Adevărul vorbeşte prin gura copiilor

În ciuda cenzurii atente din cadrul MISA, ca în orice sistem totalitar, Adevărul îşi face loc şi se ridică precum uleiul deasupra apei ”adevărurilor” oficiale.

Un exemplu în acest sens îl constituie un pasaj atent ”scăpat” în articolul-reportaj publicat pe site-ul ziarului Libertatea, cu titlul ”Am stat o noapte la MISA. Cum trăiesc yoghinii din așezămintele spirituale”, ce relatează experienţa jurnalistei Andreea Archip, care ”a locuit o zi şi o noapte într-un așezământ MISA din București, a participat la activitățile de acolo și a urmărit ca din discuțiile deschise și libere cu yoghinii să le înțeleagă modul de viață.”

În articolul respectiv, jurnalista redă o parte din dialogurile purtate cu ashramiştii alături de caare a fost cazată, iar unul dintre acestea este deosebit de interesant. Redau pasajul: cazul Letiţiei, tânăra în vârstă de 24 de ani, studentă la psihologie, despre care se afirmă că ”18 din cei 24 de ani ai săi sunt legați de practica yoga”. Ce ne spune Letiţia: „Eu pot să zic din experiența mea, fiind născută într-o familie care practica yoga, că mi s-a pus pe tavă totul de la început… Și pot să spun că prin adolescență am avut diverse întrebări de genul: dacă nu așa e bine, dacă e totul o minciună și așa mai departe. Și am ajuns la concluzia următoare: chiar dacă este totul o minciună, este cea mai bună minciună care mi s-a spus vreodată, este cea mai coerentă. Cea mai … de toate. Și am ajuns la concluzia: chiar dacă e fals, mie tot aicea mi-e cel mai bine”, explică studenta la psihologie.

Când am citit pasajul respectiv, ceva din mine a tresărit. Mai auzisem cândva exact aceeaşi frază în trecut. O fostă iubită de-a lui Gregorian Bivolaru, care îi reproşase acestuia că MISA este o mare minciună, primise de la el, într-o răbufnire de sinceritate, următorul răspuns: ”da, poate că MISA este o minciună, însă în faţa urâţeniei realităţii, este cea mai frumoasă minciună pe care le-o poate oferi cineva acestor oameni.”

Oare adevărul a răzbit din nou, spontan, din gura acestei copile, sau a fost ”plantat” insidios în text, de maestrul păpuşar – spre lămurirea celor care încă mai aveau îndoieli despre rezultatele şi miracolele care cam întârzie să apară !?

Cunoscând atenţia de-a dreptul paranoică pe care Gregorian Bivolaru le-a insuflat-o apropiaţilor săi – când vine vorba de presă şi imagine publică, nu-mi prea vine să cred că fragmentul Letiţiei a fost unul spontan, ne-premeditat.

Parcă şi văd lungul proces de aprobare al propunerii (probabil răsplătite generos financiar de bogătaşii Mişcării) ”operaţiunii” intitulate ”o zi cu un ziarist în ashram”: trimiterea biletului către Grieg, prin tot felul de mâini anonime, cu guri cusute de secretul jurămintelor pe viaţa şi pe evoluţia lor spirituală; trimiterea mesajelor prin proxy-servere utraprotejate către locaţia secretă a Maestrului, răspunsul cu ”DA” al acestuia, cu sfaturile punctuale privind modul în care să fie efectuată regia. Apoi şedinţa şefilor de ashram, în miez de noapte, în care s-au hotărât mutările de oameni, în ashramul-model pe care trebuia să îl viziteze ziarista: ce ashramişti să transplanteze în preajma ei: cutărică, că e haios şi spune glume; cutăreasca, că a fost victimă şi a câştigat la CEDO; cutărică, că s-a vindecat de nu-ştiu-care boală prin yoga -şi tot aşa. Au strămutat la alte locaţii triştii, ciudaţii, săracii-fără-dinţi-slabi-morţi şi alţii care ar fi putut ridica semne de întrebare. Au înconjurat ziarista respectivă doar cu persoane emblematice pentru poveste, aşa cum se voia spusă – de Sus.

Nu ştiu de ce, dar parcă îmi imaginez că aşa procedează şi oficialii din Coreea de Nord, când vine vre-un vestic în vizită. Respectivul este purtat cu atenţie doar în mediu controlat, înconjurat doar de oameni ”cum trebuie”, pentru a i se prezenta imaginea favorabilă Sistemului. Cum făcea de altfel şi Ceauşescu cu oficialii străini ce vizitau România comunistă.

Parcă şi văd şedinţa de pregătire a respectivilor, în care li s-a citit direct biletul venit de la Grieg, cu directive. Cum li s-au trasat sarcini, cum să se poarte, ce să zică fiecare şi mai ales, ce subiecte să evite să discute în prezenţa ziaristei. Şi erau, har Domnului, atâtea lucruri inedite de prezentat, din viaţa zilnică a ashramistului de la MISA: bileţelele cu ”arzi o oală, cumperi trei”; biletele din frigider, de pe pungile cu mâncare, ca nu cumva să îţi mănânce ”din greşeală”, colegul de ashram, mâncarea; biletele cu avertismentele de la locul de aprins ofrandele de lumină (nu daţi foc la ashram !); caietul de programări pentru camera de amor; şedinţele de ashram, bileţelele de aprobare a plecărilor din ashram, bileţelele de aprobare pentru plata karma yoga de către cei care au un job, bileţelele de tragere la sorţi pentru servicii în timpul taberelor, bileţele pentru scoatere/băgare/porţie-dublă la mâncare, tabelele cu penalităţi (dublarea orelor) ale restanţierilor la karma yoga din ajunul taberelor, de la tipografie, jurămintele de păstrare a diverselor secrete. Tabelele de prezenţă la diverse activităţi obligatorii (mitinguri, meditaţii de susţinere, etc.) Şi câte şi mai câte ! Deci, fără glumă, cred că în prima fază au trebuit să facă razie la bileţele !!!

Poate unii vor crede că exagerez şi proiectez o viziune paranoică asupra organizării detaliilor acestei poveşti. Însă cei care au trăit sau trăiesc în ashram ştiu că ăsta e adevărul: la MISA se practică dublul limbaj, dublul sistem de valori, de gândire. Imaginea cu două feţe, specifică sistemelor totalitare: afară e vopsit gardul, înăuntru-i leopardul. Iar treaba asta se vede din grija cu care a fost ”montat” interviul Gabrielei Ambăruş, cu aceeaşi ziaristă de la Libertatea, la doar o zi distanţă de publicarea poveştii cu ashramul.

Desigur, interviul respectiv face şi el parte din campania de spălare a imaginii publice a MISA, căci el este publicat la o zi distanţă de articolul despre viaţa idilică de ashram.

Probabil că şi întrebările interviului au fost stabilite dinainte şi au trecut prin aceeaşi procedură de aprobare ”de Sus”. Cu tot cu răspunsuri. De aici şi aerul de artificial, de regie ieftină care nu are nici o legătură cu jurnalismul pe bune. Căci nu s-a pus nici o întrebare dificilă, indiscretă, specifică jurnalismului de investigaţii, gen: unde se află în prezent Gregorian Bivolaru ? De ce sau cine se ascunde ? Au fost soţii Cioloş cursanţi MISA, şi cum explică contradicţia între recunoaşterea făcută de Gregorian Bivolaru şi negarea oficială de pe site ? Ce se întâmplă cu ashramiştii care îmbătrânesc sau se îmbolnăvesc (cum, yoghinii nu se îmbolnăvesc !?). Există vreo formă de protecţie socială (pensie, asigurare de boală) pentru yoghinii ashramişti care şi-au petrecut mai bine de jumătate de viaţă muncind în ashramurile MISA ? Cât de bine se mai pot integra social aceştia, când sunt daţi afară sau aleg să plece ? Care e treaba cu jurămintele şi secretele ? Câţi bani a strâns MISA din donaţiile celor care muncesc în străinătate în regim de karma yoga (bărbaţii în construcţii iar femeile în sex bussiness) şi unde s-au dus acei bani ?! Este MISA o iluzie aurită sau o cale de ieşire din iluzie ?

Cred că răspunsul la această ultimă întrebare este cel mai important dintre toate. Şi tocmai a fost dat, cu o sinceritate calculată, prin gura Letiţiei, ca să nu mai poată spune nimeni că n-a ştiut şi că a fost înşelat. Căci dacă o călăuză îţi spune în treacăt, printre altele, că drumul pe care te-a dus nu duce la ieşirea din labirint, ca multe altele dar e mai frumos, nu mai ai ce să îi reproşezi. În fond, ai fost avertizat, dar TU ai ales să continui. Însă aici este golănia şi şmecheria. Problema este că dacă ai fi fost avertizat de la început, poate ai fi ales altceva. Însă unii, după ce au străbătut o cale lungă, găsesc dificil faptul de a o apuca pe un alt drum care să ducă eventual la libertatea reală, şi continuă să meargă, acceptând că trăiesc într-o minciună aurită şi totuşi sperând undeva, într-un colţ de suflet că poate printr-un miracol datorită sincerităţii aspiraţiei lor, minciuna se va transforma în Adevărul care eliberează. Însă, vorba cuiva: sunt pline cimitirele de optimişti, iar speranţa moare ultima.

În încheiere, îi urez la mulţi ani lui Gregorian Bivolaru, că tot se apropie ziua lui de naştere. În fond, nu e un tip rău, nu ? A oferit o iluzie aurită, confortabilă, în locul suferinţei iluziei generale. E un generos. Chiar dacă a avut şi el câte ceva de câştigat din asta. Alţii nu oferă nici măcar atât.

]]>