Foarte mulți din cei care mă cunosc, dar mai ales dintre cei ce nu mă cunosc personal au fost șocați de instrumentarea împotriva mea a unui dosar penal ce abundă în acuzații de extremism și antisemitism. Conform principiului că ”nu iese fum fără foc”, mulți oameni de bună credință s-au distanțat de mine, considerând că sigur e ceva în neregulă cu mine, că am luat-o razna și sigur e un sâmbure de adevăr în toate acuzațiile ce mi se aduc.
Deoarece în toată această perioadă în care am fost sub măsura controlului judiciar și a interdicției de a scrie sau vorbi public nu m-am putut apăra în fața valului de abjecții revărsate asupra mea prin publicațiile de sistem, vin în fața publicului cu o cronologie a conflictului existent între subsemnatul și Institutul Elie Wiesel, cu speranța că vă voi lămuri de unde provine animozitatea la adresa mea și a lui Mihai Tociu și de ce am fost portretizați atât de mârșav și de incorect în dosarul penal, de către un institut presupus a fi în subordinea Guvernului României (deși faptele arată că lucrurile stau mai degrabă invers).
În dosarul care mi se instrumentează astăzi, acel moment vine atunci când, în spatele cuvântului aparent neutru de „martor” sau de „sesizant”, descoperi chipul unui vechi adversar — al unui adversar pe care l-am înfruntat în instanță și pe care, împreună cu clientul meu Mihai Tociu și cu alți câțiva bucureșteni, l-am învins definitiv. Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” nu este, în cauza mea, un observator dezinteresat care aduce în fața organelor judiciare o cunoaștere obiectivă a unor fapte. Este partea care a pierdut un proces împotriva mea și care, prin mijloacele penalului, caută să obțină ceea ce contenciosul administrativ i-a refuzat.
Merită să spun limpede de ce.
Originea dușmăniei: procesul Palatului Dacia
Imobilul în discuție este Palatul Dacia, situat pe str. Lipscani nr. 18-20, o clădire de patrimoniu din Centrul Vechi al Capitalei, cu o suprafață interioară de peste 4.800 mp. Importanța sa simbolică vine din faptul că la etajul I a funcționat câțiva ani redacția ziarului „Timpul”, unde a lucrat Mihai Eminescu.
Miza juridică și culturală a fost o dublă destinație aflată în conflict: Pinacoteca Municipiului București (o colecție de circa 5.500 opere de artă achiziționate de Primărie sau donate în interbelic, depozitate de ani buni în condiții improprii) versus Muzeul de Istorie a Evreilor și al Holocaustului din România, solicitat de Institutul „Elie Wiesel”.
În 2013, prin HCGMB nr. 180, Consiliul General a decis achiziția Palatului Dacia, evaluat la 14 mil euro, cu scopul precis de a fi amenajat ca spațiu de expunere pentru Pinacotecă. Justificarea era un Raport al Comisiei Patrimoniu care constata că Primăria nu deținea altă clădire potrivită.
În februarie 2016, prin HCGMB nr. 40, imobilul a fost transmis în administrarea Direcției Generale de Investiții a Primăriei în vederea amenajării pentru Pinacotecă. Hotărârea a fost însă contestată în instanță de Instituția Prefectului și suspendată.
Punctul de cotitură a fost septembrie 2016. Pe 21.09.2016, cei doi reprezentanți ai Muzeului Holocaustului din Washington stabilesc cu Primarul General Gabriela Firea, în prezența unui oficial al Ambasadei SUA, ca Primăria Bucureștiului să ofere gratis o clădire Institutului “Elie Wiesel”. Cadrul legal general fusese deja creat prin HG 625/2016, care a instituit baza pentru un „muzeu de istorie a evreilor din România și holocaustului” și, simultan, a trecut Institutul „Elie Wiesel” în directa subordine a primului-ministru.
Pe 23.09.2016, INSHR-EW a depus la Primărie cererea de atribuire, fără documente care să justifice necesitatea unui spațiu atât de mare.
Pe 29.09.2016, în cadrul unei ședințe extraordinare, Consiliul General a adoptat în unanimitate HCGMB nr. 285/2016, prin care Palatul Dacia cumpărat de Primărie cu 14 milioane de euro pentru a găzdui Pinacoteca Municipiului București, era dat în administrarea Institutului „Elie Wiesel” pe perioadă nedeterminată pentru organizarea unui muzeu al Holocaustului. Pentru amenajarea muzeului. Pinacotecii i s-a propus în compensație imobilul „Casa Cesianu” — propunere care a rămas la stadiul de simplă enunțare.
Am contestat această hotărâre, alături de Mihai Tociu și de alți cetățeni, mai întâi prin plângere prealabilă, apoi prin acțiune în contencios administrativ.
Argumentul de fond nu ținea de destinația în sine, ci de nelegalitatea procedurii: suplimentarea ordinii de zi fără justificarea unei urgențe reale (art. 43 din Legea nr. 215/2001), dezbaterea și votarea fără raportul compartimentului de specialitate și fără avizul comisiei de resort (art. 44), recurgerea la ședința extraordinară tocmai spre a eluda aceste garanții. Am susținut, în esență, că mecanismul extraordinar a fost folosit pentru a evita rapoartele specialiștilor — rapoarte care, altfel, ar fi trebuit să explice de ce se renunță la Pinacotecă.
Teza de fond a fost că dezbaterea solicitării a fost adăugată în mod ilegal pe ordinea de zi a unei ședințe extraordinare, tocmai pentru a permite absența rapoartelor specialiștilor care ar fi trebuit să justifice renunțarea la Pinacotecă — rapoarte care erau negative și nu susțineau cedarea clădirii.
În calitate de contestatori, am parcurs mai întâi procedura prealabilă (plângere prealabilă în 2016, apoi acțiunea în contencios administrativ, înregistrată ca Dosar nr. 2566/3/2017 la Tribunalul București. Decizia CGMB de acordare a Palatului Dacia către Institutul holocaustului a fost contestată în instanță de Mihai Tociu și Mihai Rapcea, alături de alți cetățeni care au depus cereri de intervenție accesorie — în total cinci bucureșteni.
La sfârșitul anului 2018, Tribunalul București a anulat HCGMB nr. 285/2016, dându-ne câștig de cauză pe fond. La 16.02.2019 a expirat termenul de 15 zile în care se putea face recurs iar hotărârea a rămas definitivă, imobilul revenind astfel în administrarea Primăriei.
După hotărârea definitivă, Firea a reintrodus proiectul pe ordinea de zi a CGMB de cinci ori consecutiv (februarie–mai 2019), fiind respins de fiecare dată — proiectul avea nevoie de 36 de voturi și a obținut succesiv 15, apoi 32, apoi 34 (de două ori sub prag). 30.05.2019 – Propunerea A FOST RESPINSĂ pentru ultima oară, moment după care Gabriela Firea s-a potolit. S-a depus și o plângere penală la DNA pentru constituire de grup infracțional organizat având ca scop fraudarea patrimoniului primăriei, plângere rămasă nesoluționată nici până astăzi.
Institutul însuși a capitulat: pe 6 mai 2019, printr-o adresă semnată de directorul Alexandru Florian, “Elie Wiesel” comunică Primăriei Generale că, în urma respingerii proiectului, dorește să dea înapoi primăriei acest imobil (predat printr-un proces-verbal încă din 2.05.2017). A rămas însă o consecință financiară: Primăria Capitalei trebuie să plătească bugetului de stat suma de 3.000.000 RON, așa cum s-a angajat atunci când a decis modificarea Hotărârii CGMB. Am câștigat pe toate planurile: juridic, politic, moral.
Nu a fost o victorie primită cu eleganță. La 13 martie 2019, în emisiunea „Sinteza Zilei” de la Antena 3, unul dintre reprezentanții acestui cerc, Radu Ioanid, i-a calificat public pe cei care au atacat hotărârea în instanță drept „extremiști” — de două ori. Tociu, unul dintre acei cetățeni cărora Tribunalul le dăduse dreptate, a sesizat Consiliul Național al Audiovizualului, considerându-se defăimat. Iată deci că, încă din 2019, Institutul și oamenii săi ne priveau nu ca pe niște adversari procesuali onești, ci ca pe niște „extremiști” de combătut. Aceasta este data de naștere a dușmăniei — o dușmănie consemnată în acte, nu presupusă.
Ulterior, proiectul muzeului a fost relocat — urmând să fie construit un sediu nou în zona Muzeului „Grigore Antipa” din Piața Victoriei. Periodic, ”muzeul” primește milioane de euro finanțare de la Guvernul României, bani sifonați fără controlul Curții de Conturi în activități de ”cercetare”.
De ce un dușman nu poate fi un martor
În dosarul penal de astăzi, același Institut apare în postura de sesizant și pretins furnizor de „probe” împotriva mea și a clientului meu Mihai Tociu. Or, aici trebuie făcută o distincție pe care apărarea are obligația să o aducă la cunoștința Justiției, dar și a publicului larg.
Un martor, în sensul propriu al Codului de procedură penală, este persoana care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului și care este străină de interesul cauzei. Institutul „Elie Wiesel” nu este nimic din toate acestea. El nu a asistat la vreo faptă; el a construit o acuzație, a formulat sesizări, a redactat „rapoarte de monitorizare” și a acționat, ani la rând, ca acuzator instituțional. Ceea ce numim aici „mărturie” nu este relatarea unei percepții, ci reiterarea propriei plângeri. Este o circularitate: denunțătorul care se autoproclamă martor al propriului denunț.
Legea nu instituie, e adevărat, o incompatibilitate absolută care să interzică de plano audierea unei persoane aflate în relații de dușmănie cu inculpatul — orice persoană poate fi, formal, ascultată. Dar aici intervine principiul liberei aprecieri a probelor coroborat cu cel al loialității procesuale (art. 101 și art. 103 C.proc.pen.): nicio probă nu are valoare dinainte stabilită, iar declarația unei persoane cointeresate, aflată în vrăjmășie dovedită cu cel acuzat, trebuie apreciată cu maximă rezervă și nu poate, singură, să întemeieze o soluție de condamnare. Când sursa „probei” este chiar partea care a pierdut un proces împotriva mea și care m-a numit public „extremist”, prezumția de bună-credință a martorului se răstoarnă. Ceea ce ni se prezintă drept mărturie obiectivă este, în realitate, continuarea prin alte mijloace a unui litigiu pierdut.
Aceasta atinge direct dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Egalitatea de arme și imparțialitatea probatoriului nu sunt formule decorative: ele interzic ca acuzarea să se sprijine pe declarațiile unui adversar personal deghizat în martor neutru. A îngădui Institutului „Elie Wiesel” să depună „mărturie” împotriva mea, fără a-i cântări dușmănia declarată și consemnată, ar însemna a transforma o instanță penală în instrument de răzbunare civilă. In dubio pro reo nu este un moft; iar aici îndoiala nu privește doar faptele, ci însăși sursa care le afirmă.
Pe scurt: nu contest dreptul lor de a vorbi. Contest pretenția ca vorbele unui dușman dovedit să fie primite ca mărturia unui om nepărtinitor. Cine a pierdut împotriva mea un proces public nu se poate întoarce, a doua zi, cu roba martorului obiectiv pe umeri.
Palimpsestul de pe Lipscani: despre simboluri suprapuse
Rămâne un strat mai adânc, pe care nu-l pot trece sub tăcere – pentru înțelegerea întregii istorii.
Palatul Dacia nu este o clădire oarecare. La etajul I al ei a funcționat, câțiva ani, redacția ziarului „Timpul”, unde a lucrat Mihai Eminescu. Nu este o coincidență anodină că ambiția s-a fixat tocmai asupra acestui imobil, dintre atâtea altele disponibile în Capitală. Există în istoria oricărei stăpâniri o gramatică a simbolurilor: cuceritorul unei națiuni nu se mulțumește să ocupe teritoriul, ci caută să se așeze pe locurile ei de memorie, să-și suprapună propriile efigii peste semnele identitare ale neamului supus. Templele au fost preschimbate în alt cult, catedralele ridicate pe altare mai vechi, statuile dărâmate spre a face loc altora, străzile rebotezate. Așa se scrie, în piatră și în nume, geografia unei substituiri.
A pretinde tocmai clădirea în care a scris Eminescu — spiritul tutelar al culturii române, cel „fără de care” limba însăși ar suna altfel — pentru a-i suprascrie o altă identitate și o altă narațiune nu este un gest neutru de administrare a patrimoniului. Este o operație simbolică: peste palimpsestul eminescian se așterne un text străin, iar sub el memoria originară pălește. Am apărat, în procesul contenciosului, nu doar o regulă de procedură a Consiliului General, ci și dreptul unui popor de a-și păstra lizibile propriile straturi de memorie. Am câștigat acel drept în fața Tribunalului. Faptul că astăzi sunt urmărit penal, cu concursul aceleiași instituții, spune totul despre natura conflictului: nu am fost iertat pentru că am refuzat ștergerea din memoria colectivă a memoriei lui Mihai Eminescu.
Dușmănia Institutului „Elie Wiesel” față de mine nu este întâmplătoare, nici recentă, nici presupusă. Ea are o dată de naștere (procesul Palatului Dacia), o probă scrisă (renunțarea la imobil după pierderea definitivă) și o manifestare publică (eticheta de „extremist” aruncată în direct la televizor). Pe acest fundal, calitatea lor de „martor” în cauza mea este o contradicție în termeni. Un adversar învins care se întoarce, sub altă haină procesuală, spre a obține prin penal ceea ce contenciosul i-a refuzat, nu depune mărturie: continuă un război.
Datoria instanței este să vadă masca și să o dea la o parte. A mea este să i-o arăt.
Și mai este de datoria noastră să nu lăsăm să ne fie furate și distruse istoria, cultura și simbolurile naționale.
