Banca Nationala a Romaniei (BNR) a anuntat, intr-un comunicat de presa, ca incepand cu data de 9 iulie 2012 va pune in circulatie, in scop numismatic, o moneda din argint dedicata aniversarii a 100 de ani de la nasterea lui Nicolae Steinhardt.
Potrivit comunicatului, caracteristicile monedei din argint sunt urmatoarele: valoare nominala -10 lei, metal – argint, titlu – 999 la mie , forma – rotunda, diametru – 37 mm, greutate – 31,103g, calitate – proof si cant – zimtat.Aversul reda o compozitie reprezentand manastirea Sfanta Ana – Roha, valoarea nominala “10 LEI”, stema Romaniei, inscriptia “ROMANIA”, anul de emisiune “2012” si textul in arc de cerc “Manastirea Sfanta Ana – Rohia”. Reversul prezinta portretul lui Nicolae Steinhardt, suprapus peste imaginea une biblioteci, textul in arc de cerc “Monarhul de la Rohia”, anii intre care a traita “1912” si “1989” si inscriptia “NICOLAE STEINHARDT”.
In comunicat se mai arata ca monedele din argint, ambalate in capsule de metacrilat transparent, vor fi insotite de brosuri de prezentare a emisiunii numismatice, redactate in limbile romana, engleza si franceza.
Tirajul emisiuniii numismatice este de 500 monede, iar pretul de vanzare, exclusiv TVA, pentru moneda din argint, inclusiv brosura de prezentare, este de 340.00 lei/buc.
Scriitorul Nicolae Steinhardt s-a nascut la 29 iulie 1912 în comuna Pantelimon de lângã București, Nicu-Aurelian Steinhardt, într-o familie evreiascã. Tatãl sãu, inginerul și arhitectul
Oscar Steinhardt, era directorul fabricii de mobilã și cherestea. Oscar Steinhardt a participat activ la
Primul Rãzboi Mondial, fiind rãnit la
Mãrãști și decorat cu ordinul
Virtutea Militarã.
Între anii
1919–
1929 urmeazã cursurile școlii primare (în particular și la școala “Clementa”), și ale liceului
Spiru Haret. Printre colegii de aici se numãrã
Constantin Noica,
Mircea Eliade,
Arșavir Acterian,
Haig Acterian,
Alexandru Paleologu,
Dinu Pillat,
Marcel Avramescuș.a. Singurul elev de confesiune mozaicã, urmeazã alãturi de colegii sãi cursurile de religie creștinã, cu preotul Georgescu-Silvestru, care, de mai multe ori, spunea clasei: “decât sã vãd ministru al Cultelor pe un papistaș ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, bãiat de treabã cum e” (
Primejdia mãrturisirii, pp. 171-172) Nicu Steinhardt. Își ia bacalaureatul în 1929.
Dupã 1929 frecventeazã cenaclul literar “Sburãtorul” al lui
Eugen Lovinescu, descoperindu-se în el germenii viitorului literat.
Își ia licența în Drept și Litere la Universitatea din București în
1934, iar în
1936 își susține la
București doctoratul în drept constituțional, cu lucrarea
Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit, publicatã în același an.
Din aceastã perioadã dateazã începutul prieteniei cu
Emanuel Neuman (Manole), pe care o considerã “pânã la botez, evenimentul cel mai de seamã” (Jurnalul fericirii, p. 121).
La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se sã fie martor al acuzãrii, punându-i-se în vedere cã dacã refuzã sã fie martor al acuzãrii, va fi arestat și implicat în “lotul intelectualilor mistico-legionari”. Anchetat pentru cã a refuzat sã depunã mãrturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în “lotul Pillat-Noica” la 13 ani de muncã silnicã, sub acuzația de “crimã de uneltire contra ordinii sociale”.
Acest eveniment înlãturã “orice dubiu, șovãialã, teamã, lene, descumpãnire” (
Primejdia mãrturisirii, p. 178) și grãbește luarea deciziei de a se boteza. La
15 martie 1960, în închisoarea
Jilava, ieromonahul basarabean
Mina Dobzeu îl boteazã întru
Iisus Hristos, naș de botez fiindu-i
Emanuel Vidrașcu (coleg de lot, fost șef de cabinet al mareșalului
Antonescu), iar ca martori ai tainei participã
Alexandru Paleologu, doi preoți romano-catolici, unul fiind chiar
Monseniorul Ghica, doi preoți uniți și unul protestant, “spre a da botezului un caracter ecumenic” (cf.
Jurnalul fericirii).
Jurnalul fericirii
Episodul dã naștere cãrții
Jurnalul fericirii, care reprezintã, dupã propria-i mãrturie, testamentul lui literar. Redactat la începutul anilor ’70, aceastã primã variantã – circa 570 de pagini dactilografiate – este confiscatã de
Securitate în 1972 și îi va fi restituitã în 1975, dupã numeroase intervenții pe lângã
Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizeazã a doua variantã, mai amplã, de 760 pagini dactilografiate. “Jurnalul fericirii” este confiscat a doua oarã în 1984. Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din țarã, douã dintre ele ajungând în posesia
Monicãi Lovinescu și a lui
Virgil Ierunca, la Paris. Cartea circulase în samizdat printre intelectualii epocii.
Monica Lovinescu o difuzeazã în serial la microfonul postului de radio
Europa Liberã între anii 1988 și 1989.
Temându-se de noi intervenții din partea Securitãții, N. Steinhardt face apel la prietenul sãu mai tânãr
Virgil Ciomoș pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publicã
Jurnalul în 1991, iar în 1992 cartea primește premiul pentru cea mai bunã carte a anului.
Nicolae Steinhardt si rasismul
Câteva fragmente din
Jurnalul fericirii lasã loc pentru interpretãri în ceea ce privește aderența autorului la ideile legionare ale intelectualitãții perioadelor interbelicã și a deportãrilor in Transnistria: “
Printre țigani. Rasismul este o demențã, dar – cum sã spun? – nerasismul, contestarea unor rase deosebite, fiecare cu însușirile ei, este o nerozie.
Sunt mai ales certãreți, rostul vieții lor e gâlceavã, harțã: gãlãgioși; fãrã de larmã și tãrãboi se asfixiazã și pier; pângãritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul; mincinoși, mințim cu toții, dar idealizãm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Și gãsesc de cuviințã sã-și întãreascã minciunile cu jurãminte grele: sã-mi sarã ochii, sã-mi moarã mama, sã fiu nebun.
Și nu le poți intra în voie. Oricât de frumos le vorbești: orice umilințã, orice fãțãrnicie: deopotrivã de inutile. Leneși, urãsc pe cine le cere un efort, o lene îndãrãtnicã, violentã ca instinctul de conservare. Și nu pot bea în cârciumi, numai afarã pe stradã, cu sticlele înșirate alãturi și puradeii roatã; o maidanofilie, un exhibiționism, o nostalgie a bâlciului; și un jind al ocãrii, țipetelor, poalelor date peste cap. Spurcãciunea. Dracul sordid, dracul poltron, dracul țopãitor. Cãrora Coșbuc le-a gãsit nume atât de potrivite și care-n infern își fac din cur o goarnã.”
Eliberarea
Este supus rigorilor detenției din închisorile comuniste de la
Jilava,
Gherla,
Aiud etc. pânã în august 1964, când este eliberat, în urma grațierii generale a deținuților politici. Îndatã dupã eliberarea din detenție, la schitul bucureștean
Dãrvari, își desãvârșeste
taina botezuluiprin
mirungere și primirea
sfintei împãrtãșanii.
Reluarea activitãții literare
Dupã 1964, la insistențele prietenilor sãi C. Noica și Al. Paleologu, reintrã în viața literarã prin traduceri, medalioane, eseuri, cronici publicate în
Secolul 20,
Viața Româneascã,
Steaua,
Familia,
Vatra,
Orizont,
Echinox,
Opinia studențeascã etc. În urma acestor colaborãri, vor rezulta mai multe volume de eseuri și criticã literarã: “Între viațã și cãrți” (1976), “Incertitudini literare” (1980, care primește Marele Premiu al Criticii literare).
Perioada de mãnãstire
Dupã moartea tatãlui sãu (1967) începe sã-și caute o
mãnãstire. În
1975 vine la mãnãstirea unde se afla
ieromonahul Mina Dobzeu, însã
episcopul Partenie refuzã sã-i permitã șederea, așa încât pãrintele Mina îl trimte la
arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Cluj-Napoca și la episcopul
Iustinian Chira de la Maramureș. Întâmplarea a fãcut însã ca în 1976
Constantin Noica sã îl întâlneascã, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui
Ioan Alexandru și al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la
Mãnãstirea Rohia unde zãbovește 3 zile. Cadrul natural și biblioteca vastã îl impresioneazã deopotrivã pe marele filosof care nu ezitã sã îi povesteascã lui Steinhardt despre cele vãzute la Rohia, mai ales cã îi știa gândul de a se retrage într-o mãnãstire.
În 1978, Steinhardt stã vara la Rohia pentru ca în anul urmãtor sã se stabileascã definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian. La data de
16 august 1980 este tuns în monahism la
mãnãstirea Rohia de cãtre episcopul
Iustinian Chira și arhiepiscopul
Teofil Herineanu, care îl iau sub aripa lor ocrotitoare.
Arhimandritul Serafim Man,
starețul mãnãstirii Rohia, îl integreazã în obștea mãnãstirii. La mãnãstire pune în ordine cele peste 23.000 de volume ale mãnãstirii, se integreazã în viața mãnãstirii (participã la slujbe, povãțuiește pelerinii, predicã), iar, în paralel, își intensificã activitatea literarã. Volume publicate în aceastã perioadã:
Geo Bogza – un poet al Efectelor, Exaltãrii, Grandiosului, Solemnitãții, Exuberanței și Patetismului (1982),
Criticã la persoana întâi (1983),
Escale în timp și spațiu (1987) și
Prin alții spre sine (1988). Aceste volume îl impun ca un eseist de marcã al literaturii române.
Moartea
În martie 1989 angina pectoralã de care suferea se agraveazã și N. Steinhardt se decide sã plece la București pentru a vedea un medic specialist. Face drumul spre
Baia Mare împreunã cu Pãrintele Justin Hodea -starețul mãnãstirii- și cu pãrintele Paisie Rogojan cãrora le mãrturisește: “Tare mã supãrã niște gânduri, cã nu m-a iertat Dumnezeu de pãcatele tinereții mele”. Iar Pãrintele Justin îi rãspunde: “Satana care vede cã nu mai te poate duce la pãcat, te tulburã cu trecutul. Deci, matale care ai trecut la creștinism și te-ai botezat, ți-a iertat pãcatele personale și pãcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mãrturisit, ai intrat în monahism, care este iarãși un botez prin care ți-a iertat toate pãcatele. Fii liniștit cã aceasta este o provocare de la cel rãu, care îți aduce tulburare ca sã n-ai liniște nici acum”.
În aerogara din Baia Mare, înainte de îmbarcare pentru București, suferã un infarct și este dus la spitalul din
Baia Mare, unde moare câteva zile mai târziu, joi,
30 martie 1989.
În ajunul morții sale,
Ioan Pintea și
Virgil Ciomoș au trecut pe la mãnãstire și au recuperat din chilia cãlugãrului-scriitor o bunã parte a textelor sale. Acestea și alte texte, recuperate de prin edituri sau de la prieteni, au fost publicate postum.
La înmormântarea sa, riguros supravegheatã de Securitate, s-au strâns cei mai buni prieteni, alãturi de care a suferit nedreptãțile regimului comunist.