Trebuie sã cunoastem metodele prin care ne luptã diavolii, ca sã prindem curaj si sã biruim pe vrãjmasii mântuirii noastre. Avem vrãjmasi cu adevãrat rãi, cumpliti, vicleni, mesteri în uneltiri, puternici, neadormiti, imateriali, care pot sã aprindã cu focul pãcatelor Biserica Vie a lui Hristos, care suntem noi, crestinii ortodocsi.
Fiecare dintre noi, cunoscând planurile potrivnicului, se va îngriji sã nu cadã în cursa diavolului (1 Tim. 3,7). Multi crestini se întreabã dacã existã diavoli si care sunt tacticile prin care acestia însealã pe oameni. Cea mai mare viclenie a diavolilor este sã ne facã sã credem cã ei nu existã.
Multi oameni zic adesea: “Vedeti-vã de treabã, nu existã diavoli!” Diavolii îi îndeamnã sã zicã astfel. Ei au interesul sã ne facã sã credem cã ei nu existã, pentru cã asa este usor sã crezi cã nu existã nici Dumnezeu si atunci nu existã nici un criteriu moral si totul este permis.
3.2. Diavolul îsi schimbã des planul de actiune
Diavolul cerceteazã ce fel de ispitã este mai eficace si se potriveste mai bine fiecãruia si pe aceasta o pune în lucrare. Nesuportând înfrângerea, îsi mãsoarã si cântãreste bine fiecare loviturã. Asadar, într-un fel se luptã cu începãtorii si în alt fel cu cei crescuti duhovniceste, într-alt fel cu cei nepãsãtori si în alt fel cu cei care cred în Dumnezeu. Altfel ispiteste diavolul pe cel bolnav si neputincios si altfel pe cei sãnãtosi. Altfel se poartã cu cei cinstiti si altfel cu cei vicleni. El stie cã ceea ce vatãmã pe unul, poate fi de folos pentru altul. Sfântul Atanasie cel Mare spune cã “diavolii, dupã cum ne vor afla, tot astfel se vor face si ei fatã de noi”.
Avva Isaac scrie: “Este un obicei al diavolului ca sã împartã cu mãiestrie atacurile sale împotriva celor cu care se luptã, dupã felul armelor sale si sã-si schimbe ispitele dupã scopul urmãrit cu fiecare în parte”. Sfântul Isaac Sirul spune cã diavolii luptã diferit pe cei nepãsãtori si lenesi, fatã de cei râvnitori si întãriti duhovniceste. Astfel, pe cei nepãsãtori îi luptã de la început cu tãrie, ca sã-i cuprindã frica si sã li se parã de la început calea asprã si greu de strãbãtut. Pe cei râvnitori nu-i atacã de la început, când râvna lor pentru cele duhovnicesti este mare. Iar cu cei evlaviosi amânã lupta pânã când vor cãdea în lenevire si atunci îi atacã, micsorându-le râvna. Trebuie sã luãm aminte, cãci altfel vom cãdea sub loviturile nemiloase ale diavolilor.
Sã nu ne încredem în puterile noastre, cãci în orice clipã vicleanul diavol poate exploata slãbiciunile noastre.
3.3. Diavolul ne ispiteste la început cu pãcate mici
Diavolul niciodatã nu începe lupta cu pãcatele cele mari. El încearcã la început sã-l pãcãleascã pe om, ca sã comitã o cât mai micã gresealã. Iuda nu a devenit trãdãtor dintr-o datã, ci a început cu furtul unor mici sume de bani, iar apoi dorind mai mult si fiind ajutat de diavol s-a fãcut rob al iubirii de bani. Apoi acest pãcat a condus la trãdarea Mântuitorului Iisus Hristos.
Sfântul Ioan Gurã de Aur ne spune cã diavolul de la pãcatele cele mici ajunge la pãcatele cele mari. Diavolului îi este suficientã o micã slãbiciune a noastrã, iar apoi, dacã cedãm ispitelor, îsi face sãlas în sufletele noastre. Sfântul Ioan Scãrarul, care a descoperit acest viclesug al diavolilor, ne învatã: “Multe chipuri are sarpele (diavolul) desfrânãrii. Pe cei care nu au cunoscut pãcatul le spune sã facã numai o încercare, ca sã vadã cum este acest pãcat si apoi sã se pocãiascã. Unii se lasã convinsi sã încerce numai o datã si apoi sã se opreascã. Ei gândesc: Ce voi pãti dacã voi pãcãtui o singurã datã? Nimic. Nu mã voi pierde numai cu atât. Si astfel fac primul pas. Din nefedcire, rãul nu se opreste numai aici. Primul pas este astfel fãcut. Cetatea sufletului este distrusã si puhoi de diavoli pot intra acum si-l vor lupta pe om cu pãcatul desfrânãrii”.
3.4. Diavolul exploateazã slãbiciunile noastre
Diavolul studiazã cu atentie toate slãbiciunile oamenilor si dupã aceasta îsi alege ispitele. Slãbiciunile diferã de la un om la altul: unul este înclinat spre lãcomia pântecelui, altul spre desfrânare, altul spre iubirea de arginti, altul spre mândrie, altul spre lene, altul spre bãuturã, altul spre nepãsare, altul spre necredintã, altul spre mânie.
Sfântul Simeon Noul Teolog spune cã “Avem vrãjmasi fãrã de trup, al cãror scop principal este aflarea slãbiciuailor noastre, asupra cãrora sã arunce sãgetile sale, ca sã ne doboare în pãcate”. Iar Sfântul Apostol Pavel ne spune: “Nu dati loc diavolului” (Efeseni 4,27).
Neîngrijindu-ne de slãbiciunile noastre vom lãsa deschisã poarta inimii, iar diavolii vor veni sã ne ispiteascã.
3.5. “Blândetea” diavolului
Vrãjmasul mântuirii noastre ne prezintã pãcatele ca fiind bune si atrãgãtoare. El stie cã dacã ar ataca cu furie de la început, crestinii s-ar mobiliza sã lupte împotriva lui.
Sfântul Ioan Gurã de Aur spune cã “la început diavolul aratã indulgentã si încearcã sã-si împlineascã scopurile sale pãcãtoase cu blândete si se aratã cu dragoste fatã de crestini”. Din acest motiv, diavolul ne prezintã întunericul drept luminã, nefericirea ca fericire, pãcatul ca fapta bunã.
3.6. Diavolul lucreazã în ascuns
0 tacticã importantã a diavolului este ascunderea. Iatã de ce multi oameni cred cã nu existã diavoli. Sfântul Clement Romanul spune cã atunci când diavolii se retrag si se ascund, râvna crestinilor spre virtute scade. Iar dacã diavolii s-ar arãta în toatã urâtenia si rãutatea lor, atunci oamenii ar încremeni de fricã si s-ar feri de ispitele lui.
Asadar, desi diavolul este fiintã personalã, el se ascunde cu grijã, pentru ca oamenii sã nu dea importantã si sã fie linistiti.
3.7. Diavolul ne atacã prin surprindere
In viata duhovniceascã, cea mai înfricosãtoare armã a diavolului este atacul prin surprindere. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a învãtat cum sã biruim aceastã puternicã ispitã: “Rugati-vã neîncetat, ca sã nu cãdeti în ispitã” (Matei 26,41). Prin rugãciune si priveghere, darul Duhului Sfânt va pãtrunde în sufletul nostru si ne va sfinti si astfel va alunga pe diavoli.
Sfântul Apostol Pavel ne spune sã priveghem si sã ne rugãm neîncetat, “ca sã nu ne ispiteascã Satana din pricina noastrã” (1 Corinteni 7,5). Neînfrânarea datoritã nepãsãrii noastre fatã de cele duhovnicesti este starca sufleteascã de care are nevoie diavolul pentru a stãpâni sufletul nostru.
3.8. Diavolul ne luptã cu nepãsarea
Viata duhovniceascã este o luptã permanentã pentru sfin tirea noastrã si orice clipã care trece fãrã luptã este un pas înapoi. Toate eforturile noastre pentru curãtire si sfintire se pot pierde într-o clipã prin cãderea în pãcate.
Sfântul Ioan Gurã de Aur ne învatã: “Diavolul, când aflã un suflet molesit si care nu se îngrijeste de rãnile pãcatelor sale, nu înceteazã sã-l lupte cu aceastã armã”. “Antidotul nepãsãrii este împlinirea cu râvnã a datoriilor duhovnicesti”.
Sufletul care nu-si simte cãderea sa duhovniceascã, fie cã nu este interesat de viata cea vesnicã, fie cã din cauza ostenelilor nechibzuite este cãzut în aceastã cursã a diavolului. Sã ne ostenim duhovniceste, ca sã pãzim cetatea sufletului de atacurile satanei, ca sã nu gãseascã la noi posibilitatea de a ne ispiti.
3.9. Amânarea pocãintei
Ai timp sã te pocãiesti! Aceste gânduri le auzim adesea în mintea noastrã, prin gândurile pe care ni îe insuflã diavolul în mintea noastrã, cât si prin cuvintele oamenilor pãcãtosi.
Ani de zile am fost jucãrii în mâinile diavolilor, fãcându-le pe piac si sãvârsind pãcate. Intr-o zi însã, lumina dumnezeiascã strãluceste în noi si ne îndeamnã la pocãintã. Darul lui Dumnezeu ne face sã simtim starea noastrã pãcãtoasã. Dumnezeu ne cheamã la pocãintã prin gânduri de pocãintã insuflate de Sfântul Inger Pãzitor si prin duhovnici. Acum intervine însã si diavolul. El lucreazã cu gândurile amânãrii, pe care ni le insuflã în mintea noastrã. Incearcã sã ne convingã prin argumente mincinoase: nu ai postit, nu esti pregãtit, ai timp, ce o sã zicã duhovnicul când va afla pãcatele tale? Lasã, sã te îndrepti si apoi te vei pocãi!
Nici un om nu poate fi însã sigur cã în viitor se va pocãi sau cã nu va muri. Dar diavolul, ajutat de înclinãrile noastre spre pãcate, de cele mai multe ori reuseste sã câstige vointa noastrã. Astfel, pocãinta noastrã este amânatã si ocazia începutului bun si al mântuirii noastre este amânat. Cu trecerea timpului, patimile noastre se vor mãri.
Rãnile sunt mai usor de vindecat la început decât atunci când s-au cronicizat. Trebuie sã punem de îndatã în practicã hotãrârea noastrã de a ne pocãi. Sã facem sã rodeascã prezentul. Sã ne închidem urechile la povetele viclenilor diavoli, care ne soptesc cã avem timp. Nu! Nu! Nu mai avem timp. Acesta este adevãrul, pe care diavolul cautã sã-l schimbe, pentru a ne însela.
Unui pãrinte îi soptea diavolul la ureche: “Lasã, ai sã mergi mâine sã te spovedesti!” Iar pãrintele îi spunea: “Nu, astãzi mã voi spovedi si mâine fie voia Domnului”.
3.10. Diavolul se preschimbã luând înfãtisarea vãzutã
Din Vietile Sfintilor aflãm cã diavolii se aratã trupeste. De aceea Duhul Sfânt ne avertizeazã cã “Satana se preface în înger de luminã” . Sfântul Antonie cel Mare ne spune: “Diavolul stãruia ticãlosul noaptea, lua chipul unei femei si o imita în tot felul, numai ca sã mã însele. Uneori mi se arãta ca un om evlavios. Adeseori se prefac a cânta psalmi. Se întâmplã uneori ca atunci când citim sã rosteascã dupã noi ca un ecou cele ce au fost citite. Diavolii pot imita orice. Sunt vicleni si gata sã se prefacã si sã se schimbe în toate înfãtisãrile. Ei râd nebuneste si suierã, cãci toate le fac si le grãiesc si le tulburã si în toate se prefac si pe toate le amestecã, pentru a amãgi pe cei simpli”.
Vietile Sfintilor prezintã nenumãrate exemple despre aparitiile sensibile ale duhurilor rele, care uneori vorbesc, alteori imitã diferite animale, iar alteori fac sã se audã tropãituri, suierãturi, blasfemii si vorbe murdare. Si toate acestea cu scopul de a înspãimânta si înfricosa pe cel credincios. Stiind toate aceste lucruri, trebuie sã fim foarte atenti si sã nu ne temem.
Sfântul Antonie cel Mare ne sfãtuieste sã nu dãm nici o importantã unor astfel de mestesuguri diavolesti. Pentru cã diavolii, dacã ar putea ceva asupra celor credinciosi, nu ar mai veni cu astfel de mestesuguri, ci i-ar doborî direct. Duhurile rele se mistuiesc dacã ne rugãm cu credintã si smerenie si chemãm numele Domnului, însemnându-ne cu Sfânta Cruce.
3.11. Diavolul ne însealã prin ghicit, vise, prejudecãti si superstitii
Diavolul ne însealã prin ghicit, prejudecãti, vise si superstitii, care la prima vedere par nevinovate. Dumnezeu, cu multa Sa Intelepciune, a ascuns omului viitorul sãu. Iar acest lucru l-a fãcut pentru a-l feri de o înfricosatã sursã de neliniste si nefericire. In plus, i-a hãrãzit speranta si l-a încredintat de iubitoarea Sa purtare de grijã, cerându-i sã se lase în grija Sa, cu încrederea copilului fatã de Pãrintele Sãu.
Insã vrãjmasul diavol, vrând sã slãbeascã si sã micsoreze aceastã încredere, speculeazã cu viclesug capacitatea sa (ca duh ce este asemenea îngerilor) de a cunoaste anumite lucruri, la care omul nu are acces. Mai ales cele referitoare la viitor. Sã nu uitãm cã omul este, totusi, mai prejos decât îngerii (Evrei 2,7). Asadar, diavolii fãrã sã fie a toate cunoscãtori, cãci atotstiinta este o însusire numai a lui Dumnezeu, cunosc totusi unele împrejurãri legate de cele ce se vor petrece.
Sfântul Antonie cel Mare spune cã, de exemplu, diavolii vãd cum plouã torential în Muntii Etiopiei si, în acelasi timp, se pot arãta în Egipt, unde prin ghicit si prin vise prevestesc celor creduli umflarea apelor Nilului. Dacã un frate de al tãu, aflat într-o localitate îndepãrtatã, se va porni sã vinã la tine, diavolii care vãd si aud acest lucru se vor arãta în vis tie si îti vor spune aceasta. Iar când se va întâmpla de mai multe ori aceste lucruri, te vei încrede în visele si descoperirile tale. Astfel, diavolii, folosind una din însusirile lor, se prefac cã ghicesc si cã spun mai înainte ce se va întâmpla dupã mai multe zile.
Sfântul Atanasie cel Mare spune cã diavolii “se prefac cã ghicesc”, cãci în esentã ei nu ghicesc nimic, ci însealã pe oameni cu falsele lor previziuni. Pe termen lung, ei se dovedesc mincinosi, cãci mint si nu spun nimic adevãrat si sigur.
Hrana diavolilor este minciuna. Si chiar atunci când spun adevãrul, o fac de nevoie, ca sã poatã apoi sã însele si sã ne robeascã si sã ne prindã în cursele sale.
Sfântul Didim Alexandrinul spune cã “de multe ori diavolul ne însealã, amestecând adevãrul cu minciuna”. De aceea, noi nu trebuie sã ascultãm si sã credem ce spune diavolul si nici cuvintele rostite de cei demonizati. Sã luãm pildã pe Domnul Iisus Hristos si pe Sfintii Apostoli, care n-au primit cele ce diavolul le-a ghicit, ca fiind adevãrate. Domnul însusi i-a respins pe diavoli, cu toate cã mãrturiseau despre El un adevãr, anume cã este Fiul lui Dumnezeu (Matei 4,1-11).
La fel a fãcut si Sfântul Apostol Pavel, cu duhul pitonicesc al tinerei din Filipi, care aducea mult câstig stãpânilor ei, ghicind. Ea spunea adevãrul când striga despre Sfântul Apostol Pavel si Sila: “Acesti oameni sunt slujitorii Dumnezeului celui Preaînalt” (Fapte 16,17). Sfântul Apostol Pavel nu a primit aceste adevãruri, care proveneau de la diavoli. Astfel ne-a învãtat sã nu credem în ghicit si prevestiri, care sunt lucrãri diavolesti. Si acest lucru, pentru ca nu cumva în adevãrul spus de diavol sã fie amestecatã si minciuna sa si ca sã ne deprindã pe noi sã nu dãm niciodatã crezare. Pentru cã nu se cuvine ca noi, având dumnezeiestile Scripturi si libertate de la Mântuitorul, sã ne lãsãm înselati de diavoli. Trebuie sã fim foarte atenti, pentru cã multi vrãjitori si ghicitori fac aceste lucrâri, folosind cuvinte de evlavie si de rugãciune.
Sfântul Ioan Gurã de Aur spune: “Si lucrul cel mai mare al înselãciunii este cã, atunci când suntem preveniti asupra acestor înselãciuni, încercãm s-o apãrãm pe femeia ghicitoare spunând despre ea cã este crestinã si cã nu spune nimic altceva decât numele lui Dumnezeu. De aceea trebuie s-o urâm si mai tare, pentru cã foloseste numele lui Dumnezeu spre ocarã”.
Nici în vise nu trebuie sã credem, pentru cã visele sunt înselãtoare. De foarte putine ori ne vorbeste Dumnezeu prin ele. Diavolii însã ne pot vorbi de multe ori prin ele, urmãrind sã ne murdãreascã sufletul si trupul. De aceea, Sfântul Ioan Scãrarul ne zice: “Nimeni sã nu se învovoiascã a se gândi ziua la nãluciri visate în timpul noptii, cãci si acesta este un scop al diavolilor, ca sã ne murdareascã în timpul stãrii de veghe cu spurcãciunile visate în timpul noptii”. Deci, regula de aur pentru interpretarea viselor este de a nu crede în vise.
Dacã Dumnezeu vrea sã ne descopere voia Sa cea Sfântã prin vise, are puterea sã ne-o descopere, trecând peste cenzura noastrã (de a nu crede în vise). Sfântul Ioan Scârarul ne învatã: “Cel ce crede în vise este asemenea celui care aleargã dupã umbra sa si încearcã s-o prindã”. Când începem sã credem în vise, dãm dracilor dreptul de a ne ispiti si când suntem treji. Atentie, de asemenea, si la superstitii si la prejudecãti. Acestea sunt armele în mâinile diavolilor, prin care oamenii devin jucãriile lor. Sunt oameni care considerã cifra 13 fatidicã sau se nelinistesc la strigãtul cucuvelei sau la urletul câinilor, sau dacã le-a tãiat calea o pisicã s.a.m.d. Toti acestia, farã sã vrea sau fãrã sã înteleagã, îsi leagã viata, fericirea sau belsugul de anumite persoane sau întâmplãri, care nu au nici o legãturã cu desfãsurarea fireascã a vietii. De cele mai multe ori, diavolii aranjeazã astfel lucrurile ca oamenii sã creadã în superstitii. Este vorba aici de oameni necredinciosi sau mai putin credinciosi.
De aceea, Sfântul Ioan Gurã de Aur ne spune: “Vãzând un om oarecare, repede îl poti condamna, la îndemnul nefast al superstitiei, dar nu vezi cursa diavoleascã ce ti-a fost întinsã. De ce te faci vrãjmas fratelui tãu, fãrã nici un motiv justificat? Si nu întelegi cât de mare este batjocura, cât de mare este rusinea si, mai mult, cât de mare este primejdia. De multe ori omul are un cosmar sau vede o pisicã neagrã sau alte lucruri si crede cã acestea ar prevesti ceva ãu. Aceasta este o lucrare diavoleascã, pentru cã nu ceea ce crede omul face ziua rea, ci petrecerea în pãcate. Prin urmare, când iesi din casâ, sã te pãzesti de a pãcãtui. Dacã vom pãcãtui, va veni si cãderea noastrã. Astfel, diavolul nu ne poate vãtãma. Dacã vom pãcãtui, vom fi sub influenta diavolilor, care ne vor conduce la tot lucrul rãu”.
Desi Sfânta Scripturã condamnã orice fel de prezicere (III Regi 22-29) si este cunoscut cã diavolul este tatãl minciunii (Ioan 8,44), se gãsesc destui crestini care se ocupã cu ghicitul, cred în vise si prejudecãti, lãsând prin aceasta ca diavolul sã le conducã viata lor.
Sfântul Ioan Gurã de Aur ne învatã: “Noi însã nu trebuie sã cãdem vicleniei diavolilor, ci sã ne îndepãrtãm de orice unealtã satanicã a vrãjitoriei, ghicitului, prezicerii sau a superstitiilor. Cãci pentru noi este mai de pret sã credem în Domnul si Mântuitorul nostru Iisus Hristos si în învãtãtura Sa, iar ca armã sã avem Crucea Sa. Fericit este însã si sufletul care cheamã numele lui Iisus Hristos în orice necaz, boalã sau trebuintã, pentru cã se va îndepãrta de la el orice lucrare satanicã”.
3.12. Diavolii ne ispitesc prin rãul natural
Dumnezeu a îngãduit diavolilor sã ne ispiteascã, pentru a încerca credinta si evlavia oamenilor. Rãul care existã în lume este de multe ori o armã redutabilã a diavolilor, prin care încearcã pe oameni. Astfel, diavolul trimitând cele rele oamenilor, adicã nenorocidle, bolile, încercãrile, mâhnirile, reuseste de multe ori sã aducã pe oameni la disperare si deznãdejde.
In pilda Evangheliei, cu femeia gârbovã, se aratã putinta diavolului de a chinui pe oameni cu boli. Domnul Iisus Hristos, vorbind despre cei 18 ani de suferintã ai femeii, spune cã satana a legat-o cu aceasta (Luca 13,11). Din nefericire, diavolul ne rãzboieste tot timpul cu cele rele: mâhnirile ne coplesesc, bolile ne cerceteazã, moartea bate la usã, nereusitele ne încearcã, visurile ne sunt spulberate, sperantele zdrobite, biciul încercãrilor ne loveste fãrã milã. Iar noi, în fata greutãtilor vietii si, mai ales, din pricina nelinistii, neputintelor si descurajãrilor, ne pierdem nãdejdea si credinta. Iar pentru aceste lucruri ne certãm cu Dumnezeu, îl hulim, îl ocãrâm, îi cerem socotealã. Alãturi de noi, diavolul se bucurã de aceste reusite ale lui.
Trebuie sã fim cu luare aminte pentru a înfrunta greutãtile vietii, cãci diavolul pândeste tot timpul, ca sã exploateze momentele grele ale vietii prin care trecem. Diavolii ne atacã mai ales când Dumnezeu îngãduie sã fim ispititi, pentru cresterea noastrã duhovniceascã. Prin gândurile insuflate ne împinge la vrãjmãsie cu Dumnezeu si urmãreste sã ne îndepãrteze de El, ca dupã aceasta sã devenim pradã usoarã pentru ei.
Sunt boli care apar datoritã firii noastre slãbite fatã de microbi. Alte boli sunt datorate pãcatelor noastre. Alteori, diavolul intrã în trupurile oamenilor si le suge puterea, din sãnãtoase fãcându-le bolnave si chircite.
Cuviosul Nil Ascetul Spune: “Sunt asadar diavoli care intrã în trupul omului si în toate mãdularele lui si îi sug puterea, lãsându-le aproape fãrã vlagã. Si aceasta se întâmplã cu toate cã în trup nu se aflã nici o boalã”. De aceea, în orice boalã trebuie sã alergãm în primul rând la Sfintele Taine si la rugãciunile Bisericii. Si nu numai la Sfântul Maslu, ci si la rugãciunile speciale pentru vrãji, deochi, farmece, cosmaruri, insomnii, precum si orice rele care îi bântuie pe oameni.
Puterea lui Dumnezeu este infinit mai mare decât a diavolilor, iar omul care se roagã lui Dumnezeu va putea sã scape prin puterea dumnezeiascã de orice rãu cu care satana încearcã sã ne chinuie.
3.13. Furnico-leul
Furnico-leul este tactica de actiune a diavolului. La început diavolul este mic si neobservat, ca o furnicã, iar dupã o perioadã de timp devine mare si înfricosãtor ca leul (1 Petru 5 8).
Furnico-leul este, de fapt, pãcatul, asa cum ni-l prezintã diavolul. La început, înainte de a pãcãtui, diavolul ni-l prezintã mic, cât o furnicã, fãrã însemnãtate si fãrã consecinte. Se strãduieste, ajutat de patimile noastre, sã ne prezinte pãcatul ca fiind mic si fãrã nici o gravitate. Iar dupã ce am pãcãtuit, ni-l aratã ca un leu, mare si înfricosãtor. Si acest lucru îl face pentru a ne arunca în deznãdejde si a ne convinge cã nu mai este sansã de pocãintã si, deci, de mântuire. Toti am avut de suferit de pe urma acestei arme diavolesti.
La început, diavolul îti pune în gând sã calci o poruncã dumnezeiascã. De exemplu, sã desfrânezi. Ajutat de pofta ta spre desfrânare, atacul diavolului începe sistematic. Dacã omul nu i se împotriveste prin post, rugãciune, smerenie, spovedanie si Sfintele Taine, diavolul îi spune: “Nu te necãji, nu esti tu primul nici ultimul care greseste. Si apoi ce mare pãcat, astãzi toti pãcãtuiesc. Mai târziu te vei pocãi”. Astfel de atacuri foloseste diavolul, ca sa parã mai mic pãcatul si fãrã însemnãtate.
Dupã ce ai pãcãtuit, diavolul te aduce la deznãdejde spunându-ti ce lucru înfricosãtor ai fãcut. Cum ai sã te duci la duhovnicul tãu sã-i spui cã ai gresit. El, care te stie atât de bun si curat? Ai cãlcat porunca lui Dumnezeu si pentru aceasta vei fi canonisit. Pentru tine nu mai este iertare si milã. Nu mai ai sansã de mântuire. Mai bine distreazã-te si pãcãtuieste în continuare. Ingreunându-ti sufletul cu pãcate, pierzi astfel sansa pocãintei si a mântuirii.
De aceea este nevoie de mare atentie. In esentã nu existã pãcate mari sau mici, usoare sau grele. Toate pãcatele sunt pãcate. Cine a gresit într-o singurã poruncã dumnezeiascã, s-a fãcut vinovat de toate poruncile dumnezeiesti (Iacob 2,20). Deci, nu trebuie sã considerãm unele pãcate mici si altele mai grele. Aceastã metodã de deosebire a pâcatelor este de la diavol. Orice cãlcare a poruncilor este de la diavol. Orice cãlcare a poruncilor dumnezeiesti este pãcat. Bine este sã nu pãcãtuim, pentru cã orice pãcat este urâciune înaintea lui Dumnezeu si mânie pe Dumnezeu. Iar dacã am pãcãtuit, sã ne ridicãm imediat, sã ne rugãm, cãci mila lui Dumnezeu este nemãsuratã.
3.14. Diavolul însealã prin erezie si necredintã
Credinta putemicã dreaptã(ortodoxã) si faptele bune crestine mântuiesc pe om. Dimpotrivã, credinta rãtãcitã, ereticã si care se sprijinã pe nãscociri omenesti si diavolesti si care nu cunoaste Sfintele Scripturi, nu foloseste si nu mântuieste.
Sfântul Atanasie cel Mare spune: “Diavolul, care în urâciunea rãutãtilor lui, a nãscocit ereziile, se foloseste de cuvintele
Sfintelor Scripturi ca de un acoperãmânt, pentru amãgirea celor naivi, semãnând îti ele otrava sa sufleteascã”. Ca urmare, credintele eretice si gresite, care se împotrivesc învãtãturii Bisericii Ortodoxe sunt piedici înfricosãtoare pentru mântuirea sufletelor noastre si arme putemice ale diavolilor. Prin necredintã, diavolul
întinde curse mai ales celor învãtati, care se încred în ei însisi. Diavolul se prezintã în fata lor cu stiinta si filozofia si le aduce necredinta.
Oare nu-i vedem pe astfel de oameni lângã noi? “Cine a vãzut ceea ce spun Sfintele Scripturi?” întreabã cei necredinciosi. Iatã gânduri si întrebãri insuflate de diavoli oamenilor care au deja o înclinare spre necredintã.
Sfântul Apostol Pavel scrie: “Dunmezeul acestui veac (diavolul) a orbit mintea necredinciosilor, ca sã nu le lumineze lumina Sfintei Evanghelii slava lui Hristos”.
3.15. Oamenii pãcãtosi sunt slugile diavolilor
Diavolul este împãratul acestei lumi a pãcatelor. El are în aceastã lume slujbasii sãi (Ioan 12,31). Vrãjmasul mântuirii noastre se luptã pentru pierderea sufletelor omenesti si a avut întotdeauna ucenici, cu voia sau fãrã voia lor. Astfel de oameni, gata oricând sã facã voia diavolului, sunt nenumãrati, atât tineri, cât si vârstnici, bãrbati si femei. Iatã numai câteva exemple: sotul tiran, aspru, betiv si desfrânat, care alungã pacea si dragostea din familia sa; o femeie ispititoare, care umblã sumar îmbrãcatã pe stradã, smintind pe oameni cu pãcatul desfrânãrii; un om de stiintã sau de culturã, necredincios sau eretic, care prin scrierile sale, prin cuvintele sale varsã otrava necredintei si a ereziilor în sufletele cititorilor; omul bogat, care cu ajutorul banilor corupe constiintele; tatãl si mama, care prin educatia atee, ereticã si imoralã pe care o dau copiilor îi conduc pe acestia în mrejele pãcatelor si spre pierderea sufletelor…
Sã luãm aminte la noi însine, ca nu cumva sã ajungem vreodatã unelte ale diavolilor, cu voia sau fãrã voia noastrã si sã contribuim astfel la pierderea sufletelor semenilor nostri. Cãci va veni într-o zi clipa în care vom da seama de sufletele care s-au pierdut în iad din pricina noastrã. Dumnezeu ne va spune atunci:
“Sângele lor din mâna ta se va cere” (lezec. 3,20).
Tot Mântuitorul nostru ne-a învãtat: “Feriti-vã de proorocii mincinosi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinãuntru sunt lupi rãpitori” (Matei 7,15). Iar Sfintii Apostoli ne-au învãtat: “Nu dati crezare oricârui duh. Ci cercetati duhurile dacã sunt de la Dumnezeu, fiindcã multi prooroci mincinosi au iesit în lume” (1
Ioan4,l).
Având o astfel de poruncã de la Dumnezeu, trebuie sã ne ferim de orice legãturã cu duhurile necurate (de astrologi, vrãjitori, magi, senzitivi, contactanti ai OZN, prezicãtori, bioenergeticieni, radiestezisti) etc. Chiar dacã demonul se preface cã spune prin ei adevãrul, noi cunoscând scopurile pe care le urmãreste el, sã le respingem, aducându-ne aminte de cuvintele Sfintelor Scripturi: “Iar pãcãtosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce tu istorisesti dreptãtile Mele” (Ps. 49,17).
3.16. Diavolul ne luptã cu deznãdejdea
Ca sã pãcãtuiesti este cel mai usor. Rar si greu lucru este a te pocãi si a te mântui. Multe pricini contribuie la aceasta: nepãsarea, rusinea, lipsa de interes. Si astfel omul rãmâne cãzut în pãcate, departe de mântuirea sa.
Pocãinta noastrã se sprijinã pe nãdejdea ca Dumnezeu, prin marea Sa milostivire, îsi va deschide cu dragoste bratele sale, primind pe fiul cel pierdut, care se întoarce din tara pãcatului, în casa Tatãlui Sãu. Lipsit de aceastã nãdejde, omul pãcãtos se simte parãsit de Dumnezeu si neputincios, renuntând la lupta de a se elibera de pãcatele sale, care îl apasã. lar greutatea pãcatelor sale creste în fiecare zi si starea sa sufleteascã se înrãutãteste. Odatã cu pierderea nãdejdii sale în Dumnezeu, omul îsi pierde si mântuirea, pentru cã rãmâne încãtusat pãcatului, rob al satanei, care îl conduce la tot lucrul rãu si aceasta împotriva
bunãvointei lui Dumnezeu, care vrea ca toti oamenii sã se mântuiascã si la cunostinta adevãmlui sã vinã (1 Tim. 2,4).
Arma deznãdejdii este extrem de eficace pentru diavoli, cãci deznãdejdea va sluji.întotdeauna de sfetnic rãu omului. Ea îi închide omului calea întoarcerii la Dumnezeu si îl sileste sã rãmânã împotmolit în mlastina pãcatelor. Dar cum lucreazã diavolul? El sopteste la urechea fiecãrui om pãcãtos: “Iatã tineretea
ti-ai pierdut-o în pãcate, toatã viata ta ai fãcut numai rele, desfrânãri, hotii, minciuni, iubire de arginti, betii, ai mintit, ai jurat, ai hulit pe Dumnezeu. Ce nãdejde de mântuire ai? Esti pierdut! Cel putin mai distreazã-te, câte zile mai ai de trãit pe pãmânt”.
Astfel urmãreste diavolul sã adânceascã pe om si mai mult în pãcate, sã facã inima noastrã locas al diavolilor si sã ne îndepãrteze de Dumnezeu.
Atitudinea noastrã trebuie sã fie alta. Ai pãcãtuit? Trebuie sã-ti parã rãu de pãcatele sãvârsite si sã te ridici si sã te întorci la Dumnezeu. Sfântul Ioan Gurã de Aur zice cã “diavolul are cea mai mare bucurie când omul cade în deznãdejde, mai multã decât atunci când pãcãtuieste”.
Sfânta Scripturã si Sfintii Pãrinti ne aratã cât de bun si iubitor de oameni este Dumnezeu, ca sã ne dea nãdejde si curaj, sã ne ridicãm din robia pãcatelor. De fiecare datã când sovãim sã ne pocãim si rãmânem în deznãdejde, bucurãm pe diavoli si ne facem robii lor. Trebuie sã scãpãm de aceastã cursã a diavolilor (II Tim. 2,26). Sã nu ne lãsãm stãpâniti de deznãdejde, cãci deznãdejdea se naste din multimea pãcatelor, din îngreunarea constiintei si din nesuferita mâhnire sau din mândrie si din îngâmfare, dupã cum ne spune Sfântul Ioan Scãrarul.
Aceastã stare de deznãdejde nu este plãcutã lui Dumnezeu, iar Sfânta Scripturã si Sfintii Pãrinti ne-o prezintã ca pe o stare sufleteascã periculoasã. Numai diavolul se bucurã de deznãdejdea omului. Orice gând de deznãdejde este de la cel viclean.
Sfântul Ioan Scãrarul spune: “Nimic nu se comparã cu îndurarea lui Dumnezeu. De aceea, cel ce deznãdajduieste, s-a
înjunghiat pe sine”.
3.17. Diavolul atacã pe oamenii izolati
Oamenii izolati, care se sprijinã pe ei însisi, care nu se sfãtuiesc cu alti oameni, sunt cel mai usor de atacat si de doborât de diavoli. Întãrirea reciprocã a doi sau mai multi frati este o armã înfricosatã împotriva diavolilor. Oamenii uniti duhovniceste, care se ajutã si se întãresc reciproc, cad foarte greu în cursele diavolilor. Vrajmasul mântuirii noastre stie cã “unde sunt doi sau trei adunati întru numele Domnului, acolo se aflã si Hristos în mijlocul lor” (Matei 18,20) si de aceea îi urmãreste pe cei izolati, pentru a-i ataca. Deci, trebuie sã pãstrãm în permanentã legãtura duhovniceascã cu Hristos, cu Biserica si cu semenii nostri.
Crestinii, care sunt uniti duhovniceste cu Hristos si cu semenii lor când se roagã împreunã, se ajutã unii pe altii si muncesc împreunã, iar harul lui Dumnezeu îi pãzeste de sãgetile diavolilor. Cele mai multe cazuri de sinucidere sunt semnalate la oamenii care se despart de Bisericã si trãiesc izolati. Datoria noastrã este foarte clarã: Nu vom îngãdui diavolului sã ne piardã cu înselãciunea sa.
Sã rãmânem credinciosi în cele ce am învãtat si de care suntem încredintati din Sfintele Scripturi si învãtãturile Sfintilor Pãrinti (11 Tim. 3,14). Pentru cã aceste lucruri sunt spre folosul mântuirii noastre si al dobândirii vietii celei vesnice.
3.18. Diavolii ne ispitesc cu cele de-a dreapta
Dacã vede diavolul cã armele sale pline de rãutate si de pãcate nu au reusit, atunci ne atacã cu mândria. Omul care cedeazã acestui mare pãcat este stâmit de orgoliu si, astfel, din cel mai înalt om duhovnicesc va ajunge cel mai pãcãtos. Dacã, de exemplu, ne luptãm cu diavolii si nu cedãm ispitelor lor, ei îsi schimbã metodele si ne atacã cu cele de-a dreapta, cu mândria. Astfel, îti va sopti la ureche: “Bravo! Esti un luptãtor virtuos. Meriti laude!” Este însã glasul diavolilor, care sunt învãtãtorii îngâmfãrii.
Dar aceastã metodã poate fi utilizatã si în alt mod:
Diavolul vine si sãdeste în om dispozitia pentru o râvnã foarte mare, adicã ne îndeamnã sã ne nevoim, spre cele ce depãsesc puterea noastrã (post peste mãsurã, somn putin, priveghere de toatã noaptea…). Sfântul Ioan Scãrarul ne lãmureste: “De multe ori scopul vrãjmasilor nostri este sã ne îndemne la cele mai presus de puterea noastrã, ca, descurajându-ne (sau îmbolnãvindu-ne), sã lepãdãm si cele dupã putere si sã prilejuim râsul cel mai mare al vrãjmasilor nostri”. Sfintii pãrinti ne învatã cã tot ceea ce este peste puterea noastrã este de la diavoli. De exemplu, dacã tinem post aspru, fãrã binecuvântarea duhovnicului, ne putem îmbolnãvi cu trupul si nu mai putem munci pentru fapta bunã crestinã, necesarã mântuirii noastre.
Pentru toate lucrurile este un timp, iar drumul virtutilor are si el anumite legi. Diavolul ne îndeamnã sã le cãlcãm, sã urmãm, adicã, cele mai presus de puterile noastre. Iar rezultatele? Nereusind, ne îmbolnãvim, deznãdãjduim, scade râvna spre virtute si în cel mai rãu caz ne putem îmbolnãvi psihic.
Alt mod în care se manifestã ispita diavolului de-a dreapta este lepãdarea dojanei. Vrajmasul nostru ne laudã pentru izbânzile noastre; ne înaltã pe culmile mândriei si ne aratã pe ceilalti oameni neînsemnati, pãcãtosi si prosti. Fariseul din noi va cugeta: “eu nu sunt ca ceilalti oameni, rãpitori, nedrepti, adulteri…” (Lc. 18,11). Si astfel se întâmplã ceea ce spune Sfântul Ioan Scãrarul: “Dracii ne silesc fie sã pãcãtuim, fie, dacã nu pãcãtuim, sã judecãm pe cei ce pãcãtuiesc, pentm ca prin lucrul cel de-al doilea sã pãtãm pe cel dintâi”.
Prin judecarea aproapelui nostru ne îndepãrtãm de Dumnezeu si pierdem astfel plata pentru virtutile pe care le
avem. Aceste viclenii ale diavolilor sunt arme redutabile împotriva crestinilor si a celor ce sporesc duhovniceste. Pe acestia, diavolul îi prinde în mrejele sale, fie prin mândrie, fie prin judecarea aproapelui. Cu adevãrat, vrãjmas înfricosãtor este diavolul.
Sã stãm bine! Sã stãm cu fricã, sã luãm aminte!
3.19. Cele patru atacuri ale diavolilor în preajma mortii omului
a) Primul atac al diavolilor este asupra credintei. Satana seamãnã gânduri de îndoialã si de necredintã în mintea omului.
Crestinul trebuie sã se însemne cu Sfânta Cruce, sã se roage lui Dumnezeu cu smerenie si sã-i rãspundã: “Mergi înapoia mea
Satanã, tatã al minciunii, pentru cã eu cred ce spune Dumnezeu, iar nu ce spui tu si cei asemeni tie”;
b) Al doilea atac este asupra deznãdejdii. Prin aceasta ne înfricoseazã cu pãcatele pe care le-am fãcut, spunându-ne cã nu mai avem nãdejde de mântuire. Noi sã ne aducem aminte cã Dumnezeu este milostiv si poate ierta pãcatele noastre;
c) Al treilea atac al diavolilor în preajma mortii omului este cu slava desartã. Prin aceasta ne îndeamnã sã avem încredere în faptele noastre. Noi sã ne aducem aminte cã toate faptele bune le-am fãcut numai cu ajutoml lui Dumnezeu;
d) Al patrulea atac este cu închipuirea de sine. La multi crestini, înainte de moarte, diavolii se aratã în chip de îngeri luminati si alte nãluciri (2 Cor. 11,14). În aceste clipe trebuie sã ne smerim si sã-i zicem: “Prefã-te ticãlosule în întunericul tãu. Eu nu sunt vrednic de astfel de arãtãri”.
Dumnezeu, care se aflã în noi de la Sfântul Botez, este mai putemic decât diavolul.
Diavolul dispune de arme puternice si nenumãrate si ne atacã cu mare furie, pentru a ne birui. Dar nu trebuie sã ne speriem de atacurile diavolului atâta timp cât ne aflãm aproape de Dumnezeu cel Atotputernic. Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a fãcut om “ca sã strice lucrãrile diavolului” (Ioan 3,8) si sã izbãveascã pe cei care “frica mortii îi tineau în robie toatã viata”
(Evr. 2,14-15).
Când Domnul nostru Iisus Hristos a coborât la iad, El a desfiintat împãrâtia iadului si a eliberat pe cei detinuti acolo de diavoli. Sfântul Antonie cel Mare ne spune: “Se cuvine sã nu ne temem de atacurile lui si de sãgetile lui arzãtoare si de vicleniile lui lucrate de mestesugita lui minte. Toate acestea nu sunt nimic înaintea puterii lui Dumnezeu, Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care numai rostind numele Lui cu credintã si cu evlavie, pune pe fugã toatã ostirea diavolilor”. Aceasta întrucât
Dumnezeu ne-a încredintat cã “mai mare este Cel ce este în voi, decât cel din lume” (1 Ioan 4,4). Alãturi de Dumnezeu cel Atotputemic ne facem si noi putemici. Si astfel si noi smeritii si neputinciosii avem curajul sã ne aruncãm în luptã si sa ne împotrivim vrãjmasilor diavoli.
La Sfântul Botez am fost întrebati: “Te lepezi de satana si de toate lucrurile lui si de toti îngerii lui? De toatã slujirea lui?”
Iar noi am rãspuns: “Mã lepãd!” Iar apoi: “Te unesti cu Hristos?” Si noi am rãspuns: “Mã unesc!” Cu cât vom fi mai sfinti, mai apropiati de Dumnezeu, mai uniti mistic cu Hristos, cu atât diavolii vor fi mai departe de noi, iar atacurile lor vor fi mai neputincioase. Iar cu cât vom fi mai uniti cu lumea si cu pãcatele, cu atât diavolii vor fi mai apropiati de noi si noi vom fi slujitorii lor. Sfântul Apostol Ioan ne spune: “Cel ce s-a nãscut din Dunmezeu se pãzeste pe sine si cel viclean nu se atinge de El” (1 In. 5,18).
Sursa> blogul
De Veghe Patriei]]>
Post Views: 0
