Pe lîngã unirea principatelor din 1859, formarea societãþii “Carpaþii” ºi independenþa Republicii Democratice Moldoveneºti din 1918, ziua de 24 ianuarie mai aduce un eveniment important pentru istoria neamului nostru. În urmã cu 90 de ani, se nãºtea la Sîngerei, Valeriu Gafencu. Împrejurimile ºi condiþiile timpului nu spuneau multe despre imensa personalitate a celui ce avea sã fie numit ulterior “Sfîntul închisorilor”. Tatãl sãu, Vasile, a fost deputat în Sfatul Þãrii, votînd la 27 martie 1918 actul de unire a Basarabiei cu România. Decepþionat de jocurile politice murdare de la acea vreme, Vasile Gafencu s-a retras în localitatea Sîngerei, unde avea sã întemeieze ºi sã conducã o familie dupã rînduielile creºtineºti. Primul dintre copii, Valeriu s-a remarcat de mic prin blajinitate, sinceritate ºi dreapta judecatã. Cele trei surori mai mici ale sale,  îºi aduc aminte cã de fiecare datã el le trata cu dragoste pãrinteascã, stãruindu-se sã le îndrume în viaþã. Între 1932 ºi 1940 îºi face studiile secundare la Liceul “Ion Creangã” din Bãlþi. Anume în acest rãstimp devine simpatizant al Miºcãrii Legionare. În aceastã “ºcoalã popularã” nu numai cã ºi-a pãstrat calitãþile anterioare, ci ºi a reuºit sã îºi sporeascã virtuþile de care dispunea, fiind remarcat de cei din jur. În vara anului 1940 pleacã la studii la Iaºi. Este profund marcat de gestul tatãlui sãu, care dupã ce îl vede pe Valeriu trecut pe malul drept al Prutului, se întoarce acasã, în Basarabia, cu toate cã ºtia de represiunile care îl ameninþau în Basarabia de dupã 28 iunie 1940. La Iaºi intrã în “Frãþiile de Cruce”, unde urmeazã un curs de pregãtire timp de cîteva luni de zile. Se înscrie la Facultatea de Drept a Universitãþii din Iaºi în acelaºi an. Spre toamnã, are loc formarea statului naþional-legionar. Dupã o lungã perioadã de instabilitate în þarã, apãrea oportunitatea stabilizãrii situaþiei ºi perspectiva perfecþionãrii în cadrul Miºcãrii Legionare se arãta a fi frumoasã. Din pãcate, în ianuarie 1941, acordurile secrete dintre Ion Antonescu ºi Adolf Hitler duc la excluderea miºeleascã a Miºcãrii Legionare de la conducerea þãrii (aºa-numita “rebeliune legionarã”). Contrar relaþiilor de pînã atunci, dupã 21 ianuarie 1941 Antonescu ia decizia de a închide în închisori pe majoritatea membrilor Legiunii. Erau închiºi chiar ºi copii de 12 ani. Valeriu, nu a scãpat de aceastã nouã prigoanã, cu toate cã profesorul sãu universitar, Constantin Anghelescu, l-a apãrat la proces, spunînd: “este unul dintre cei mai buni studenþi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”. Din 1941 ºi pînã la moartea sa, în 1952, Valeriu Gafencu a fost þintuit în închisori. A trecut pe la Aiud (1941-1944), Piteºti (1944-1949) ºi Tîrgu-Ocna (1949-1952). Ceea ce a avut loc dupã zidurile reci ale închisorii reprezintã manifestarea educaþiei pe care o primise în familie ºi în Frãþii. Istoria cunoaºte puþine cazuri cînd cineva sã se fi manifestat în aºa mod în condiþii de maximã suferinþã (doar, cu excepþia martirilor ortodocºi). În închisoare, în ciuda cumplitelor lipsuri îndurate ºi a necontenitelor chinuri la care a fost supus, Valeriu nu numai cã ºi-a pãstrat conºtiinþa curatã, ci ºi a reuºit sã atingã culmi de gîndire ºi comportament creºtin. Acolo ajunge la seninãtatea conºtiinþei, stare care s-a rãsfrînt în mod benefic asupra comportãrii sale printre colegii de celulã. Dintre camarazii alãturi de care a suferit, ºi pe care i-a miºcat prin tãria exemplului sãu, îi putem enumera pe : Ioan Ianolide (autor “Întoarcerea la  Hristos”), Virgil Maxim (autor “Imn pentru crucea purtatã”), Traian Trifan, Marin Naidim, Arsenie Papacioc, Traian Marian, arhimandritul Gherasim, Richard Wurmbrand, etc. Nu putem trece cu vederea exemplul sãu de înaltã trãire ortodoxã în relaþia sa cu pastorul evreu Richard Wurmbrand. Acesta suferea, la fel ca ºi Valeriu de TBC pulmonar, ambii avînd nevoie de medicamentul numit streptomicinã. Cu toate cã camaradul Victor Stratan a fãcut rost de acest medicament pentru Valeriu, acesta l-a dãruit la rîndu-i, evreului Wurmbrand. În ciuda faptului cã toþi din jur au fost ºocaþi de gest, Valeriu nu s-a rãzgîndit deloc, alegînd sã se jertfeascã pe sine pentru salvarea vieþii unui evreu (care ulterior, s-a convertit la ortodoxie). Cu atît mai mult impresioneazã felul în care el, fiind þintuit la pat în temniþa de la Tîrgu-Ocna, þinînd capul aplecat ºi ochii închiºi, povestea felul în care creºtinii veneau de la Bisericã în dimineaþa Învierii. La fel, au existat o mulþime de colegi de temniþã care s-au schimbat radical dupã cîteva zile de contact cu Valeriu Gafencu. Au existat cazuri cînd chiar temnicerii, ajunºi pe patul de moarte, ajungeau sã accepte mãrturisirea ºi împãrtãºania dupã discuþiile pe care le purtau cu dînsul. Valeriu Gafencu este cel care a avut harul de a-ºi simþi sfîrºitul. Astfel, pe 2 februarie 1952, i-a rugat pe camarazi sã-i pregãteascã pentru ziua de 18 februarie o cãmaºã, o cruciuliþã ºi o lumînare. Iar, cu o zi înainte de sfîrºit, i-a spus lui Ioan Ianolide: “Mâine voi muri. Vreau sã-mi iau rãmas bun de la cei mai apropiaþi prieteni. Fã tu aºa fel încât sã vinã pe rând la mine, în liniºte”… Pentru noi, românii de azi, exemplul lui Valeriu Gafencu este mãrturia sincerã ºi dreaptã a credinþei în vremuri de prigoanã. Chiar dacã în unele aspecte ºocheazã, trãirea sa adînc duhovniceascã, jertfa pe care a fost în stare sã o dea, este pentru noi o întãrire sufleteascã. Sã ne bucurãm cã Dumnezeu ne-a învrednicit cu aºa semeni, care dupã dreaptã socotealã este numit azi “Sîntul închisorilor”.