgat de Regele Ferdinand ºi publicat în Monitorul Oficial din 10 Aprilie 1918. În replicã, Rusia a orchestrat o amplã campanie ce avea ca scop distrugerea României Mari.Pentru documentare, istoricul Florin Constantiniu recomanda o lucrare de cercetare istoricã, cu referire la activitãþile împotriva României Mari desfãºurate de U.R.S.S., scrisã de Cristian Troncota (Mihail Moruzov ºi Frontul secret), care relevã cã “principalul pericol pentru statul român rezultat la l Decembrie 1918 – nu era nici o îndoialã – venea dinspre Rãsãrit. Astfel, în 1926, serviciul de spionaj sovietic a reuºit sã infiltreze o agentã pe lângã generalul Ludovic Mircescu ºi sã sustragã planul de mobilizare al armatei române. Documentul de 100 file, cu multe anexe, conþinea datele cele mai secrete ºi mai complete despre armata românã. Generalul Ludovic Mircescu, fost ministru de Rãzboi în guvernul prezidat de generalul Alexandru Averescu, instalat la 30 martie 1926, s-a sinucis”. Aceeaºi lucrare evidenþiazã un Raport al ºefului Serviciului Secret, Mihail Moruzov, în legãturã cu situaþia din Basarabia – studiu semnat de el ºi datat 9 martie 1930, în care trãgea un serios semnal de alarmã asupra problemelor grave de naturã contrainformativã din Basarabia, arãtând cã atitudinea Bucureºtiului faþã de provincia revenitã la patria-mamã în 1918 fusese cât se poate de greºitã. „Prin cele petrecute acolo, s-a sãpat o prãpastie între noi ºi basarabeni. Guvernele care s-au succedat, preocupate de chestiuni fundamentale în reorganizarea noastrã ca stat, au neglijat starea de fapt ce se crea fãrã ºtirea lor în aceastã provincie, cãreia i se cerea doar majoritãþi în alegeri”. Toatã structura Siguranþei din Chiºinãu, demonstra Moruzov, era infiltratã de sovietici: „aproape în totalitate, personalul de siguranþã din Basarabia, deºi salarizat de statul nostru, nu era în realitate decât o secþie de G.P.U. organizatã solid pe teritoriul nostru”. La 23 octombrie 1921, ministrul de Rãzboi, I. Rãºcanu, a înaintat preºedintelui Consiliului de Miniºtri un memoriu, în care relata despre rezultatul cercetãrilor efectuate asupra activitãþii unor pretinse societãþi americane de ajutorare a evreilor din Basarabia. Constatãrile fãcute indicau faptul cã aceste societãþi erau „conduse de idei subversive ºi n-au alt scop decât întinderea comunismului în România”. Aceste pretinse societãþi de ajutorare neoficiale, sub pretextul cã ajutã evreii basarabeni, propagau de fapt ideile socialiste ºi comuniste. Din comitetele lor fãceau parte cunoscuþii comuniºti – Iacob Radiuleanski, Iacov M. Bernstein Kogan (care, la intrarea armatelor române în Basarabia în 1918, îndemna populaþia la revoltã), Ewghenis Konigsatz (care în cazul izgonirii trupelor române din Basarabia, urma sã devinã guvernatorul provinciei), etc. Cu sprijinul “societãþilor americane”, în Basarabia ºi în Bucovina erau scoase ziare cu caracter socialist ºi antiromânesc (Das Basaraben Leben, Freiheit, Neue Zeit). Despre faptul cã pseudo-societãþile americane de ajutorare a evreilor din Basarabia propagau ideile comuniste vorbea ºi raportul secret nr. 848/921 al Comandamentului Trupelor de Est, Birou 2, în care se arãta cã acestea „nu au alt scop decât întinderea comunismului în România”. O parte din materialele comuniste se aduceau în Basarabia de Cercul de Propagandã Pipel Relief din S.U.A., prin intermediul ligilor bolºevice din Cernãuþi sau Chiºinãu. O altã parte a literaturii comuniste se aducea de peste Nistru. În broºurile difuzate membrilor “organizaþiilor culturale” se fãcea apologie Uniunii Sovietice, politicii Statului sovietic faþã de Bisericã, se aduceau explicaþii asupra simbolurilor ºi calendarului sovietic, etc. Un important numãr de cãrþi se referea la viaþa muncitorilor sovietici. “Organizaþiile culturale” erau abonate la publicaþii redactate în U.R.S.S. sau în Occident: ambasadele U.R.S.S. din Europa de Vest plãtea ziariºti cu notorietate occidentali ca sã scrie despre realizãrile frumoase ale Statului sovietic. Prin propagandã, regimul sovietic din Rusia urmãrea sã-ºi creeze o imagine bunã în Occident ºi sã atragã cât mai mulþi simpatizanþi în acþiunea de „export al revoluþiei”, în care scop se cheltuiau importante sume de bani. Periodic, asociaþiile culturale menþionate organizau manifestãri – conferinþe, simpozioane, spectacole etc. – în care propagarea ideilor comuniste ocupa un rol central. În cadrul cercurilor de lecturã se fãceau comentarii pe marginea „lucrãrilor politice ºi apolitice”; se invoca “pericolul burgheziei”, se argumenta necesitatea înlãturãrii monarhiei ca pas primordial în înfãptuirea revoluþiei etc., etc. Piesele de teatru constituiau un mijloc eficient în acest sens. Întreaga dramaturgie rusã din aceastã perioadã era pusã în serviciul Statului sovietic. Regizorii sovietici V. Vronski ºi A. Verner erau bine primiþi la Chiºinãu. Spectacolele montate dupã piesele marilor scriitori ruºi – L. Tolstoi, M. Gorki º.a. –, necesare propagandei bolºevice, se bucurau de un real succes. Ele puneau în evidenþã “modelul revoluþionarului, care a rupt legãturile cu trecutul, cu lumea ºi morala veche”; erau elogiaþi tinerii sovietici, comsomoliºtii, care au îmbrãþiºat viaþa nouã. Teatrele sovietice efectuau turnee prin oraºele Basarabiei, iar organizaþiile culturale le asigurau spaþiu ºi spectatori. Realitãþile sovietice prezentate în scenã nu puteau sã nu influenþeze publicul, de aceea spectacolele se încheiau frecvent cu manifestãri de amploare pro-sovietice. Iatã cum aprecia un agent al Siguranþei atmosfera din aceste localuri: „Ceea ce se întâmplã la teatrul Colyseum în sensul spectacolelor ºi demonstraþiei publicului… este, pe de o parte o provocare, o palmã trasã culturii ºi demnitãþii româneºti, iar pe de alta, vorbeºte despre progresarea propagandei ruseºti care capãtã proporþii largi”. Banii obþinuþi din organizarea acestor manifestãri erau destinaþi „fondului roºu”, care subvenþiona tipãrirea literaturii de propagandã, organizarea manifestãrilor de protest, acþiunilor de spionaj, etc.” Rapoartele corpurilor informative ale Armatei ºi Serviciului Secret abundau în date relevante ce arãtau intensificarea activitãþilor agenþilor bolºevici, “pe teren”, însã adevãratele infiltrãri se produseserã la vârful statului român. Pe lângã descrierea fãcutã de Moruzov cu privire la situaþia infiltrãrilor agenþilor ruºi la Chiºinãu în perioada interbelicã, se adãugau cercetãri recente ce arãtau cã nivelul maxim de infiltrare al agenturii sovietice se produsese chiar în inima sistemului de putere al statului român, la nivelul camarilei lui Carol al II–lea. Istoricul Alex Mihai Stoenescu, autor al unei monumentale lucrãri, “Istoria loviturilor de stat în Romania 1821-1999” afirma cã “regele Carol al II-lea a fost influenþat de o agentã sovieticã”…”Elena Lupescu întreþinea legãturi informative cu activiºti din rândurile socialiºtilor români ºi prinþul Carol folosea acest canal pentru a produce campanii de presã împotriva Brãtienilor ºi a prinþului Barbu ªtirbey.” (pp. 220-221). Mai mult, “Ionel Brãtianu comunicase cu titlu confidenþial unor ziariºti francezi cã «principele Carol era în legaturã cu ruºii, prin intermediul doamnei Lupescu, agentã sovieticã».” Astfel, Carol al II-lea, un personaj puternic contestat de cãtre contemporanii sãi, era prezentat drept “o unealtã a unei prostituate”, “Duduia” Grunberg, agentã a NKVD, alias Elena Lupescu.Carol al II-lea a fost marcat iremediabil de întalnirea sa cu Elena Grunberg – Lupescu. Imediat dupã ce a cunoscut-o a provocat o criza dinasticã. În 1925, dupã ce a fost trimis, în calitate de moºtenitor al tronului, sã reprezinte familia regalã românã la funeraliile Reginei Alexandra a Marii Britanii, nu s-a mai întors în þarã, dând curs solicitãrii noii sale amante, Elena Lupescu. La 12 decembrie 1925, principele Carol a renunþat pentru a treia oarã la calitatea sa de moºtenitor al tronului (o mai fãcuse în 1918 ºi 1919), fapt ce l-a determinat pe regele Ferdinand sã convoace Consiliul de Coroanã. Dupã cinci ani însã, Iuliu Maniu are funesta iniþiativã de a trimite mai mulþi emisari la Paris, pentru a negocia cu Carol revenirea în þarã, negociere care includea trei „angajamente solemne”: 1) se va despãrþi de Elena Lupescu; 2) îºi va reface cãsãtoria cu principesa Elena; 3) va guverna constituþional (adicã va respecta legea fundamentalã din 1923). În seara zilei de 6 iunie 1930, Carol a sosit inopinant în Bucureºti, pentru a se vedea cu Maniu, care l-a salutat cu formula „Bine aþi venit, Alteþã!”. Gestul lui Maniu era profund ilegal, deoarece principele Carol se angajase, în decembrie 1925, sã nu se întoarcã în þarã „timp de zece ani, iar dupã expirarea acestui termen sã nu mã întorc fãrã autorizaþia suveranului”. În iunie 1930, el cãlca în picioare acest angajament scris, iar Iuliu Maniu ºi-a asumat acest act ilegal. În plus, Maniu îºi încãlca jurãmântul depus la 10 noiembrie 1928 faþã de regele Mihai, deoarece principele Carol nu venea în þarã ca personalitate particularã, ci ca pretendent la tron. În ziua de 8 iunie, Parlamentul a votat proiectul de lege prin care se anulau actele normative din 4 ianuarie 1926, astfel cã principele Carol, în calitate de bãrbat prim-nãscut al lui Ferdinand, devenea regele României. Acelaºi Iuliu Maniu, în numele majoritãþii parlamentare naþional-þãrãniste, declara cã „se alãturã cu însufleþire ca Reprezentanþa Naþionalã sã declare de moºtenitor al tronului pe Alteþa Sa regalã principele moºtenitor Carol”. Din acest moment a început o perioadã neagrã pentru România, în care puterea statului a fost transferatã în întregime în mâinile Elenei Grunberg, deoarece Carol ºi-a încãlcat toate “promisiunile” fãcute lui Maniu. Ulterior, într-o cuvântare þinutã la Vinþul de Jos, în ziua de 31 mai 1936, Maniu afirma ºi el, ca toatã lumea, cã Elena Lupescu „a adunat în jurul ei o ceatã de aventurieri, care au acaparat conducerea þãrii ºi ºoptesc la urechea regelui visuri dictatoriale”, uitând însã cine a adus-o de fapt în þarã. În primele luni de la venirea ei în România, Elena Lupescu a stat la Sinaia, departe de ochii lumii, dar ceva mai târziu s-a mutat într-o somptuoasã vilã din Aleea Vulpache, actuala Aleea Modrogan, care a devenit centrul intrigilor politice din România. În fapt, o datã cu venirea Elenei Lupescu, s-a constituit camarila regalã, care a devenit pol major de putere politicã, diferit ºi opus celui legal, parlamentar-constituþional. Dinamica pe care s-a încadrat România pe segmentul de politicã externã a fost determinatã major de Carol al II-lea ºi de Nicolae Titulescu, lansat în politicã drept membru al Partidului Þãrãnesc, cu o puternicã ideologie de stânga, pe care regele o împãrtãºea încã din tinereþe. “În perioada adolescenþei, lui Carol i s-a adus un preceptor elveþian animat de «idei socialiste înaintate». Acest individ, pe nume Mohrlen, a avut o influenþã decisivã asupra tânãrului prinþ, umplându-i mintea «cu îndoieli tulburãtoare, mai ales în privinþa menirii lui de prinþ ºi de oºtean ºi, de asemenea, i-a zdruncinat ideile asupra religiei.». “Nu existã mãrturie a unui om politic din preajma lui Carol care sã nu confirme înclinaþiile sale socialiste – care l-au ºi apropiat de fascism – ºi sã nu aminteascã de predilecþia sa de a se înconjura de «bolºevici» – indivizi care vedeau în regimul comunist viitorul omenirii (…) De altfel, ideea de republicã s-a aflat de timpuriu între proiectele sale. În consemnarea din 25 mai 1930, Simona Lahovary reproduce mãrturia unei cunoºtinþe, Lala de Beloy, care «afirma cã prinþul Carol i-a spus cândva cã nu vrea sã fie rege, ci preºedinte de republicã». În anul 1918, el a declarat anturajului sãu: «ªtiu bine cã în 20 de ani România…va fi republicã; de ce sã fiu împiedicat atunci sã trãiesc cum vreau?»” (ibidem, p. 291). În ceea ce-l priveºte pe Nicolae Titulescu, mãrturiile unor politicieni contemporani îl situeazã pe stânga spectrului ideologic: “Singurul cerc în care Nicolae Titulescu era pe deplin acceptat – asa cum ne arãta C. Argetoianu – era cel stângist, care de altfel a fost singurul ce a protestat la îndepãrtarea lui din funcþia de ministru de externe, la 29 august 1936. La nivel de state a protestat doar U.R.S.S.! Titulescu îi frecventa ºi schimba informaþii, la un nivel care depãºea protocolul, cu Gabriel Péri, secretarul general al Tineretului Comunist Francez ºi ºef al secþiei de politicã externã a ziarului comunist L’Humanité, sau pe ziaristul comunist Pertinax, denunþat public drept spion sovietic.” (apud Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat in Romania 1821-1999, vol. II). “Încã din martie-aprilie 1932, când încã nu era ministru de externe, Nicolae Titulescu divulgase presei internaþionale textele negocierilor de la Riga dintre reprezentantul României ºi al Uniunii Sovietice, inclusiv scrisoarea strict confidenþialã a acestuia din urmã, prin care partea rusã urmãrise sã includã pe agenda convorbirilor problema Basarabiei, stratagemã evitatã de reprezentantul guvernului român, membru al corpului diplomatic, Mihail Sturdza, numit de Dimitrie Ghica, predecesorul lui Titulescu la externe. Din 1918 ºi pânã atunci, partea românã nu deschisese relaþii diplomatice cu U.R.S.S., tocmai pentru a nu da curs dorinþei acesteia de a introduce acest litigiu în negocieri. Titulescu a trimis acele extrase prietenului ºi protejatului sãu, Pertinax, redactorul de politicã externã al ziarului parizian L’Echo de Paris. Pertinax a reprodus scrisoarea, pentru noi inexistentã, a lui Stomoniakov, în termenii ei esenþiali, cu toate comentariile necesare, pentru a proclama lumii cã existã o chestiune a Basarabiei…” (ibid., p. 73). Prin urmare, abia instalat în postul de Ministru al Afacerilor Strãine, Titulescu a întrerupt negocierile purtate în comun de România ºi Polonia pentru semnarea pactelor de neagresiune cu Uniunea Sovieticã, slãbind astfel considerabil poziþia României. Franþa va forþa desprinderea Poloniei de România în aceastã importantã chestiune de apãrare comunã a frontierelor de rãsãrit ale celor douã state, aducând-o în situaþia de a semna separat acest pact. “Titulescu scotea astfel Kremlinul dintr-o dureroasã încurcãturã. Pacte de neagresiune furã iscãlite fãrã întârziere cu toþi vecinii Uniunii Sovietice afarã de România.”(ibid., pp. 74-75). Rezultatul: “Din Arctica pânã la Marea Neagrã, graniþe formal recunoscute ºi garantate, cu o singurã excepþie: Graniþa Româno-Ruseascã” (ibid., p. 80). În exemplarul Dictionnaire diplomatique, distribuit de Liga Naþiunilor tuturor legaþiilor ºi ambasadelor din lume, Sturdza a mai observat cu neplãcere cã Basarabia era prezentatã în sensul intereselor ruseºti, ca o provincie aflatã într-o disputã permanentã între România ºi Rusia, încã de la începutul istoriei ei, iar evoluþia structurii etnice ºi rusificarea ei nu erau deloc prezentate. “Am retrimis, în consecinþã, dicþionarul, serviciilor respective, informându-le cã nu-mi era posibil sã pãstrez între documentele mele o operã atât de tendenþioasã. Mi s-a rãspuns cã mirarea editorilor era mare, deoarece textul relativ la Basarabia primise aprobarea unei înalte personalitãþi politice româneºti. Personalitatea nu mi-a fost numitã, dar pentru mine nu rãmânea nici o îndoialã cã era Nicolae Titulescu, omul Genevei, care, poate, scrisese el însuºi acest text.” (ibid., pp. 81-82). Grigore Gafencu, autorul “Însemnãrilor politice”, nota la vremea aceea cã influenþa exercitatã de Titulescu asupra relaþiilor noastre internaþionale a crescut o datã cu urcarea lui Carol pe tron, independent de accederea la putere a guvernelor þãrãniste: “Sub regele Ferdinand ºi Brãtianu, Titulescu era cel mult un «tehnician» abil, întrebuinþat din când în când pentru a dezlega o problemã externã mai migãloasã. Faptul însã cã nu avea nici o pregãtire deosebitã în anumite chestiuni, îndeosebi în cele care priveau politica noastrã orientalã, a îngãduit primului guvern naþional-þãrãnesc sã lucreze în libertate ºi sã iscãleascã pactele Kellogg-Litvinov. Sub Carol al II-lea, în timpul cârmuirii Iorga, Titulescu a reuºit sã puie cu desãvârºire mâna pe politica noastrã externã ºi, dupã conflictul privitor la pactul de neagresiune, ºi-a întãrit aceastã situaþie.” La 9 iunie 1934 Titulescu încheie, cu Litvinov, un acord de reluare a relaþiilor diplomatice româno-ruse. În perioada imediat urmãtoare a fost semnatã o Convenþie Feroviarã de reluare a legãturilor pe cale feratã dintre cele douã þãri. În Convenþie “orice cuvânt sau expresie care ar fi confirmat sau implicat existenþa unei graniþe la Nistru erau…înlocuite prin circumlocuþiuni…”. Primul tren care va trece între Tighina ºi Tiraspol va fi pe 18 octombrie 1935 (ibid., p. 83). Între timp, pe 16 mai 1935, Cehoslovacia ºi Uniunea Sovieticã încheiaserã un pact de asistenþã mutualã, îndreptat împotriva unei eventuale agresiuni germane. Asistenþa nu era posibilã decât prin tranzitarea teritoriului României (învecinat cu Cehoslovacia în perioada interbelicã) a ajutorului militar sovietic. (ibid., pp. 17, 81-83). Un cercetãtor strãin avizat, Andreas Hillgruber (“Hitler, Konig Carol und Marschall Antonescu”, Ed. Franz Steiner Verlag GmbH, Wiesbaden, 1954), constatã orientarea prosovieticã a activitãþii ministrului român de externe ºi ajutorul oferit comuniºtilor din Spania: “Dupã încheierea Tratatului de asistenþã mutualã sovieto-francez la 2 mai 1935, Titulescu a încercat sã se alãture schimbãrii survenite în politica francezã ºi sã promoveze o politicã ostentativ prosovieticã. Intenþia lui Titulescu era de a asigura stãpânirea Basarabiei. Cu aceasta era de acord ºi Regele Carol. Evident, Titulescu a folosit mijloace ciudate. Fãrã a-l consulta pe rege, el a acordat ajutor Spaniei roºii, permiþând cu de la sine putere trimiterea de arme ºi muniþii prin porturile dunãrene, cedând fãrã multã vorbã guvernului Spaniei roºii avioane comandate de Franþa pentru România” (op. cit., p. 46). Protestele energice ale Poloniei faþã de aceste manevre diplomatice care slãbeau frontul comun româno-polon faþã de marele vecin comun de la rãsãrit, au dus la înlocuirea lui Titulescu, pe 29 august 1936. “Curând, relaþiile dintre Uniunea Sovieticã ºi România s-au înrãutãþit.” (idem). Dar cu o lunã înainte de a fi demis, pe 21 iulie 1936, la Montreaux, Titulescu semneazã un pact de asistenþã mutualã româno-sovietic care permitea trupelor sovietice sã tranziteze teritoriul României spre a ajuta Cehoslovacia în cazul unei agresiuni din partea unei terþe þãri (se subînþelegea Germania). România revenea din nou la statutul din 1877, de þarã aflatã la discreþia trupelor Imperiului de la Rãsãrit! Iar durata lor de staþionare depindea, ca ºi în 1877-1878, de durata campaniei ocupantului împotriva agresorului þãrii cãreia îi acorda “frãþescul” ajutor. Mai grav, aceastã înþelegere era þinutã în secret faþã de populaþia României: “Titulescu voia sã acorde trupelor sovietice dreptul de trecere, cu condiþia ca trupele sovietice sã fie retrase dincolo de Nistru imediat dupã lichidarea agresiunii care ar fi fãcut necesarã intervenþia lor (…) Regele Carol era de acord cu aceasta. Dupã înlãturarea lui Titulescu, din cauza noii înrãutãþiri a relaþiilor româno-sovietice, problema trecerii trupelor sovietice prin România a fost mutatã pe planul al doilea. Totuºi, încã din toamna anului 1937, Regele Carol, într-o convorbire cu generalul Maurice Gustave Gamelin la Sinaia, l-a asigurat pe acesta cã, în cazul unei agresiuni, trupele sovietice vor putea trece prin nordul României, însã – spunea el – opinia publicã românã nu trebuia sã afle nimic despre aceasta.”. Pasajul este foarte important, deoarece demonstreazã continuitatea politicii prosovietice a lui Carol al II-lea ºi dupã plecarea lui Titulescu. Carol a fost avertizat chiar de unchiul lui, prinþul Friedrich von Hohenzollern-Sigmaringen, în privinþa pericolelor cultivãrii unei prietenii cu Uniunea Sovieticã, însã zadarnic: pe 30 aprilie 1938, în plinã crizã a Sudeþilor, “ºapte bombardiere sovietice, fãrã încãrcãturã, (au) zburat din Uniunea Sovieticã în Cehoslovacia ºi…au fãcut escalã pe teritoriul românesc, pentru care avuseserã autorizaþia Marelui Stat Major român.” (Declaraþia ministrului Petrescu-Comnen la Berlin, fãcutã lui Fabricius). Petrescu-Comnen comunicase chiar, la sfârºitul lui august 1938, ministrului de externe al Cehoslovaciei, singura concesie a guvernului român faþã de tranzitul militar sovietic: va închide ochii în eventualitatea unui astfel de survol, mãrginindu-se sã protesteze oficial, dar fãrã consecinþe. (ibid., p. 54). Iar Litvinov a confirmat, la 11 septembrie, cã “Petrescu-Comnen a fost de acord sã permitã trupelor ruseºti sã treacã prin teritoriul român, în cazul când Liga Naþiunilor ar fi declarat cã Cehoslovacia este victima unei agresiuni.” (ibid., p.317, nota 66). În conluzie, istoricul Alex Mihai Stoenescu sublinia cã “Tot ce a fost gândire de Dreapta româneascã din aceastã perioadã (…) a pornit de la premisa corectã cã Franþa trãdeazã România pentru o înþelegere cu Rusia, cu sacrificarea Basarabiei, fapt care trebuia sã declanºeze o apropiere sistematicã ºi inteligentã de Germania.” (ibidem, pp. 263-264). Principalii adversari publici ai camarilei ºi ai Elenei Lupescu, liderii partidelor reprezentative ale României – Iuliu Maniu, Gheorghe Brãtianu, precum ºi mareºalul Alexandru Averescu, au devenit þinta unor conspiraþii organizate de reþeaua bolºevicã a cãrei exponentã era Elena Grunberg. Conform unui Raport din data de 29 iunie 1935 al „Corpului Detectivilor“, Lupeasca era bãnuitã ºi urmãritã deoarece servea interesele Kominternului.Trãdarea a fost simþitã de cãtre toþi contemporanii lui Carol al II-lea, liderii principalelor partide politice, care însã nu au avut nici puterea ºi nici curajul sã lupte pe faþã cu acesta. În data de 26 iunie 1940, guvernul de la Moscova a adresat României un ultimatum prin care cerea sã i se cedeze Basarabia ºi nordul Bucovinei. Întrunit pe 27 iunie, Consiliul de Coroanã a cerut începerea unor tratative cu U.R.S.S., dar în noaptea de 27/28 iunie, sovieticii adreseazã ultimatumul, “cel târziu la 28 iunie, ora 12“ (s-au acordat 10 ore), România sã evacueze Basarabia ºi nordul Bucovinei. Guvernul lui Carol se conformeazã ultimatumului. La data de 30 august 1940, a urmat impunerea Dictatului de la Viena, act prin care a fost desprinsã din trupul României o suprafaþã de 43.493 km2, cu o populaþie de 2.667.000 de locuitori, din care 50,2% erau români, 37,1% maghiari ºi secui, iar 12,7% germani, evrei ºi alte naþionalitãþi. A urmat ºi pierderea Cadrilaterului. Începute pe 19 august, la ultimatumul german, tratativele dintre România ºi Bulgaria s-au încheiat la 7 septembrie, prin pierderea Cadrilaterului. România pierduse în total peste 33,8% din teritoriu ºi 33,3% din populaþie (peste 6.800.000 de locuitori). Pe 6 septembrie Carol al II-lea abdicã. Rolul sãu era încheiat. Efectele dominaþiei ruseºti asupra Basarabiei ºi Bucovinei sunt descrise într-o lucrare de excepþie, aparþinând lui Mihai Gribincea (“Basarabia în primii ani de ocupaþie sovieticã” (1944 – 1950), prefaþã de prof. univ. Dinu C. Giurescu, editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995), volum din care citãm urmãtorul pasaj: “Cunoscutul istoric Ion Pelivan, referindu-se la Basarabia aflatã sub ocupaþie ruseascã în anii 1812-1918, scria: “În patru secole, turcii pãgâni nu au putut sãvârºi în Moldova ºi Valahia atâtea miºelii câte au facut pravoslavnicii ruºi în Basarabia, timp de 106 ani. Dacã turcii ne-au prãdat rodul muncii noastre, dacã ei ne-au impus birul sângelui nostru, ruºii nu s-au mulþumit numai cu aceasta, ci au cãutat sã ne pângãreascã sufletul, sã ne batjocoreascã limba ºi sã ne omoare însãºi fiinþa noastrã etnicã. Pentru a-ºi atinge scopul, ei n-au cruþat absolut nici un mijloc, nici o mãsurã”. (“Viaþa Basarabiei”, 1941, nr. 1, p. 9.). Aceastã afirmaþie, foarte plasticã ºi prin care sunt formulate trãsãturile definitorii ale regimului þarist în Basarabia, poate fi extinsã ºi asupra perioadei 1940-1941 ºi a celei de la 1944 încoace. Urmãrind desfãºurarea evenimentelor din anii de putere sovieticã în teritoriul dintre Prut ºi Nistru, constatãm o continuitate între cele douã regimuri. Cel sovietic a promovat aceeaºi politicã de subjugare economicã ºi politicã a Basarabiei, dar cu metode mai rafinate, ºi mai brutale în acelasi timp, decât cele practicate de regimul þarist. În perioada sovieticã, politica de deznaþionalizare a fost cu mult mai violentã ºi aplicatã în practicã, cu mijloace mult mai perfide decât cele de pânã la 1918: românii basarabeni au fost exterminaþi prin foame, mânaþi cu de-a sila în colhozuri, deportaþi în vagoane de vite în Siberia ºi Extremul Orient, constrânºi sã-ºi uite limba maternã, istoria ºi credinþa; Basarabia a fost populatã cu elemente alogene prin aplicarea unei politici diabolice de stimulare a migraþiei ºi prin încurajarea tendinþei de statornicire în þinut a unui numãr mare de reprezentanþi ai altor etnii, în special slave. Totuºi, din întreaga istorie a Basarabiei sub ocupaþie sovieticã, cei mai grei ani pentru basarabeni am putea spune cã au fost anii 1940-1941 ºi 1944-1950. Între aceºti ani, românii din teritoriile ocupate de ruºi au fost nevoiþi sã-ºi schimbe radical modul de viaþã ºi de gospodãrire (munca în colhozuri), sã se împace cu faptul cã sunt maltrataþi, cã rodul muncii lor le este furat; în aceºti ani au avut loc douã deportãri masive, a bântuit foametea, care a cosit peste 150 de mii de vieþi omeneºti; s-a înfãptuit colectivizarea forþatã a agriculturii. Aplicând în practicã prevederile protocolului adiþional secret al tratatului Hitler – Stalin (mai cunoscut sub numele Ribenttrop – Molotov, din 23 august 1939, la 28 iunie 1940), Uniunea Sovieticã a ocupat prin forþa armelor Basarabia ºi Bucovina de Nord. În teritoriul ocupat au fost dislocate 15 divizii de trãgãtori, motorizate ºi de cavalerie, 7 brigãzi de tancuri ºi trupe aeropurtate. U.R.S.S. a anexat un teritoriu de 44,422 km (circa 15% din suprafaþa teritorialã a României Mari, cu 3.200.000 de locuitori în Basarabia ºi 6.000 km cu peste 500.000 de locuitori în partea de nord a Bucovinei”. ……………………… Toate aceste date ºi frãmântãri ale perioadei interbelice sunt surprinse pe larg de cãtre publicaþiile interbelice, iar semnalele de alarmã ale jurnaliºtilor au fost, desigur, ignorate pe deplin de cãtre actorii puterii. În lucrarea de faþã sunt redate pentru prima oarã opiniei publice din România, ecourile luptei politice ºi din umbrã care s-au purtat între cele douã teribile rãzboaie. România Mare, visul de generaþii al românilor, s-a prãbuºit ca urmare a uriaºelor tensiuni în care a fost prinsã, dar ºi datoritã unei clase politice ºovãitoare ºi neputincioase. Presa interbelicã nu a fãcut decât sã surprindã ºi sã fotografieze, atât cât se putea, destrãmarea României Mari ºi drama Basarabiei. sursa: hurmuzachi.ro]]>