A trecut vremea patriotismului?

    Citim astãzi vechi poezii de dragoste înflãcãrate sau articole de odinioarã despre patriotism ºi rîdem de ele. Ne comportãm ca ºi cum asemenea lucruri sînt desuete, nerealiste, ridicole, mai ales acum, cã Europa ne priveºte. Acest lucru ni se trage mai ales din faptul cã asemenea manifestãri au fost ridiculizate, batjocorite sistematic de post-cultura globalistã care ni s-a servit forþat dupã Revoluþie. Dacã pe vremea comuniºtilor, se realizau filme care glorificau frumuseþea vremurilor de odinioarã, mãreþia luptelor pentru neatîrnare, dreptatea ºi libertatea pe care haiducii le puneau mai presus de destinul lor personal, dupã aceea, au apãrut filme „realiste”, filme în care vedeai ce se întîmplã cu adevãrat, adicã mizerie, înjurãturi, femei despuiate, cîini vagabonzi, cerºetorie ºi copii din orfelinate. Astfel, am fost feriþi în sfîrºit de idealismele ieftine de odinioarã. Faptul cã am schimbat registrul sã fie dovadã de maturitate? Sînt oamenii de dupã Revoluþie mai maturi decît cei de odinioarã, care visau? Omul matur trebuie sã vadã realitatea, nu sã fie cu capul în nori. ªtim lucrul acesta prea bine. Aºa cã s-ar pãrea cã într-adevãr, ar trebui sã abandonãm idealismele ºi visele frumoase. ªi totuºi… Dacã omul are raþiune ºi inimã, maturizarea este momentul în care inima înceteazã sã copleºeascã raþiunea. Raþiunea este cea care trebuie sã conducã, iar inima trebuie sã urmeze îndeaproape. Aºadar, omul cu adevãrat matur este cel la care inima se manifestã în deplinãtatea ºi profunzimea trãirii ei, pentru cã raþiunea o vegheazã permanent. Inima este ca un copil care se joacã în deplinã pace ºi fericire, tocmai pentru cã pãrintele, adicã raþiunea, îi vegheazã cu grijã toate miºcãrile. Aceasta este maturizarea desãvîrºitã, spre care cu toþii trebuie sã cãutãm. Este starea fericitã în care Dumnezeu poate veni sã locuiascã în inimile noastre. Vedem, însã, cã raþiunea purã a creat în vremurile acestea o categorie de monºtri realiºti, în special atei, în care inima nu mai joacã niciun rol, în afarã de circumstanþele cînd se dedau desfrîului. Ei ºi inima lor sînt ca pãrintele care îºi supravegheazã copilul îndeaproape, ca nu cumva acesta sã cadã în vreuna din plãcerile vîrstei lui. În schimb, ca sã îi arate ce e viaþa cu adevãrat, îl duce la crîºmã ºi la femei uºoare. Aceºtia ne sînt învãþãtorii vremurilor de pe urmã. Ei sînt cei care impun criteriile dupã care se apreciazã valoarea creaþiilor literare, artistice ºi cinematografice. Ei sînt cei care judecã astãzi inimile oamenilor, valorile ºi pe Dumnezeu. Ei, al cãror suflet este mutilat de false raþiuni, inima le este amputatã, iar în locul rãmas gol au pus o gurã de canal. Aceastã gurã de canal alãturi de alte asemenea canale energetice, sînt singurile cãi spre sufletul lor. Aceºti handicapaþi sufleteºti au educat deja generaþiile actuale sã nu mai creadã în patriotism, în dragostea de neam, în biruinþã, în jertfã, în dreptate, în adevãr, în viitor. Acestor morþi, acri ºi cinici, care bîntuie Pãmîntul crezînd cã sînt stãpînii lui, sã le aprindem o lumînare, iar noi sã deschidem ochii spre realitate, spre sîngele care ne curge în vene, spre trecut. Sã înviem odatã cu Hristos ºi cu neamul nostru ºi sã ne lepãdãm de apatie, de pragmatism ºi de minciunã! Sîntem datori nu numai faþã de sufletele noastre ºi faþã de sufletele celor din familiile noastre, dar ºi faþã de sufletele celor din neamul din care ne tragem. Numai sfinþiilor le este dat sã se poatã ocupa de sufletele din întreaga lume. Misiunea noastrã, a oamenilor de rînd, se opreºte la neam. Dragostea faþã de neam este o datorie sfîntã, fiind lãsatã de Dumnezeu, ºi nu poate sã piarã din cauza unor circumstanþe istorice, oricît de grele ar fi acestea. Ba mai mult, acum, în momentele în care neamul este distrus din interior, este clipa sã ne ridicãm inimile, minþile ºi braþele în ajutorul lui. Un neam nu renaºte atunci cînd în fruntea lui se aflã un conducãtor destoinic, ci dimpotrivã, capãtã un conducãtor destoinic atunci cînd deja a renãscut. Iar renaºterea trebuie sã se facã în fiecare dintre noi. Dacã ne-am semãnat în suflet sãmînþa vieþii, a libertãþii ºi a iubirii de neam, deja partea care ne revenea nouã personal – datoria noastã, a fiecãruia în parte – a fost împlinitã. În Împãrãþia Cerurilor vom fi cu toþii un neam, un popor. Ce anume ne face sã credem cã nesuferindu-ne ºi neiubindu-ne þara, strãmoºii ºi compatrioþii aici pe pãmînt, vom avea parte de comuniunea cu ei în sînul lui Dumnezeu? Chiar dacã ne-au fost spãlate minþile ºi nu mai vrem sã fim cei de odinioarã, inima cere prin firea ei iubirea de þarã, patriotismul. Dacã nu ne este prea ruºine cu ceea ce am fost ºi cu ceea ce sîntem, sã iubim din nou aceastã þarã cu dragoste profundã, ca sã fim din nou oameni demni ºi ca sã avem ce lãsa moºtenire copiilor noºtri. http://filida.wordpress.com]]>