Adam

Motto: If there is a book you want to read, but it hasn`t been written yet, then you must write it ! – Toni Morrison Partea I Adam se îndrepta agale spre intrarea zgârie-norului pe fațada cãruia șerpuiau electrizant însemnele trustului medical. Senzorii de la intrare emiserã piuitul sec semn al faptului cã nu fusese recunoscut de sistem, iar el se îndreptã, la fel ca în vremurile vechi, cãtre recepție, unde un consultant uman îl întâmpinã surprins. Adam își scoase tacticos legitimația de identificare, pe care consultantul o preluã ceremonios, introducându-i datele în terminalul virtual. Pe lângã ei se prelinserã între timp mai bine de 10 alte persoane, ce se mișcau somnambulic, ghidate de vocea interioarã a inteligenței artificiale a clãdirii, care îi și ghida vizual cu sãgeți fluorescente virtuale cãtre încãperile unde urmau sã le fie verificați parametrii de sãnãtate. Datoritã interfeței neuronale integrate, pacienții erau reperați instantaneu încã de la intrarea în clãdire, iar gigantica inteligențã artificialã a trustului medical îi direcționa fãrã greș cãtre încãperile unde aveau programare, transmițându-le direct prin organele de simț branșate la internet, informațiile necesare. Adam era unul dintre tot mai puținii oameni ce refuzaserã beneficiile interfeței neuronale și chiar pe cele ale dispozitivelor biometrice de identificare. Se mândrea cu faptul cã structura sa biologicã era nealteratã de tehnologii, umanã și naturalã sutã la sutã. Bineînțeles, acest lucru prezenta – în viziunea unora, și anumite dezavantaje, care însã lui nu îi displãceau, ba dimpotrivã. Trebuia permanent sã prezinți la control actele, pentru a fi identificat la utilizarea serviciilor publice, în vreme ce majoritatea concetãțenilor sãi beneficiau de  recunoașterea automatã a identitãții, grație conexiunii la sistemul global virtual. Însã lui Adam îi plãcea contactul uman. Îi plãcea sã fie întrebat, legitimat de cãtre un semen de-a sãu, decât sã fie salutat afabil de cãtre o mașinã. Realiza cã se iluzioneazã, cã de fapt aceste contacte sporadice nu reprezintã nimic serios, însã ele îi mențineau iluzia unei socializãri din vremuri demult apuse, care astãzi îi lipseau. Consultantul îi întrerupse șirul gândurilor, restituindu-i bucãțica de plastic ce avea numele sãu înscris pe ea. Documentul sãu de identitate. Majoritatea tinerilor îl priveau ca pe o ciudãțenie, neînțelegând încãpãțânarea cu care Adam refuza beneficiile interfeței neuronale. Însã el ținea la vechile sale obiceiuri. Ascultã cu un aer absent indicațiile consultantului și porni pe urmele sãgeții roșii ce se aprindea intermitent pe podeaua cu holograme de sub picioarele lui. Indicatorul îl duse în pragul unei uși unde se stinse pâlpâind, semn cã ajunsese la destinație. Ne-recunoscându-l, ușa rãmase închisã, însã Adam era obișnuit cu orbirea administratorilor virtuali fațã de persoana sa, așa cã împinse ușurel ușa, care cedã și se deschise. În încãpere se afla un alt consultant, purtând însemnele de medic-analist, care îl salutã binevoitor, consultând în propriul sau câmp vizual virtual fișa medicalã a lui Adam. Îl invitã se se lungeascã pe o sofa din gel nanitic, ce se mulã imediat în jurul corpului lui Adam precum o imensã bulã de apã, susținându-l confortabil, pãstrându-i deschise doar orificii prin care sã priveascã, sã vorbeascã și sã respire. În mai puțin de un minut consultația se finalizã, iar consultantul îl întrebã pe Adam cum dorește sã primeascã rezultatele. Adam optã pentru transferul informațiilor cãtre locuința sa – sau mai bine zis cãtre inteligența artificialã a acesteia, care urma sã ia toate deciziile necesare corectãrii prin alimentație, medicație și stil de viațã, a stãrii de sãnãtate a lui Adam, în cazul în care analiza sãnãtãții la care tocmai fusese supus – ar cere-o. Obișnuit sã interacționeze cu oamenii, Adam îl întrebã pe consultant dacã totul este în regulã cu sãnãtatea lui. Acesta ridicã plictisit din umeri și îi indicã cu un gest sã acceseze o interfațã virtualã graficã aflatã într-un colț al încãperii. Eșuând în tentativa lui de comunicare, Adam își târșâi picioarele spre ieșire și pãrãsi încãperea. Din celelalte încãperi, alte mii de oameni intrau sau ieșeau într-un flux continuu, pefect ordonat. Pentru ei, analiza sãnãtãții era mult mai simplã, cãci de la intrarea în clãdire softul medical al trustului se racorda la interfața lor neuronalã, colectând datele culese din sistemul neuro-vegetativ al persoanei respective. Apoi acestea erau analizate, comparate cu datele anterioare, stocate iar în cazul în care indicatorii de sãnãtate proveniți de la un țesut sau organ prezentau anomalii ce indicau o stare de boalã, programe de reconfigurare și reparare activau la nivel celular – prin intermediul interfețelor neuronale, sistemele de corecție și reconfigurare permițând readucerea celulelor sau a unor întregi organe sau țesuturi – în parametrii normali de funcționare. Astfel, printr-o simplã vizitã de câteva minute în incinta trustului medical, membrii societãții erau readuși în parametrii normali biologici ce poartã denumirea comunã de stare de sãnãtate. Nu la fel stãteau lucrurile pentru Adam. Întrucât el refuzase implementarea sistemului de interfațã neuronalã, Sistemul nu avea acces direct la informațiile despre starea de sãnãtate a celulelor lui, fiind necesarã culegerea de informații prin intermediul sofalei medicale cu nanoboți, pe care o vizita din când în când. În ceea ce-l priveau, corecțiile stãrii lui de sãnãtate nu se fãceau direct, prin readucerea în parametrii normali de funcționare celularã, ci prin mãsuri adecvate, externe, adicã prin alimentație, medicație, odihnã și  mișcare. Acceptase ideea cã în timp, corpul sãu nu va mai putea fi reparat doar prin mãsuri externe, iar procesul de îmbãtrânire își va urma cursul, spre deosebire de cei ce acceptaserã implantul interfeței neuronale, însã acest lucru nu îl deranja. Tinerețea veșnicã îl înspãimânta, îi dãdea sentimentul pierderii însemnãtãții timpului, al valorii devenirii. Aprecia unicitatea clipei din perspectiva efemeritãții ei, precum un om ce preferã gustul și savoarea unei sticle de vin Chardonnay producția 1963, ultima sticlã rãmasã din acel an, decât sã știe cã se poate bucura o eternitate, mereu și mereu, de același vin aflat la discreție. Opulența și risipa resursei numite timp îi rãpea savoarea trãirii clipei, sãrãcind-o de valoarea sa. De aceea alesese simplitatea traiului muritor, într-o lume ce tindea spre nemurire. E drept, nemurirea tehnologicã implica și riscuri, ce demonstrau cât de fragil era sistemul. Nu rare erau cazurile în care grupãri teroriste încãrcau viruși informatici pe rețelele publice virtuale, aceștia infectând rețelele neuronale ale ghinioniștilor ce se aflau în contact la acel moment cu respectivele rețele, iar jurnalele de știri abundau în secvențe macabre cu oameni ce se dizolvau pur și simplu în câteva minute, în mase de carne însângerate, sub impactul devastator al virușilor informatici ce declanșau haosul în sistemele neuronale de control al sãnãtãții individuale. Însã riscul unor astfel de evenimente era mic, iar impactul asupra publicului, nesemnificativ, în comparație cu beneficiile oferite de branșarea la Sistemul virtual global prin intermediul implantului neuronal. Implantul era realizat încã din primii ani de viațã, însã pãrinții puteau opta (încã) pentru progeniturile lor, cu privire la realizarea implantului. Un mic mãnunchi de bio-siliciu grefat pe mãduva spinãrii, hrãnit și crescut adecvat, ajungea în scurtã vreme sã dubleze sistemul nervos al individului, preluând și susținând funcțiile vitale și – cel mai important, deschizând individului accesul direct cãtre rețeaua virtualã a internetului, prin toate cele 5 simțuri. Individul nu era conectat la rețea doar ca entitate-persoanã-nume, ci și ca vãz, auz, miros, pipãit, gust, memorie și trãire, fiind prezent în contact cu Rețea ori de câte ori își dorea. Acest dublaj permitea utilizatorilor acces simultan în douã lumi – cea fizicã și cea virtualã, ce permiteau vieți uneori paralele și total distincte una de cealaltã. Adaptabilã prin natura sa, ființa umanã ajunsese sã își adapteze declanșatorul magic ce separa cele douã lumi, lãsându-le sã se întrepãtrundã fãrã a se amesteca haotic. Învãțați de mici cu interfața neuronalã, copii învãțau sã o foloseascã, sã co-existe pe diferite planuri ale existenței – fizic și virtual, ajungând uneori la performanța de a realiza activitãți simultane, complet distincte. Nu de puține ori se întâmpla ca unii tineri sã se angreneze virtual în activitãți recreative precum jocuri de echipã, în timp ce în lumea fizicã se deplasau, mâncau sau fãceau alte activitãți puțin solicitante. Va urma]]>