Intre Ardeal si Banat pe de o parte si Moldova este o diferenta vizibila de bogatie. Taranii din Banat sint mult mai asezati, au case mai mari si mai frumoase si gospodarii bine inchegate. Aceasta situatie nu poate fi contestata. Dar ce a facut sa apara aceasta diferenta ?? Eu ma abtin in a da explicatii. Va rog sa cititi urmatoarele si sa judecati singuri. Din rapoartele consulilor si agentilor francezi: Rusia cere Moldovei sã predea 24.000 cetverturi de fãinã, 58.500 de ovãz, 2450 de crupe, 560.000 oca de carne ºi 4.000 vedre de rachiu. “Numãrul trupelor care în acest moment este evaluat la 90.000 oameni. Dacã se þine seama de faptul cã o armatã atât de numeroasã n-a fost pânã astãzi urmatã de nici o casã de bani, de nici o subzistenþã, nici mãcar de o singurã cutie de medicamente, ºi cã toate trebuinþile ei, pânã chiar ºi solda trupelor, sunt îndestulate pe cale de rechiziþie militarã, îºi poate face cineva o idee de împovãrarea locuitorilor acestei nenorocite þãri? ” (Hugot cãtre Laferronnays, 30 mai 1828). Pe lîngã rechiziþiile de hranã, þãranii au fost ºi ei rechiziþionaþi pentru transporturi ºi sãpatul tranºeelor, chiar în perioada lucrãrilor de pe câmp, aºa încât recolta a fost compromisã. “Ruºii au mai cerut, în plus, ºi 5.500.000 puduri de fân, confecþionarea a 80.000 potcoave, pentru a potcovi 40.000 boi rechiziþionaþi tot de la þãranii români în scopul transportãrii prin Balcani, a artileriei ruseºti, dupã care, boii înºiºi trebuie sã serveascã drept hranã soldaþilor ruºi… toate aceste lucruri nu costã Rusia nimica. Sunt rechiziþionate ºi alcãtuiesc numai o micã parte din ceea ce românii sunt îndatoraþi sã furnizeze.. Dacã Þara Româneascã n-ar fi închisã din toate pãrþile, n-ar mai rãmâne într-însa dupã 24 ceasuri nici un locuitor altul decât boierii ºi grecii “(Hugot cãtre Laferronnays, 23 iunie 1828). Satele aflate în calea armatei ruse încep a fi pustiite, þãranii – cu grânele rechiziþionate ºi vitele omorâte de cãratul proviziilor sau lovite de epidemii – fugind în Transilvania.. . Generalul rus Jeltuhin pretinde chiar ca Þara Româneascã sã suporte în totalitate armata rusã ºi dupã ce aceasta va trece Dunãrea in Bulgaria. ” Când boii lipsesc sau, ceea ce se întâmplã des, mor sub jug, se înjugã în locul lor þãrani” (Viollier cãtre Polignac, 30 iulie 1829). Moldovei i se mai cer 24 – 25.000 de care pentru transportul a 100.000 cetverturi de fãinã de pe malarile Prutului pe acelea ale Dunãrii.. toate carele din þarã vor fi rechiziþionate.. pentru acest transport. Lipsa oricãror produse va duce la scumpiri excesive “o cãruþã de lemne de foc va ajunge, de la 3 lei la 24. Generalul Jeltuhin administra prin lovituri de sabie, întemniþa, sughiunea, maltrata pe toti cei care nu erau ruºi” (Hugot catre Portalis, 6 iulie 1829). Exodul Moldovenilor in 1812 dupa anexarea Basarabiei la Rusia. “Fenomenul migraþiei masive a populaþiei româneºti din Basarabia avea la bazã mai multe motive. Unul dintre ele a fost teama þãranului modovean de eventuala introducere a ºerbiei în provincia ocupatã. Din aceastã cauzã au fost cazuri în care sate întregi , în frunte cu preoþii lor, ,,au fugit piste Prut”. Abandonarea Basarabiei de cãtre miile de români era dictatã ºi de maltratãrile ºi umilirea la care erau supuºi românii basarabeni din partea autoritãþilor þariste. Vexaþiunile cazacilor ºi soldaþilor ruºi, încartiruiþi pe la casele bãºtinaºilor, comportamentul discrimatoriu al poliþiei ruseºti faþã de populaþia româneascã din tîrgurile ºi satele basarabene, a constituit o altã cauzã a acestui exod.” ( din lucrarea – “Cu istoria nu-i de glumit” de Barbu Cioculescu). În biblioteca pãrinteascã, în mare parte alcãtuitã din cãrþi franþuzeºti, se sufoca, strânsã în raft între tomuri voluminoase, o broºurã care, adolescent fiind, îmi astrãsese atenþia prin titlul ei redundant: “Ni paix, ni sécurité en Europe avec la Russie telle qu’elle est“, scrisã de contele Walewski, fiul lui Napoleon Bonaparte – din cea mai mediatizatã aventurã amoroasã a acestuia – ºi, la acea vreme, ministru de Externe al Franþei. În textul cãrþuliei se mai afla ºi o caricaturã, pe care parcã o am în faþa ochilor: un cazac cãlare, trãgând cãmeºoiul de pe un þãran pe cale de a rãmâne despuiat. Textul suna: “Encore ce petit sacrifice, mon cher Moldo-valaque, et je m’en vais.” Se referea la acea ocupaþie ruseascã a Þãrilor Române de pe urma cãreia acestea încetaserã a mai fi mari producãtoare/exportatoare de vite, o datã ce generalul rus cutare raporta superiorului sãu cã nu mai dispune de nici atâta “provision” cât sã-i punã la fript un biftek. Timpul anume când ilustrul strateg Suvorov, rãspunzând unor plângeri ale localnicilor, declara cã vrea sã lase moldo-valahilor ochii, ca sã aibã cu ce plânge. Probabil, unde era de aceeaºi pravoslavnicã religie ! Într-o carte de anul acesta, datoratã istoricului român din Statele Unite Aurel-Sergiu Marinescu ºi intitulatã “1944-1958, Armata Roºie în România, jafuri, violuri, crime, furturi, tâlhãrii, confiscãri, devastãri, rechiziþii, sechestrãri de persoane” – (douã volume, 1.100 de pagini, edit. “Vremea”), amplul prim capitol trateazã tema cronologiei prezenþelor militare ruseºti pe teritoriul României, de la începutul secolului al XVIII-lea ºi pânã în 1958, acela al pãrãsirii þãrii noastre de cãtre armata roºie. Relaþiile diplomatice sunt mai vechi: – în 1674, þarul moscovit Alexei Mihailovici propunea un tratat de alianþã domnitorilor Moldovei ºi Þãrii Româneºti, împotriva stãpânirii otomane. – În 1688, o scrisoare adresatã voievodului ªerban Cantacuzino îl încuraja pe acesta sã cearã asistenþa þarului. Dar prima pãtrundere avea sã se producã la 10 iunie 1711 când oastea þarului Petru cel Mare trecea Nistrul spre a fi, curând pe urmã, nimicitã la Stãnileºti. În scurta vreme cât au hãlãduit în Moldova, noii aliaþi s-au ilustrat printr-un furt care a izbit imaginaþia cronicarului: scãrile de argint de la ºeile boierilor, care tocmai gustaserã pentru prima oarã ºampania franþuzeascã, rãmânând “înmãrmuriþi de beþi.” Ulterior, invaziile se repetã cu o anumitã periodicitate, de câte ori Poarta este agresatã de o Rusie în plinã expansiune teritorialã, mai întâi în jurul bazinului Mãrii Negre, apoi cãtre Apus, cãtre Moldova. “În 1739, 1770-’74, 1787-’92, 1806-1812” – citez din cartea d-lui Aurel-Sergiu Marinescu -, “ocupaþia armatã a provocat þãrilor române pagube imense, generând o perioadã nefericitã de despopulare ºi sãrãcire. Armatele þariste ºi-au arãtat întregul potenþial al samavolniciilor: abuzurile, jafurile sistematice, dimpreunã cu rechiziþiile, confiscãrile de bunuri ºi animale transformaserã Principatele noastre în þãri cu un înalt grad de mizerie. Când nimic nu mai era de luat, oºtile imperiale se întorceau acasã, spre a reveni de cum se întrema situaþia în Principate. Diplomatic, în tot acest timp, Rusia, în concurenþã cu Austria, manevra întru alipirea Principatelor dunãrene -, etapã necesarã în drumul cãtre Constantinopol – ºi, cum s-a vãzut, excelente vaci de muls. Fapt ce n-a împiedicat apariþia unei facþiuni boiereºti pro-ruse“. Între anii 1828-1834 are loc cea de a ºasea invazie ruseascã, citez: “Campania ruseascã din 1828 a adus, în acelaºi timp, tot felul de nenorociri: foamea datoritã uriaºelor rechiziþii ale armatei invadatoare, ciuma adusã din Turcia, o iarnã grea cu o epidemie printre animale care a fãcut ravagii, þãranii fiind folosiþi ca vite de povarã; alþii au fost luaþi cu forþa în Bulgaria, pe câmpiile pustii ºi bântuite de ciumã ori în flãcãri, pentru a recolta grâul pãrãsit de turci.” Cea de a ºaptea invazie se produce în anii 1848-49 (“Amestecul ruºilor lui Kiseleff în înãbuºirea revoluþiei a fost hotãrâtor. În spatele represiunii ºi a mãsurilor guvernamentale româneºti antirevoluþionare au fost ruºii, la originea deportãrilor, arestãrilor ºi maltratãrilor.”). Prilej, totodatã, pentru nesãtula împãrãþie de a pretinde sume uriaºe pentru întreþinerea trupelor, 11 milioane de franci pentru Þara Româneascã ºi 2 milioane ºi jumãtate pentru Moldova. La începutul rãzboiului Crimeei, pentru liniºtirea populaþiei, o proclamaþie a þarului Nicolae I justifica ocupaþia Principatelor române “pentru chestiuni de onoare“. Se mai afirma în acel act neamestecul asigurat în afacerile interne “exact ca Ministrul Molotov peste 90 de ani“. Considerând Moldo-Vlahia ca ºi anexatã, pusã sub oblãduirea baronului Budberg, oficialitãþile militare ruse au trecut la ocupaþia preferatã: jaful. Anii 1877-78 marcheazã a noua invazie ºi cea de a doua rãpire a Basarabiei, perioada 1916-1929, cea de a zecea, rãpirea, în 1940 a Basarabiei ºi ocupaþia militarã dintre anii 1944-1958 încheind lista. Despre aceasta din urmã, reprezentantul american la Bucureºti, Roy M. Melbourne se exprima astfel, la 18 august 1945, deci la mai puþin de un an de la declararea armistiþiului: “În istoria sa tulbure, România a trecut prin multe invazii, dar nici una nu a dus poporul într-o astfel de stare de disperare ºi deznãdejde ca actuala ocupaþie a ruºilor.” Ideea, generalizatã, cã seculara exploatare otomanã a cauzat în exclusivitate izolarea þãrilor române de acea Europã ce construia catedrale, ridica universitãþi, înfãptuia Renaºterea, apoi lumea modernã industrialã, trebuie amendatã prin precizarea cã mai bine de un sfert de mileniu de vampirizare ruseascã a pus capac unei stãri ºi aºa deplorabilã. Ultimei cotropiri – cea sovieticã – i-am fost martor, cele consemnate în masivele volume ale d-lui Aurel-Sergiu Marinescu fiind pentru mine în special un prilej de rememorare. Datele sunt numeroase, importante, într-o largã sintezã. Cu toate cã ºi pe atunci secretul de stat stãtea la baza guvernãrii, se ºtia de cãtre o lume întreagã cã având de plãtit Uniunii Sovietice, ca despãgubiri de rãzboi, suma de trei sute de milioane de dolari, eºalonaþi pe un numãr de ani, în timp suma a fost depãºitã de câteva ori. Cererile sovieticilor se vãdeau exorbitante. De ex. în mai 1945, luna încheierii rãzboiului, când nu mai putea fi vorba de nevoile frontului, pãrþii române i s-au pretins 55.000 de vagoane ºi 115 locomotive. În aceeaºi lunã s-au capturat ca “trofee de rãzboi” 67 de fabrici ºi uzine aparþinând industriei alimentare, uºoare ºi petroliere. Numai din industria petrolierã au fost ridicate 51.173 tone de material tubular. Scrie în carte: “Valoarea bunurilor aparþinând cãilor ferate, aviaþiei ºi marinei române rechiziþionate de trupele sovietice fãrã nici o formã s-a ridicat la suma de 338 miliarde de lei.” Dacã ne gândim cã leul din 1945 era cel puþin de o sutã de ori mai puternic decât cel de astãzi, iar România zãcea sleitã de patru ani de rãzboi, realizãm catastrofa. În secul limbaj al cifrelor: “în primele ºapte luni de la armistiþiu s-au livrat într-un ritm alert, cantitativ, mult peste prevederile din Convenþie, care se întindeau pe ºase ani.” În acea vreme, când încã nu se produsese ruptura de Tito, Ana Pauker îi mãrturisea acestuia cã ruºii iau ºapte piei de pe noi. Afarã de plãþile legate de despãgubiri, restituiri de bunuri, pe lângã ceea ce, cu entuziasm slav, jefuiau trupele în trecere, mai exista ºi obligaþia întreþinerii acestora, sute de mii, dacã nu milioane. Între 23 august 1944 ºi 31 mai 1945 s-au predat în acest scop 15.357 vagoane de cereale, 10.407 vagoane legume, 1885 vagoane de carne, 387 vagoane de conserve de carne, 163 vagoane de grãsimi, 88 vagoane de peºte, 124 vagoane de lactate, 27 vagoane de delicatese, 155 de vagoane de bãuturi spirtoase, 1023 vagoane de sare, 4902 vagoane de furaje, 279 vagoane de tutun, 528.647.000 þigãri. Iar chibrituri: 35.134.000 cutii… Din septembrie 1944 pânã la 1 iulie 1945 se livreazã Armatei Roºii 385.000 tone de alimente – numai raþia zilnicã de fãinã se ridica la 851.482 de porþii! Încât “România devensie o veritabilã colonie a Rusiei, când þãrile Europei vestice renunþau la coloniile lor care, pe rând, ºi-au câºtigat independenþa.” Bani mai necesita ºi întreþinerea Comisiilor aliate de control pe judeþe: statul român a avansat în anul 1946 suma de 185.532.163.520 lei în contul lor. Cât priveºte produsele predate, ele trebuiau sã fie de cea mai bunã calitate, conform dispoziþiilor: “Nu se vor preda depozitelor sovietice produse de proastã calitate (alterate, prost afumate, cozi, fãlci, fâºii etc.)“. În schimb, din înaltã umanitate se specifica: “oasele cu mãduvã vor fi predate trupelor române, ºcolilor, spitalelor pentru a fi fierte pentru ciorbe.” În rãstimpul în care autoritãþile sovietice goleau în cea mai mare grabã România cam de tot ce apucau, eroicii soldaþi roºii îºi fãceau partea lor, dupã împrejurãri. O listã judeþeanã din 1948, numea pe luna respectivã: “agresiuni contra jandarmilor 42, devastãri locuinþe, întrepridneri 7929, persoane jefuite 4105, femei siluite 213, uciºi 56, rãniþi 27“. Era, desigur, în ciuda liniei oficiale a unei tovãrãºii pe cât de recente, pe atât de calde, replica unui rãzboi dus adânc pe teritoriul sovietic. Dar ºi altceva. Cele peste o mie de pagini ale lucrãrii lui Aurel-Sergiu Marinescu, eminent istoriograf de vastã informaþie ºi fost coleg de facultate, reînvie o epocã. Era, oare, necesar? Pentru simpla aducere aminte, mai puþin, pentru luminarea celor în necunoºtinþã de cauzã mai mult, iar ca reper în orice orientare într-un viitor ale cãrui surprize mai mult ne rânjesc, decât ne surâd, tema se esenþializeazã. Ea þinteºte anume constante ale situaþiei noastre în lume, în pura fatalitate a unor circumstanþe istorico-geografice date, dar ºi cu egalã trimitere la propriile reacþii ºi decizii. Umbra trecutului stã la spate, dar nu se desparte niciodatã de noi. Fie cã trãim sau nu în circularitate, cu istoria nu-i de glumit. „Stalin si poporul rus libertate ne-au adus!“ (23 August 1944 – din Cotidianul). Jaful sovietic Nu doar o data, istoricii nostri si istorici occidentali, mai putin cei sovietici, au considerat ca efectele loviturii de stat de la 23 august 1944 au constituit pentru Wehrmacht o infrangere mai severa decat cea de la Stalingrad. Perfect adevarat, din punctul acesta de vedere nu este nimic de obiectat. Numai ca, in conformitate cu statisticile Marelui Stat Major, acelasi eveniment a provocat si Armatei Romane pierderi in oameni si material militar considerabil mai mari decat cele pe care le indurase in batalia din Cotul Donului, parte integranta din ansamblul operatiunilor de la Stalingrad. Dispunem de o asemenea statistica si, cu cifrele la vedere, putem proceda la comparatiile de rigoare. De la 1 noiembrie la 31 decembrie 1942, perioada celor mai dure confruntari cu sovieticii de pe frontul din Cotul Donului, Armata romana a inregistrat 353 ofiteri, 203 subofiteri si 6680 soldati morti in lupta, 994 ofiteri, 582 subofiteri si 30175 soldati raniti in lupta si 1829 ofiteri, 1567 subofiteri si 66959 soldati disparuti, in marea lor majoritate cazuti in prizonierat sovietic. Mult mai ridicate au fost pierderile Armatei romane din perioada 1 iunie – 31 august 1944, cu precizarea ca intre 1 iunie si 19 august, data declansarii ofensivei sovietice, frontul din Moldova si Basarabia de Sud a fost stationar si nu s-au purtat lupte cat de cat semnificative. Efectiv, de data aceasta a fost vorba de pierderi insumand 509 ofiteri, 472 subofiteri si 10262 soldati morti, 1255 ofiteri, 993 subofiteri si 33317 soldati raniti si 2628 ofiteri, 2817 subofiteri si 171243 soldati disparuti, in mare majoritate capturati de sovietici dupa ce regele proclamase la radio un armistitiu inexistent. Dupa cum vedem, la toate categoriile cifrele pierderilor din 12 zile din august 1944 sunt net superioare celor din noiembrie-decembrie 1942, daca nu chiar duble. Oricum diferentele nu pot fi considerate un mizilic, ele fiind lipsite de importanta numai pentru politicienii iresponsabili, care isi inchipuie ca asa se face istorie: batjocorind, prin aruncarea lor in neant, zeci si zeci de mii de ofiteri, subofiteri si soldati ai unei natiuni. Astazi, ceea ce ni se pare lamentabil de-a dreptul este faptul ca initiativa aniversarii acestei catastrofe militare de mari proportii a fost avansata de soldatul neinstruit Ion Iliescu, un personaj cu livretul militar alb, eliberat pro-forma, un avantaj de care beneficiau mai toti activistii de marca ai regimului comunist. Ramane sa stim si ce s-a intamplat in aceasta tara nenorocita din momentul in care comunistii au inceput sa urle ca nebunii pe strazi: „Stalin si poporul rus libertate ne-au adus!”, si asta in timp ce sovieticii jefuiau Romania din temelii. La aceste jafuri apocaliptice istoriografia comunista s-a referit cu o extrema parcimonie, destul de tarziu, prin anii ’70 si ’80. A avut totusi bunul simt sa nu le justifice. In schimb, la numai o jumatate de veac de la petrecerea faptelor, in 1949, s-a insinuat cu nedemnitate in postura de avocat al rusilor diplomatul italian Renato Bova Scoppa, fost ministru al Romei la Bucuresti din 1941 pana in 1946. In memoriile sale, intitulate Colloqui con due dittatori, acesta s-a grabit sa explice distrugerile si jafurile comise in Romania de rusi prin distrugerile si jafurile pe care le-ar fi savarsit Armata Romana in teritoriile ocupate din Rusia ! Penibila explicatie, fabricata de un om incapabil sa tina seama de realitati! In retragerea lor in adancimea propriului teritoriu, ca si in vremea invaziei lui Napoleon, armatele ruse practicasera tactica pamantului parjolit. Cand germanii, romanii si italienii au reusit sa ajunga la fata locului, n-au mai avut ce distruge, deoarece totul era pus la pamant. Iar din saracia mujicului rus, cu toata bunavointa, nu se putea jefui nimic. Ca sa nu mai vorbim si de faptul ca literatura istorica a invingatorilor din al doilea razboi mondial, in mod sistematic, s-a obstinat sa asimileze cu jaful capturile de razboi legale, privind depozitele de munitii si subzistente, bunurile si armamentul abandonat pe campul de lupta, apartinand Armatei sovietice. Cum dupa orice razboi, istoria este scrisa de invingatori, n-am avut incotro si am fost nevoiti sa ne supunem verdictelor lor. Astazi, din fericire, putem discuta si altfel despre aceste verdicte. Intarzierea deliberata cu aproape trei saptamani a semnarii asa-zisei Conventii de Armistitiu, de fapt un act de capitulare, a fost provocata de rusi cu intentia clara de a oferi militarilor ei o plaja de timp cu statut incert si ambiguu, pentru a putea jefui in voie una din cele mai bogate tari ale Europei. Nu trebuie sa uitam ca, vreme de aproape cinci ani, de la instituirea blocadelor economice determinate de izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial, Romania tinuse in spate un colos asemeni Germaniei, cu petrol si ulei mineral, cu cereale, cu oleaginoase, cu carne si peste, cu tutun etc., primind in contrapartida masini agricole, arme si in jur de 45 de vagoane de aur. Si asta in conditiile in care situatia alimentara a tarii, in toti anii campaniei din est, a fost literalmente infloritoare fata de cea a intregului continent. Cu alte cuvinte, aici, in Romania, intr-adevar, se putea jefui din gros. Si primele ordonante emise de comandamentele ruse au impus populatiei predarea aparatelor de radio, care au fost asezate sub paza sovietica. Prin asta s-au impuscat doi iepuri: in primul rand, cetatenii romani erau izolati de restul lumii civilizate. La a doua miscare, toate aceste aparate au fost transportate in Uniunea Sovietica, fiind considerate capturi de razboi, desi erau bunuri particulare. Jafurile intreprinse de militarii sovietici din initiativa personala si pe cont propriu, niciodata sanctionate de superiorii lor, aveau un specific care i-a contrariat pe romani, deseori frizand nebunia. Confiscau in nestire automobile particulare si ale statului – au furat pana si masina de serviciu a generalului Aurel Aldea, parcata in fata Ministerului de Interne – si, pentru ca nu stiau sa conduca, le faceau tandari, izbindu-le in primul obstacol din cale. In cazul cand reuseau sa depaseasca primul impact, ajungeau la momentul cand se epuiza benzina din rezervoare si atunci automobilele erau abandonate si impinse de regula intr-o rapa, unde se faceau praf. Furau sub amenintarea armei cai din gospodariile taranesti si-i calareau pana cand se toceau potcoavele bietelor animale, si cand acestea incepeau sa schioapete, bateau caii cu violenta pe crupa, ii izgoneau din coloane si-i lasau de izbeliste. In primii ani de dupa razboi, padurile din Muntenia si din Oltenia erau pline de cai nebuni, alienati de durerea atroce din copitele neingrijite. Sa nu fi stiut rusii ca un cal se mai duce din cand in cand pe la potcovar, ca mai are nevoie si de o furca de fan, si de un pumn de graunte? Caii, mai ales caii ii fascinau pe sovietici si cele mai mari lovituri le-au dat garnizoanei Cislau, unde se aflau hergheliile de prasila ale armatei. Incepand cu 1 septembrie 1944, in trecere prin localitate, diversi militari ai armatei de ocupatie au jefuit garnizoana de armasarii si iepele de reproductie si chiar de cabalinele tinere, de un an si jumatate sau doi, nededate la calarie, sub pretextul ca se grabesc sa cucereasca Berlinul, ca si cum Berlinul s-ar fi aflat peste deal. Le-au folosit la ceva acele animale nefericite? Aiurea. Au calarit armasarii, iepele, manjii pana la totala epuizare, nu le-au lasat nici un ragaz de odihna, nu i-au hranit, abandonandu-i infometati prin satele de jur-imprejur, unde au fost salvati de tarani si recuperati mai tarziu de personalul hergheliilor de la Cislau. Daca salbaticia cu care erau tratati oamenii putea fi oarecum explicabila, romanii se aflau de trei ani in razboi cu Rusia si resentimentele trec foarte greu, salbaticia cu care tratau sovieticii niste animale nevinovate nu se poate scuza. Nimeni nu putea intelege de unde venea si ce hram purta stirpea aceasta de oameni, pentru ca tarani nu pareau sa fie si nici oraseni. Parea ca vin direct din niste caverne din varstele ancestrale ale umanitatii. Uneori, hotiile rusilor se derulau la un nivel de meschinarie greu de imaginat. Iata ce s-a intamplat in seara unei singure zile, 2 septembrie 1944, la Calarasi. La ora 21.30, in holul Hotelului Regal din localitate, Cristian Panghezi, un brailean sosit acolo cu treburi, a fost jefuit de ceas de un ofiter si trei soldati rusi. La ora 22.30, alti trei soldati rusi au intrat prin efractie in frizeria lui Leon Rusten din str. Petre Enescu nr. 21 si i-au furat patru brice, doua foarfece, trei masini de tuns si 2000 lei. In sfarsit, la ora 23.00, doi soldati rusi au intrat prin forta in casa lui Enciu Mavrodin din cartierul garii si, cu revolverele in mana, l-au deposedat de o fata de masa si de un borcan cu dulceata. Asta pentru ca n-au mai gasit altceva. Alti ostasi ai asa-zisei armate „eliberatoare“ se instalau intre timp in alte locuinte din Calarasi, spargeau toate mobilele, spre a-si arata muschii, cerandu-le apoi proprietarilor rachiu si femei. Cu toate ca proprietarii in speta nu erau patroni de bordeluri, ci niste gospodari ca toti gospodarii din Romania. Sa fim intelesi, aici nu era vorba despre cazuri intamplatoare si izolate, ci despre actiuni multiplicate in zeci si zeci de mii de ipostaze, la scara intregului teritoriu al tarii. Abuzurile fiind incurajate deschis de la cele mai inalte esaloane ale conducerii armatei de ocupatie. Nu intamplator, autoritatile militare sovietice au negat sistematic ca faptele raportate de autoritatile romanesti ar fi fost comise de soldati rusi si le-au impus sa precizeze, si in documentele interne, si in comunicatele de presa, destinate opiniei publice, ca nu era vorba despre soldati rusi, ci despre „indivizi necunoscuti, imbracati in uniforme militare sovietice furate“. Intrucat existenta de toata ziua a oamenilor curgea inainte si nu putea fi tinuta in loc de razboi, si toamna lui 1944 a fost in Romania un sezon fastuos al nuntilor. In repetate randuri, serviciile informative ale Armatei romane au semnalat comportamentul abject al militarilor rusi cand se intampla sa dea buzna intre niste nuntasi. De regula, mai de frica, mai dintr-un spirit ospitalier ancestral, erau invitati la masa si omeniti dupa datina. Insa, dupa ce se chercheleau bine, scoteau automatele dintre genunchi, ciuruiau tavanele cu rafale prelungi si asezau toti nuntasii la zid. Urma deposedarea tuturor de verighete si ceasuri, nefiind iertati nici mirele si mireasa. La Bucuresti, aceiasi militari rusi s-au dedat la hotii de o stranietate marcata. Mai multe biserici au fost jefuite de odajdiile preotilor. Icoanele nu i-au interesat, ca sa nu fie nevoiti sa dea socoteala, probabil, propriilor lor comisari politici. Un subofiter rus a navalit in atelierul unui croitor de le str. Theodor Sperantia si l-a somat cu arma in mana sa-i faca pe loc cadou un costum civil la trei ace. Pentru ca nici unul din costumele existente in atelier nu s-a potrivit cu statura subofiterului rus, croitorul a fost impuscat, pur si simplu. Din Teatrul Alhambra, rusii au furat costume de epoca, utilizate in piese cu subiecte istorice, si costume de… Mos Craciun! Mai multi militari sovietici au jefuit pe Calea Victoriei, in plina zi, un magazin de pantofarie de dama, fiecare plecand de acolo cu 10-15 perechi de pantofi cu toc si cu toate brizbrizurile la moda pe vremea aceea. Era greu de stiut la ce puteau sa le foloseasca, de vreme ce vivandierele lor purtau uniforme soldatesti si cizme cazone. In sfarsit, este greu de crezut, dar o banda de militari rusi a jefuit in totalitate si un magazin de ciorapi de dama, de corsete si sutiene. De data aceasta, pe b-dul Elisabeta si tot la amiaza zilei. Nu doar o data, asemenea escapade de jaf, pentru sovietici, s-au incheiat in mod tragic, nu numai datorita rezistentei romanilor cu viata si averea amenintata, ci si din cauza neghiobiei jefuitorilor. Un singur exemplu ni se pare revelator. Aproape un pluton intreg de militari rusi, in septembrie 1944, a navalit in pivnitele exploatarii viticole de la Minis, a mitraliat sirul lung de butoaie, continand fiecare cateva mii de litri de vin, si au inceput sa soarba lichidul miraculos chiar din jeturile care tasneau prin gaurile facute de gloante. Treptat, pivnitele au fost inundate de continutul butoaielor pana la carambul cizmei jefuitorilor, si au murit toti inecati in vin, la gramada, doborati din picioare de gazele de fermentatie care tasneau din budane laolalta cu vinul. Bineinteles, accidentul a fost imputat personalului exploatatiei viticole, care n-ar fi vrut sa-i serveasca pe rusi la pahar, oferindu-le si o gustare pe langa vin. De fapt, comandantii sovietici pareau a nu fi in stare sa-si tina trupele in mana si sa le imprime o conduita de oameni civilizati. Un raport din 8 septembrie 1944, al colonelului Victor Andreescu, comandantul Regimentului de pontonieri, ne lamureste cam ce fel de raporturi existau intre ofiterii sovietici si trupele din subordinea lor. „Nu exista nici un fel de disciplina in Armata rusa – consemna colonelul roman, in raportul nr. 334. Nici macar unul din 200 nu-si saluta superiorii, fie ei chiar generali; ca sa am o discutie personala cu dl general Ignatiev, comandantul geniului Armatei 46 ruse, am schimbat de trei ori locul pe camp si totdeauna am fost inconjurati de zeci de ostasi care tineau sa auda convorbirea; acestia se scobeau in nas si scuipau in fata generalului, fara ca cineva sa le faca vreo observatie.“ La randul lui, statul major al Armatei a 3-a romane, in raportul operativ din aceeasi zi, semnat de generalul I. D. Mihaescu, preciza: „Modul de comportare al trupelor ruse lasa de dorit; astfel: in comunele unde cantoneasa sau pe unde trec, je fuiesc populatia de vite, cereale, imbracaminte, bani etc. Autoritatile romane nu sunt respectate si sunt obligate a executa diferite servicii degradante. In garnizoana Slatina, magazia Regimentului 8 vanatori a fost sparta cu forta, iar continutul a fost luat de o coloana in trecere prin acel oras. Desi in garnizoana Craiova s-au instalat o comenduire si patrule ruse, totusi actele de betie, jaf si amenintare nu au incetat inca. Toti comandantii si ofiterii rusi dau asigurari pentru o purtare demna a Armatei sovietice si un tratament omenos fata de populatia civila. In realitate, insa, ostasii si subofiterii se dedau la tot felul de jafuri si samavolnicii, care au adus populatia in stare de alarmare si neliniste continua. Daca de la unitati si formatiuni militare ridica cu mai putina indrazneala tot ce vor, la populatia civila de la periferiile oraselor si in special la sate jefuiesc si batjocoresc fara nici un menajament. In majoritatea satelor pe unde trec, iau cai, carute, trasuri, bani, ceasuri, inele etc., tot ce gasesc si le place, cu revolverul in mana.“ De la conacul mosiei Scarisoreanca, din Ulmeni, Ilfov, au jefuit o caleasca vieneza din veacul trecut, o adevarata bijuterie, piesa de muzeu pur si simplu. A fost gasita facuta praf la intrarea in Bucuresti, aruncata in santul soselei. Colac peste pupaza, padurile Codlei foiau de numerosi dezertori din armata sovietica. Acestia se combinasera cu trenarzi din armata germana si devastau in nestire toate satele de jur-imprejur. In primele zile ale lui septembrie 1944, totusi, situatia promitea sa se aseze intr-un fagas nou: colonelul Kalinin a fost desemnat ofiter de legatura al comandamentului Frontului 2 ucrainean pe langa Marele Stat Major de la Bucuresti si una din misiunile lui principale chiar asta era, cel putin teoretic: sa ancheteze si sa infraneze toate conflictele dintre armata de ocupatie si civilii si militarii romani. Insa, de fiecare data cand ii erau prezentate detaliile unor incidente, colonelul sovietic raspundea stereotip: „Nu recunosc culpa Armatei Rosii in provocarea de incidente. Din cercetarile sumare intreprinse s-a constatat ca aceste nereguli au fost savarsite de banditii lui Vlasov si dezertorii romani sau germani travestiti in uniforme sovietice.“ Conform logicii sale, la data aceea, Romania ar fi trebuit sa fie cutreierata de mii de ostasi sovietici in maieu si izmene, carora „dezertorii romani sau germani“ le furasera vestoanele si pantalonii. Cat privea armata lui Vlasov, aceasta nu se repliase prin Romania din teritoriile ruse si se afla demult in refacere, in nordul Italiei si in Slovenia. Mult mai dureros era faptul ca asemenea atitudini erau incurajate si de declaratiile de o lasitate inspaimantatoare ale noilor autoritati romane. „Armata sovietica – clama un manifest lansat de Grigore Niculescu-Buzesti, la 13 septembrie 1944 – a fost primita in Romania in spiritul cel mai amical. Noi ne dam seama ca, in perioada operatiunilor militare in curs, mici incidente pot in mod necesar sa se produca. Dar noi nu ne asteptam sa le atribuim o semnificatie oarecare. Este vorba despre incidente episodice si fara importanta. Guvernul roman are profunda convingere ca tot ceea ce a fost convenit cu URSS va fi integral respectat.“ Asa „episodice si fara importanta“ cum erau incidentele, au afectat cateva sute de mii de romani si pe multi i-au costat viata. Pe de alta parte, Guvernul roman nu convenise nimic cu cel al URSS: prevederile asa-zisei Conventii de Armistitiu i-au fost impuse. Si atat de respectate au fost incat am platit despagubiri de razboi de cinci ori mai mari decat cele la care am fost obligati in noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944. Totul multiplicandu-se pana la un nivel incredibil, daca luam in consideratie si jafurile asupra particularilor, imposibil de calculat statistic. De asemenea, toate aceste detalii nu se pot intalni intr-o istorie scrisa exclusiv dupa documente de cabinet, in care destinul unei natiuni este privit de sus, de acolo de unde se estompeaza tot ceea ce reprezinta un relief. Din astfel de documente aflam ca regele a facut, ca Sanatescu a dres, ca Neagu Djuvara a fost trimis la Stockholm, ca Emil Ciurea a fost trimis la Ankara si asa mai departe. Insa, despre tragedia adevarata a acestei natiuni inca nu se stie prea mare lucru. Ceea ce le permite unor diversionisti contemporani ai politicii romanesti sa sarbatoreasca ziua de 23 august 1944 drept „o victorie fenomenala impotriva nazismului“, cand ea ramane, in realitate, simbolul celui mai sinistru dezastru traversat de romani. Si mai ridicol, Ion Iliescu ne-a exprimat si temerea lui referitoare la o eventuala modificare a geografiei, in cazul cand complotistii de la Bucuresti nu si-ar fi luat inima in dinti si nu ar fi asasinat pe la spate armatele desfasurate in Moldova si Basarabia. De fapt, Ion Iliescu se teme ca n-ar mai fi avut peste ce sa troneze vreme de un deceniu si jumatate, fara sa faca nimic, lasand coruptia sa curga in dorul lelii, in timp ce juca bambilici cu consilierii prezidentiali de la Cotroceni. Ar fi totusi cazul ca Ion Iliescu sa renunte la temeri: cei ce au luptat pana la capat nu au pierdut niciodata. In decembrie 1971 ma aflam la Moscova, ca ziarist in misiune, si am fost invitat la un mic banchet de un redactor sef adjunct de la Komsomolskaia Pravda. Din vorba in vorba, rusul se imbatase si incepuse sa ma ia peste picior in mod grosolan, acuzandu-mi compatriotii si acuzandu-ma si pe mine ca suportam in tacere si fara reactii tirania lui Ceausescu. Ca si cum Ceausescu ar fi fost varul tatalui meu. Inainte de a pleca la Moscova, abia revenisem de la München si Köln si i-am replicat interlocutorului meu, foarte calm: „Draga Ivane, daca lasam de o parte ce se intampla in Romania, care e treaba noastra, uite care e situatia: am fost si in Germania Occidentala, am fost de cateva ori si la voi si pot sa-ti comunic, in cunostinta de cauza si cu mana pe inima, ca voi ati pierdut razboiul, nu nemtii.“ In clipa aceea, rusul a ramas siderat si, pe neasteptate, a inceput sa planga in hohote, ingaimand printre lacrimi: „Asa este! Si eu am fost in Germania Occidentala si am vazut cum se traieste acolo. Noi am pierdut razboiul, nu ei!“ Si asa a ramas, pana in zilele noastre. (Datele de mai sus provin din arhiva Marelui Stat Major, Dosarele 1554, 1555 si 1556, si din arhiva Sectiei 2 informatii a aceleiasi institutii militare. sursa: Cotidianul]]>