ABSURDUL SINUCIDERILOR

       Poziþiile Sfinþilor Pãrinþi ºi ale Sfintei Scripturi despre aceastã chestiune. În ziarul „Peloponnisos” din Patra s-a publicat pe 13 mai ac. un articol foarte interesant al predicatorului Sfintei Mitropolii a Patrelor, Arhimandritul Chiril Kostopoulos – un fervent apologet anticatolic –, articol în care pune în luminã absurdul sinuciderilor. Vã prezentãm mai jos articolul predicatorului, care este doctor în Teologie ºi profesor la Universitatea Deschisã Elenã: „Este o constatare de fiecare zi cã mai cu seamã omul contemporan trãieºte haosul nonsensului vieþii. Una gândeºte, alta crede, alta spune, alta face. Se adevereºte spusa lui Albert Camus cã ne aflãm într-un «teatru al absurdului». ªi asta pentru cã în epoca noastrã toate valorile umane au fost rãsturnate. Valori morale, adevãruri religioase, convingeri ºtiinþifice ºi sociologice – care altãdatã erau fundamentul activitãþii umane – devin toate obiect de zeflemisire ºi de criticã acidã. Cu adevãrat trãim «teatrul absurdului»… Dacã sentimentul absurdului poate fi definit drept conºtientizarea «non-sensului» acþiunilor umane, atunci toate în viaþã sunt în afara raþiunii ºi, astfel, sunt lipsite de scop. Din acest motiv, urmarea «logicã» a «lipsei de scop» a acestei vieþi este – potrivit nihilistului Schopenhauer – sinuciderea. Sinuciderea în zilele noastre tinde sã devinã o modã având ca justificare criza economicã. Cu toate acestea, problema sinuciderii este veche. A intrat în existenþa omului din clipa în care el a crezut cã este stãpânul vieþii sale ºi prin urmare poate sã îi punã capãt când vrea ºi când judecã el cã este necesar. Mulþi filosofi din antichitate prezintã sinuciderea ca act de eroism ºi nu de laºitate, precum stoicii, Hegesias din Cyrene ºi alþii. Dar ºi filosofi contemporani sunt susþinãtori ai poziþiei de mai sus ºi promotori ai sinuciderii. Menþionãm pe câþiva, precum Hume, Voltaire, Schopenhauer, Morselli. În paralel, sunt mulþi filosofi – atât din antichitate, cât ºi moderni – care au dezaprobat acest act disperat ca fiind nelegiuit; astfel sunt orficii ºi pitagoreicii, dar ºi Kant, Fichte, Heger ºi alþii. Platon spune în acest sens: «Îºi nedreptãþeºte sufletul cel care se grãbeºte sã punã capãt vieþii sale de timpuriu, împiedicând astfel ca sufletul sã se îmbunãtãþeascã. Obligat fiind sufletul sã pãrãseascã forþat trupul înainte de a se curãþi deplin de rãutate,  nu poate sã fie primit într-un loc curat de  rãutãþi» (Theaitetos 177a.3). Potrivit aceluiaºi filosof, omul este dator sã nu se grãbeascã sã iasã din viaþã, ci sã rabde, «dacã se aflã în sãrãcie, dacã se aflã în boli sau în altele din cele considerate rele, totuºi acestea reprezintã un bine faþã de sfârºitul vieþii ºi de moarte» (Politeia 613a.5). Aristotel, la rândul lui, dezaprobã ºi el sinuciderea ca act fiind un act de laºitate, iar nu de bãrbãþie. Subliniazã: «A-þi lua zilele pentru a fugi de sãrãcie sau de [nefericirea în] dragoste sau de orice altceva aduce mâhnire nu este o faptã de bãrbãþie, ci mai degrabã de laºitate, e o slãbiciune sã fugi de cele dureroase» (Etica Nicomahicã 1116a.12). ªi în altã parte: «Oamenii de nimic dintre muritori spun cã e mai bine sã mori, decât sã suferi» (Etica Nicomahicã, 1230a1). La fel ºi credinþa iudaicã condamnã sinuciderea ca fiind potrivnicã poruncii lui Dumnezeu «sã nu ucizi». Iosipos scrie: «Sinuciderea este înstrãinarea de firea comunã a tuturor animalelor ºi lipsã de evlavie faþã de Dumnezeu, Ziditorul nostru» (Despre societatea iudaicã 3, 369, 1). În creºtinism, credinciosul cunoaºte esenþa acestui lucru. ªi este una singurã, anume cã sinuciderea nu este soluþia. ªi nu este soluþia din urmãtoarele motive: În primul rând, fiinþa umanã nu s-a creat pe sine ºi ca atare nu este omul acela care ºi-a dat sieºi viaþã. Prin urmare, este inadmisibil sã îþi iei viaþa pe care altul þi-a dat-o, nu þi-ai dat-o tu însuþi. ªi acest Altul este Dumnezeul Treimic, Creatorul nostru. În al doilea rând, omul – potrivit adevãrului descoperit de Însuºi Domnul Dumnezeu-Omul Care S-a revelat pe Sine – existã ontologic ºi dupã încheierea acestei vieþi trecãtoare. Deci, este de la sine înþeles cã sinuciderea nu rezolvã în esenþã ºi în mod definitiv problema. Dimpotrivã, o extinde ºi dincolo de aceastã viaþã, fãcând-o veºnicã. În secolul al II-lea, creºtinii, în timpul prigoanelor nu îºi mãrturiseau credinþa decât dacã  erau întrebaþi, ca sã nu-ºi punã viaþa în pericol ºi acest lucru sã fie considerat sinucidere. În afarã, desigur, de unele excepþii asupra cãrora a hotãrât însãºi Biserica. Sfântul Ioan Gurã-de-Aur, reprezentând concepþia bisericeascã mai generalã, caracterizeazã sinuciderea drept o crimã mai mare ºi mai condamnabilã decât uciderea: «Cel care prin moarte violentã îºi distruge viaþa este criminal. Pentru cã Dumnezeu pe sinucigaºi îi trimite în iad… ºi toþi aceºtia Îi sunt potrivnici» (PG 61, 618). Canonul al 14-lea al Sfântului Timotei, care a primit autoritate ecumenicã de la canonul al 2-l1 al Sinodului al VI-lea Ecumenic, interzice sã se sãvârºeascã pomenire pentru sinucigaºi. Pãrerea Sfinþilor Pãrinþi faþã de sinucidere se sprijinã pe Sfânta Scripturã. Scriind Corintenilor, Apostolul Neamurilor, Pavel, subliniazã: «De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el» (I Corinteni 3, 17). Asta înseamnã, tâlcuieºte Sfântul Ioan Gurã-de-Aur, iadul veºnic. ªi asta pentru cã suntem mãdulare ale Trupului lui Hristos, dupã cum tot Apostolul Pavel aratã: «pentru cã suntem mãdulare ale trupului Lui, din carnea Lui ºi din oasele Lui» (Efeseni 5, 30). Soluþia, aºadar, în orice problemã – oricât ar fi de gravã – nu se poate gãsi în sinucidere, ci în viaþã ºi în adevãr. ªi, dupã cum trebuie sã ºtim, viaþa de sine stãtãtoare ºi adevãrul de sine stãtãtor este Iisus Hristos. El ne-a dãruit aceastã viaþã. El este Domnul vieþii ºi al morþii, pentru cã prin moartea pe Cruce a omorât moartea. Astfel, omul trebuie sã fie ca un ostaº al lui Hristos, credincios datoriei lui, paznic al darului preþios al vieþii ºi sã îºi urmeze cursul vieþii cu rãbdare ºi cu nãdejde pânã la vremea de Dumnezeu rânduitã a plecãrii lui în patria cereascã”. Orthódoxos Týpos, nr. 1930, 8 iunie 2012, p. 3. Traducere Mihail Ilie – GraiulOrtodox]]>