A mai trecut un an…

Cum e și firesc, primul articol pe nou an îl dedic Revelionului. Reveria de dupã noaptea anului nou, cu bucuriile, nostalgiile și tristețile ei. Cã vrei sau nu, noaptea dintre ani este momentul în care tragi linia și te regãsești: depinde de tine cum. Mai bãtrân cu un an, mai înțelept… sau poate nu, mai împlinit, mai fericit, sau… dimpotrivã, mai trist și mai obosit. Prilej sã constați cã ești singur (lucru pe care ai amânat sã îl observi tot anul) sau cã ești cu persoana iubitã. Momentul adevãrului, când descoperi poate cã persoana iubitã poate cã a ales sã își petreacã Revelionul cu altcineva. Drame mãrunte, drame personale, toate visate în cercul polar al unei singure nopți de iarnã, noaptea cea mai lungã din an…În ciuda ambianței festive, surprinzãtor de puțini oameni fericiți… Cei mai mulți, au petrecut noaptea de anul nou în fața televizorului, prietenul cel mincinos și fãțarnic ce se joacã cu demonul plictiselii din fiecare. Emisiuni pre-înregistrate, în care actori chipeși și domnițe planturoase se hãhãie și se prefac cã se amuzã, ca niște maimuțe puse sã joace rolurile unei piese de teatru sublime, a cãror înțeles le scapã. Uneori, pentru o clipã, mãștile alunecã și dau la ivealã aceeași plictisealã ce îi înfrãțește cu telespectatorul. Bãrbați frumoși și femei superbe, în costume poleite, sunt oferiți vederii publicului pe tabla magicã a oglinzii televizorului, așa cum împãrații Romei ofereau în vechime prostimii circul sângeros al amfiteatrului. Sesizez cu stupoare cã cei de lângã mine îi cunosc pe protagoniști, le cunosc cu amãnunțime viețile, relațiile, reușitele, situația materialã și sentimentalã. Aud: ”uite-o și pe X, are un bãiețel, dar e din nou singurã… și y e singurã… și cutare s-a despãrțit…” De unde aceastã avalanșã televizatã de ”vedete” singure, în ciuda frumuseții lor fizice ? Starea lor tristã mã duce cu gândul la niște puștani ce au primit câte un ferrari, dar nu știu sã meargã cu el decât cel mult cu viteza întâi. Bãrbați cãrora nu le-a fost dat sã cunoascã ”manualul de utilizare” al enigmei numite Femeia; femei care rateazã în mod repetat o fericire himericã din aceeași lipsã de cunoaștere a naturii intime a bãrbatului… A venit clipa când, ca în fiecare an, mã retrag pentru a mã regãsi. Închid cu blândețe porțile simțurilor și mã retrag în turnul de fildeș al conștiinței, unde ființa mea se regãsește tangentã cu adevãruri mai profunde decât cele oferite vulgului de stãpânii televiziunilor. Reiau etapele de fiecare an ale scufundãrii/ascensiunii, mã îmbãt cu miresmele celor 10 miracole ale manifestãrii, rememorez cu nostalgie clipele minunate în care mã inundau revelații, când tânjeam sã ghicesc, precum șamanii sau augurii, viitorul în mãruntaiele… proprii J. Acum, mã regãsesc firesc în înțelepciunea cuvintelor spunse demult, cândva, de un înțelept: Zilele si anii trec, viata se scurge incet, incet, Iar oamenii isi risipesc timpul in cautarea placerilor. Ei intreaba, “Luna sau anul acesta vor fi mai buni?” Orbi la trecerea rapida a vietii, Prostii cultiva preocuparile prostesti. Revin la minutul trecerii între ani, pentru a ciocni tradiționalul pahar cu cei dragi. Dupã care mã întorc în turn. Mã regãsesc privindu-mi viața, anul ce s-a mai scurs din clepsidra timpului. Sunt mai matur, mai experimentat, mai hârșâit în ale vieții. Cu mai puțini prieteni, cu mai puținã încredere în oameni, în altruismul lor. Cu mai multã dorințã de a rupe plasa de pãianjen ce mã separã de libertate.  E timpul sã plecãm în club. Revin la realitatea cotidianã, ne aranjãm și plecãm. Aspir, odatã cu parfumul delicat al pãrului Ei, nerãbdarea și pofta de viațã pe care o emanã. Ca de obicei (sau aproape), sunt singurul bãrbat într-un grup de prietene de-ale ei. Încep sã fie și de-ale mele. În mod natural, corpul intrã în ritmul muzicii. Cei din club sunt deja montați de alcoolul ce curge din belșug pretutindeni. Mi se oferã un pahar, în care îmi înmoi buzele, ca într-un ritual de inițiere, de acceptare în grupul bahic al dansatorilor diluați în atmosfera încãrcatã de muzicã și fum. Muzica e bunã, dar prea tare pentru urechile mele, proaspãt revenite din liniștea camerei de meditație. Mã simt bine, fuzionez cu grupul, corpul începe sã se miște în ritmul muzicii. Încep joaca preferatã, urmãrirea figurilor interesante. Atmosferã de carnaval fãrã mãști, în care participanții se mascheazã cu mușchi lucrați la salã, silicoane, machiaje și haine strãlucitoare. Rar, întrezãresc frumuseți naturale, în oceanul de povești stridente și mincinoase. Spre deosebire de ceilalți, nu am nevoie de alcool pentru a mã dezinhiba, pentru a-mi depãși limitele. Prefer sã fac trecerea conștient, gradat, sã mã bucur de ea. Majoritatea din jurul meu preferã calea facilã a uitãrii propriei ființe, a pãrții lor raționale ațipite de aburii alcoolului. Totuși, prea multe fete singure în jur, ce își mascheazã tristețea sub false explozii de veselie, ce își verificã pe furiș, din când în când telefonul. Prea mulți bãrbați ce rãtãcesc prin mulțime, cu paharul în mânã, cãutând cu privirea în gol. Mã bucur, mã scald în frumusețea și luxul din jur, în risipa de zâmbete, frenezie și îmbrãțișãri, devin pentru o clipã suspendatã în eternitate un favorit al sorții, unul dintre puținii care au alãturi persoana iubitã. Încet, fetele își depãșesc barierele autocenzurii și se dezlãnțuie în dansuri lascive, pãtimașe fie împreunã, fie tãbãrând asupra mea, precum șamanii dansând extaziați în cerc în jurul Stâlpului Cerului. Nu mai reprezint demult decât principiul masculin, orice gelozie sau pudoare sunt lãsate deoparte, sunt încãlecat, mângâiat, pipãit sãrutat și mușcat cu o sãlbãticie și savoare ce le va face probabil pe protagoniste mâine sã roșeascã… dacã își vor mai aminti ceva din toate astea. Sesizez dorințe, pasiuni, devin ținta unui vârtej din care nu lipsesc tristeți, disperãri și lacrimi, doruri dupã jumãtãți ce lipsesc tocmai acum… În final, totul revine în suferințã… lacrimi… ”nu-i așa cã sunt penibilã?” îmi șoptește una dintre frumoasele bete, cãzutã în butoiul cu melancolie; ”nu ești. Ești doar supãratã”. O țin în brațe, o mângâi, îi strecor în decolteu un cub de gheațã sustras din frapierã, chicotește isteric și își reia dansul sãu hipnotic. Undeva, lângã noi, un scandal izbucnește. Se aude zgomot de pahar sparte, acoperit de ritmurile lui ”anușca maia” cântat de Ana Lesko. Bodiguarzii clubului intervin, totul într-un ton de veselie și suspans, desprinse parcã din scenele filmelor western, cu Saloon-uri cu uși batante și pianiști imperturbabili. Lebãda mea neagrã, grațioasã, a bãut moderat. Mã învãluie într-o simfonie de zâmbete și îmbrãțișãri, mã sufocã cu sãrutãri, danseazã precum o zeițã universul întreg se învârte în jurul ei. Clipele se topesc pe nesimțite, pe scenã se succed dansatoare, cântãreți, într-un spectacol multicolor, feeric. E uluitor mecanismul de auto-vindeca re prin uitare, al ființei umane ! Acum șase luni, credea cã lumea s-a sfârșit pentru ea, cã nu va mai avea puterea sã zâmbeascã niciodatã. Și iat-o acum, proaspãtã ca o floare, vie și strãlucitoare, mișcându-se lin, ca un țipar prin vâltoare, în lumina lunii. Emanã o tinerețe și o poftã de viațã de nestãvilit ! Noaptea se sfârșește, pe ultimele acorduri ale muzicii protagoniștii nopții dintre ani se retrag, unii singuri, alții perechi, unii/unele împleticindu-se cu alcoolul transformat în plumb acumulat în picioare. Am și eu povara mea, o port în brațe pe cea mai vajnicã dansatoare și bãutoare a grupului nostru. Mi se strânge la piept, cu o mutrițã de copil încruntat cã noaptea s-a terminat prea repede. Plecãm cu mașina mea, mâine vom reveni sã luãm și mașinile lor. A mai trecut un an.