de Prof. univ. dr. Ilie Bãdescu Cu sentimentul etnic putem descoperi paradisul, care este ºi el preînchipuit dupã modelul grãdinii, Grãdina Raiului, pe care Dumnezeu l-a destinat tuturor oamenilor, ºi cea de-a doua cãdere din rai a fost opera unei trufii teribile, trufia unicitãþii, a exclusivitãþii, atestatã de ispita omului de a se ridica cu turnul trufiei pânã la cer, nu sub cer, ci pânã la cer, ºi tocmai acel sentiment i-a adus pierderea unitãþii, incomunicarea, pierderea unimii celei întru Tatãl, Fiul ºi Duhul Sfânt. Oare nu se naºte sentimentul acesta de urã faþã de cei de alt neam din simþirea lucifericã a celor ce-au nãzuit sã fie pentru a doua oarã asemenea cu Dumnezeu, dar fãrã de Dumnezeu, adicã în exclusivitatea lor pustiitoare, în chip tautologic ºi solipsist, cam cum este ºi acest fel de a trãi neamul, tautologic la fel, adicã prin iubire închisã, înconjuratã de dispreþ faþã de ceilalþi ºi de trufie paranoicã, pe care ni-l aratã insul de la Miercurea Ciuc?! Cum îºi imagineazã neputinciosul de la Miercurea Ciuc cã poate dobândi ceva în Ardeal, în numele morþii ºi al urii faþã de cei de alt neam, folosindu-se ºi de instrumentul înfricoºãrii simbolice, cãci aºa ceva va fi nãzuit el: sã-i înspãimânte simbolic ºi deci prin inducþie subliminalã pe români?! Ce poþi dobândi? Un gard, nu o grãdinã, un turn al trufiei, nu o învecinare cu cerul. Va fi înþelegând el oare ce-i spun eu aici?! Va fi înþeles el chemarea Dumnezeului iubirii ºi al jertfei prin cuvintele acelea de lãmurire pentru toþi, de orice neam ar fi ei: „cã nu moartea pãcãtosului voiesc, ci sã se mântuiascã ºi sã fie viu”? Ce concluzie s-ar putea pune la episodul acela din lunga serie de rãtãciri ºi erori pustiitoare a celor care-au crezut ºi cred cã se pot dobândi pãmânturi ºi se pot clãdi þãri pe sentimente de urã, prin ucideri reale ºi ritualice, prin morþi civile ºi prin suprimãri simbolice? Una singurã: noi încã vã iubim, cãci nãdãjduim în mântuirea voastrã ºi vã dãm întâlnire peste o mie de ani. Sperãm, credem cã veþi veni ca sã nu fie aºteptarea noastrã în deºert ºi întâlnirea noastrã amãgitoare ca floarea câmpului. „Cãci vânt a trecut printr’însa ºi nu va fi ºi nu se mai cunoaºte încã locul sãu” (Ps. 102). * Despre cartea d-lui Bogdan Ficeac vom mai vorbi, cãci este o carte specialã, doctã, necesarã ºi bunã de dat exemplu pentru seriozitate ºi pentru gravitatea folosirii condeiului în serviciul cuvântului care zideºte. Anticipând, notãm aici gândul cu care vom întâmpina întrebarea din titlul cãrþii d-lui Bogdan Ficeac, „De ce se ucid oamenii?”, spunând: pentru cã au cãzut din omenitate, cãci cei ce ucid nu mai sunt oameni, ci fãpturi din catacombã, stãpânite de acel demon mut ºi surd despre care mãrturisesc Evangheliile, înspãimântãtor prin muþenia ºi surzenia lui absolutã, ca o „spaimã împietritã, ca un gând încremenit” (Eminescu), cãci nu vor fi cunoscut sub nici o formã minunata luminã a iubirii celei dumnezeieºti, ci numai ura stãpânului lor, propagatorul spaimei interstelare, al nesimþirii împietrite, al trufiei turnului surpãrii, Satana. * Teoria creierului triunic ne spune cã omul are un creier reptilian responsabil de dinamismul instinctelor, un al doilea creier, cel emoþional, responsabil de propagarea emoþiilor ºi un creier „raþional”, neocortexul, în ºi prin care se desfãºoarã toate procesele psihice superioare, de la decizia conºtientã ºi raþionalã la legãtura trãitã ºi înalt reflexivã cu Dumnezeu. Aceeaºi teorie ne mai spune cã, în ciuda acestei configurãri cerebrale succesiv-coexistente, persistã la orice om un decalaj între douã praguri ale deciziilor sale: pragul deciziei adoptate inconºtient de creierul emoþional ºi pragul deciziei conºtiente, adoptate prin activarea neocortexului, la nivelul acestuia. Una dintre teoriile cele mai recente asupra agresivitãþii explicã multe dintre cãile rãului, inclusiv agresiunile care îmbracã forma violenþei de masã, prin acest decalaj, chestiune absolut tulburãtoare, cãci ne duce cu gândul la însemnãtatea timpilor mici, adicã la forma de insinuare a rãului în lume: prin fleºuri, prin loviri fulgerãtoare, prin strecurãri în preconºtiinþã, care aduc dupã ele un fenomen în cascadã, cascada rãului. Este foarte posibil sã fie aºa ºi atunci vom înþelege teologia imperativã a trezviei, a vegherii permanente, despre care vorbesc sfinþii pustiei, despre care vorbesc ºi rugãciunile. Ceea ce se poate strica într-o clipã de nepriveghere nu mai poate fi îndreptat apoi decât cu mare greu, cu lucrarea laborioasã ºi cu marea opintire obºteascã a multor oameni, a înþelepciunii ºi strãduinþelor eroice. Chestiunea rãmâne absolut frisonantã, cãci eºti determinat sã constaþi cã buna rânduialã, normalitatea, pacea lumii, starea de bine, buna stare depind de cele circa zece secunde cât este decalajul dintre cele douã praguri decizionale. Tot secretul culturii ºi toatã însemnãtatea educaþiei se reduce la aceastã chestiune: cum reuºim sã controlãm cele zece secunde, cum putem înarma oamenii cu puterea de a-ºi controla timp de zece secunde reacþiile, preîntâmpinând astfel regresiunea în stãrile controlate de creierul reptilian ºi de sistemul limbic. Aceasta este taina a toatã educaþia. Când într-o culturã, într-o comunitate apar inºi precum acel nefericit Csilibi ºi nu mai ºtiu cum, subînþelegi cã acea comunitate ºi cultura ei se confruntã pentru unul dintre co-etnici cu pierderea puterii de a preveni regresiunea în stãri controlate în exclusivitate de creierul emoþional ori de cel reptilian, care a cãzut, altfel spus, din taina culturii proniatoare a duhului lui Dumnezeu, încât poþi deduce ce-ar fi pentru români un Ardeal în care un asemenea ins ar dobândi investituri în statul destinat printr-o bizarã profeþie doar Ungariei de vreo divinitate pe care o cunoaºte numai d-nul prim ministru ungar. Fereascã Dumnezeu sã se instaureze puterea acestui Csilibi în Ardeal! Execuþia ritualicã a lui Avram Iancu ne avertizeazã asupra acelui tip de Ardeal. Din nefericire, un fenomen ca acesta nu se limiteazã la subcultura interstiþialã care-i grupeazã pe cei din pseudo-specia acestui ins. Cultura postmodernã înmulþeºte numãrul acestora, cãci acþioneazã din plin tocmai pe direcþia distrugerii mecanismelor de autocontrol pe care omul le-ar putea folosi ca sã amâne reacþia pentru cele zece secunde critice ale sufletului omenesc. Forþele malefice cunosc taina celor zece secunde ºi de aceea au inventat procedee perverse de a distruge în om capacitatea de a se controla pe timpul scurt al celor zece secunde. Atâta tot este timpul pe care Dumnezeu l-a pus în sarcina noastrã ºi tocmai aceastã împroprietãrire identitarã este cea de care voim sã ne descotorosim. ªi aceasta doar pentru cã voim cu tot dinadinsul sã uitãm de Dumnezeu, ne lipsim de învãþãturile Sale proniatoare, de îndreptãrile Sale ºi ignorãm cu trufie mãrturiile Sale. Aceasta este cauza primordialã a rãului care a copleºit secolul al XX-lea spre cel care-i succede ºi care ne înconjoarã cu umbra marii apocalipse, dacã nu vom reuºi sã-l redescoperim pe Dumnezeu cu mintea, cu sufletul ºi cu toatã osteneala trupului nostru celui din lume. O lume fãrã de Dumnezeu ar fi una a unor Csilibi multiplicaþi terifiant, replicaþi cu puterea unor proporþii ale morþii ºi ale holocaustului celui mare. Ne dãm seama, pe de altã parte, cã Dumnezeu nu va da niciun petec de pãmânt acestor specimene, cãci Dumnezeu nu lasã creaþia pe mâna lor. Pe de altã parte, ei sunt în lume, au mari puteri uneori, au state ºi imperii, au bogãþii ºi însemne. Curãþirea lumii de lucrarea lor este numai opera credinþei, opera iubirii ºi lucrarea inspiratã de voia Dumnezeului adevãrat, nu a dumnezeilor preînchipuiþi de cei ce viseazã sã devinã stãpâni de popoare ºi de teritorii. În faþa unei asemenea primejdii, sã ne amintim iarãºi cuvântul psalmistului: „Vremea este a lucra Domnului // cãci omul a stricat legea Sa” (Ps 118) Revista Clipa * Rubrica: Cronica civilizatiei • Mai 2011 ]]>