România e, în multe privinþe, o alcãtuire paradoxalã. De aceea e greu sistematizabilã, de aceea e greu de guvernat. Reuºim lucruri care, în mod normal, nu merg împreunã. Reuºim de pildã, constatase deja Titu Maiorescu, sã producem forme, pentru care ne lipseºte cu totul fondul. Aºa ceva nu e la îndemâna oricui. ªi ceea ce e spectaculos e cã, una peste alta, þara funcþioneazã, aºa paradoxalã, improbabilã cum este! Sã dãm câteva exemple:

Una dintre neobiºnuitele noastre reuºite este sã avem un coeficient imens de poluare (în aer, în apã ºi pe pãmânt), fãrã sã avem o mare industrie. Industria noastrã este sublimã, dar imperceptibilã altfel decât prin cantitatea de toxine pe care o emanã. Ne otrãvim, aºadar, fãrã otravã sau, mai exact, obþinem otravã din te miri ce. O altã reuºitã paradoxalã: avem medici foarte buni ºi spitale foarte proaste.. E inexplicabil cum poþi avea medici de calibru, când mai tuturor le lipseºte instrumentarul necesar pentru a-ºi face meseria onorabil. ªi totuºi ºi-o fac. Medicul te salveazã, “sistemul” te omoarã. Alt miracol: avem o mare concentrare de “atracþii turistice” ºi n-avem turism. Turismul n-ar da rezultate la noi decât dacã s-ar generaliza un mod de teleportare a turiºtilor, aºa încât ei sã ajungã în faþa frumuseþilor patriei fãrã sã aibã nevoie de drumuri, de hoteluri ºi de servicii în general. Paradox colateral: suntem ospitalieri, dar umflãm grosolan nota de platã, pe baza ideii cã “strãinul” trebuie jumulit. Mai departe: ne lãudãm cu elevi eminenþi, foarte bine calificaþi la felurite olimpiade internaþionale, dar ºtim cu toþii cã învãþãmântul autohton e în crizã, cã profesorii s-au descalificat, cã ºcolile sunt delabrate ºi salariile sunt mici. Avem tradiþii agrare incontestabile, pãmânt fertil, mânã de lucru, dar nu prea mai avem agriculturã: mâncãm pâine turceascã, fructe ºi legume comunitare, iar carne ºi produse din carne importãm din toatã lumea. Suntem sãraci, dar am umplut Bucureºtiul de automobile pretenþioase, cârciumile sunt pline, cãlãtorii români se înghesuie prin avioane trans-europene ºi trans-atlantice cu bagaje de apocalipsã. Suntem patrioþi, dar n-avem patriotism: adicã nu ne preocupã grãdinãritul limbii strãmoºeºti, viitorul imediat ºi concret al þãrii, istoria ei, monumentele ei, instituþiile ei. Avem la chefuri romanþioase suspinuri naþionale, dar primul gând când ne amintim de þãriºoarã e s-o delapidãm. Pe mãsurã ce avem elite mai puþine, dezvoltãm faþã de ele un dispreþ tot mai mare. Avem ºomaj, dar muncim la negru, n-avem bani, dar ne descurcãm, suntem creºtini, dar la câte un hram sau la câte o sãrbãtoare ortodoxã ne îmbulzim, ne ocãrâm ºi vociferãm ca o hoardã fãrã istorie ºi fãrã credinþã. Orice analizã a României contemporane (sau eterne?) se blocheazã, la un moment dat, în paradoxuri asemãnãtoare. Inventarul lor pare infinit. În rezumat, s-ar spune cã ori avem evoluþii interminabile, care nu culmineazã niciodatã într-un scop atins, ori avem împliniri care nu se justificã prin nici o evoluþie. Ori drum fãrã þintã, ori þintã fãrã drum. Creºterea organicã, cu rezultat conºtient ºi = previzibil, continuitatea, consecvenþa, organizarea, tenacitatea iatã virtuþile care ne lipsesc. Dar ne descurcãm noi ºi fãrã… De la Andrei Pleºu citire : Nici în strãinãtate nu e totul perfect. Nici vorbã. În Franþa disciplina rutierã e ºleampãtã, infinit mai rea decât în Germania; portofelul îþi poate fi furat oriunde pe glob; ºmecheri ºi obraznici se gãsesc pretutindeni; surpriza restaurantului scump ºi prost e mereu posibilã; unele locuri sunt murdare; blocuri dizgraþioase s-au construit, mai ales în anii ’60, peste tot; companiile aeriene occidentale oferã servicii mediocre, provoacã întârzieri, nu te scutesc, la o adicã, de pierderea bagajelor. Pe scurt, oriunde te-ai afla, poþi întâlni numeroase prilejuri de indispoziþie. La noi e altfel. Neregulile, inconfortul, arbitrarul, lipsa de educaþie, nesimþirea, ilegalitatea, aproximaþia, mã rog, toatã ornamentica “milenarã” a þãriºoarei ilustreazã o tradiþie durabilã. Nu e vorba de accidente, de “din când în când”-uri tolerabile, inerente, compensate de un fundal general agreabil. Fundalul a ocupat avanscena. ªi e esenþialmente neplãcut. E muºchiulos, vital, indestructibil. Turcii vin ºi pleacã, fanarioþii vin ºi pleacã, ruºii vin ºi pleacã, comuniºtii vin ºi pleacã. Noi rezistãm fãlos, fudul, chefliu ºi dârz. Dãm vina pe ei, pe toþi, ºi ne vedem de treabã. NATO încearcã sã ne organizeze, UE încearcã sã ne domesticeascã. Degeaba. Apa trece, pietrele rãmân, avem ºapte vieþi în pieptul de aramã, românul nu piere. Nu moare ºi nu se transformã. Se adapteazã. Se descurcã. Þine cu dinþii de specificul lui naþional. ªi tocmai de aceea, sunt pesimist. Cred cã nu ne vom schimba niciodatã. Vom continua sã stãm în calea tuturor binefacerilor ºi noroacelor, fãrã sã luãm decât caimacul de primã instanþã. În rest, vom dospi, somnolenþi, în dulcele borº autohton, cu mici accese de enervare tandrã… Strãzile vor rãmâne mereu betege, pline de gropi ºi asfaltate cu gumilastic, autostrãzile, dacã vor exista, vor fi niºte ºantiere perpetue, ºoferii “profesioniºti sau amatori” vor conduce bezmetic, isteric, mitocãneºte. κi vor parca maºinile în poarta ta, în curtea ta, în sufletul tãu ºi, dacã protestezi, te vor înjura exterminator sau vor zâmbi suveran, de la înãlþimea limuzinei proprii. Justiþia va fi mereu o loterie, ziarele vor evita orice urmã de decenþã ºi de nobleþe. Limba se va strica zi de zi, televiziunile vor atinge culmi de manipulare ºi trivialitate. Laura Andreºan e doar începutul. Oricine va putea striga în piaþa publicã orice despre oricine. “Relaþiile”, pilele, bacºiºul vor fi la fel de greu de înlãturat ca ºi câinii vagabonzi, politicienii vor perora obscen despre patrie ºi se vor gândi strict la gãºtile de partid ºi la conturile personale. Toate scursurile vor ajunge vedete, toþi derbedeii vor deveni campioni ai dreptãþii. Vom fi sufocaþi de proasta creºtere, de inculturã, de muzicã proastã ºi de fast-food. Prostia va avea bani, iar nepriceperea va avea putere. Aerul se va umple de invidie, urã ºi bãºcãlie. Comunismul va reînvia, roz ºi cochet, cu sprijinul unor bãieþei de bani (ºi idei) gata, semidocþi ºi trendy, netrãiþi, iresponsabili, grãbiþi sã gãseascã înainte de a cãuta. În schimb, icoanele vor fi evacuate din viaþa publicã, în numele unei libertãþi de conºtiinþã care nu ºtie încã nici ce e libertatea, nici ce e conºtiinþa. Manelele se vor multiplica, urbanistica va intra în colaps, vom avansa trudnic printre rãgete ºi scuipãturi. ªi vom vota, o datã la patru ani, în funcþie de clubul sportiv care ne place. Cum vedeþi, sunt pesimist. Ba pot, pentru ca sã spun, cã sunt apocaliptic. Totul a început când, întors la Bucureºti dupã o vacanþã agitatã pe alte meleaguri, am constatat douã lucruri: mai întâi cã e mai cald decât în restul Europei, mai cald decât la Mediterana ºi apoi cã singura scarã rulantã care urca de la autobuze la ghiºeele de control-paºapoarte nu funcþioneazã. Am urcat gâfâind, cu mireasma patriei în nãri. Sunt prea pesimist? Sã dea Dumnezeu! De-abia aºtept sã fiu contrazis. A. Pleºu]]>