Ahasverus, legenda jidovului ratacitor – o alegorie la adresa Poporului lui Israel

Sãrbãtoarea Învierii, de curând încheiatã, reîmprospãteazã în memorie figura legendarã a lui Ahaºverus, “jidovul rãtãcitor”. Produs al Evului Mediu, povestea lui nu circulã în toate þãrile creºtine (în România, amintim, totuºi urma tãlpii Jidovului, la Corbii de Piatrã, pãstratã în stâncã de parcã ar fi pãºit în ciment proaspãt, ºi tot acolo urmele unui schelet de uriaº peste doi metri jumãtate înãlþime despre care se crede cã tot ale lui sunt). Iar credibilitatea ei ne pare, în orice caz, îndoielnicã. Ipoteza cã legenda s-ar fi nãscut imediat dupã moartea lui Iisus Hristos e consideratã fãrã temei de majoritatea exegeþilor Bibliei. Evangheliile povestesc, ce-i drept, despre Simon din Cyrene care i-a purtat crucea lui Iisus, dar nu pomenesc nici un cuvânt despre Ahaºverus, cizmarul din Ierusalim. Ahaºverus, spune legenda, l-ar fi gonit pe Mântuitor atunci când acesta a vrut sã se odihneascã puþin sub povara crucii pe care-o purta spre Golgota. Mai mult chiar, Ahaºverus ar fi asmuþit evreii, strigând: “Crucificaþi-l! Crucificaþi-l!”, lucru care, în final, s-a ºi întâmplat. Rãspunsul lui Iisus ar fi fost: “Eu mã voi odihni, însã tu vei rãtãci pânã când mã voi întoarce, la Judecata de Apoi!”. Probabil cã aceastã istorie apocrifã e un produs literar care valorificã legenda potrivit cãreia soldatul Malchus, paznicul lui Caiafa, a primit ca pedeapsã pentru cã l-a lovit pe Mântuitor, sã alerge veºnic pe sub pãmânt în jurul crucii pe care a fost rãstignit Iisus. Primul document despre paznicul lui Caiafa provine de la un cronicar englez care spune cã, în 1228, un episcop l-ar fi cunoscut pe acest personaj în Munþii Armeniei, unde trãia în izolare ºi purta nume de botez, sperând sã fie iertat, într-o zi, pentru ceea ce fãcuse. Tema fost speculatã ºi în secolele urmãtoare. La Forli, în Italia a apãrut un ºarlatan care spunea cã el este soldatul care l-a lovit pe Iisus, motiv pentru care i s-a pus numele Buttadeus (“cel care loveºte”). “Jidovul rãtãcitor” e vãzut în acelaºi timp în Flandra, în Bretagne, iar în 1542 apare la Hamburg, unde asistã, desculþ, la o predicã a episcopului Paulus de Eitzen. Raportul întocmit de episcop a fost editat în broºurã de Chrysostomos Dedalus, unul din ucenici, ºi a devenit baza cãrþii populare despre “Jidovul rãtãcitor” apãrutã în 1602. De Tudor Cires – Jurnalul National]]>