Murise. Știa asta. De luni de zile aștepta inevitabilul, așa cum un copac bãtrân și uscat așteaptã furtuna sau trãsnetul care sã-l culce la pãmânt. Acum, nimic altceva nu mai conta. Întorsese spatele lumii în care trãise aproape 8 decenii, pentru a înfrunta marele necunoscut. Se pregãtise îndelung pentru acest moment, antrenându-și capacitatea de renunțare. Ar fi trebuit sã fie mai simplu pentru el, care nu mai avea prea multe ființe dragi în viațã, mai ușor decât pentru un tânãr care pãrãsește lumea în floarea vârstei, lãsând în urmã atâtea ființe dragi și vise neâmplinite. În realitate îi era la fel de greu ca unui tânãr sã renunțe la lume. Cãci se simțea precum un șarpe lung, a cãrui lungime este datã de numãrul anilor și evenimentelor trãite. La fiecare exercițiu de renunțare, se strãduia sã își lepede pielea cea veche, sã lase în urmã evenimentele, succesele, iubirile, realizãrile științifice și proiectele în derulare. Cel mai greu îi era sã se dezbare de imensul bagaj cultural și intelectual acumulat. Sã renunțe la proiectele care îi erau atât de dragi, care îl mai țineau în viațã, forțându-l sã se ridice din pat în fiecare dimineațã, pentru o nouã zi de muncã. Cãci pentru el lumea fusese un etern orizont misterios, care îl chema mereu și mereu sã vinã tot mai aproape, sã descopere capãtul curcubeului. Era o chemare irezistibilã, cãreia nu i se putuse opune nici în tinerețe. Universul, lumea aveau atâtea lucruri de oferit ! Iar el ajunsese la sfârșitul timpului sãu, alergând dupã mirajul capãtului curcubeului și culegând pe drum comoara efemerã a pietricelelor ce reflectau palida sclipire a mirajului cunoașterii. Lãsase totul în bunã ordine în urma sa. Studenții și colegii sãi aveau sã îi continuie munca. Își observase cu detașare apariția semnelor iminente instalãrii morții. Diminuarea puterii celor 5 simțuri ca urmare a dizolvãrii forțelor subtile ce le susțineau. Avea acum ocazia sã experimenteze în mod direct toate etapele Marii Treceri. Trupul sãu zãcea întins pe spate, iar puținele persoane prezente fuseserã instruite sã pãstreze tãcerea, pentru a nu-l distrtage. Reluase exercițiul de renunțare, iar acum se afla ferm stabilit în luminozitatea purã a conștiinței, observând detașat retragerea vieții din trupul sãu mãcinat de vreme. Pãmântul se dizolvase, luând cu sine simțul mirosului și puterea fizicã ce îi mai rãmãsese. Apoi venise rândul dizolvãrii apei, care luase cu ea simțul gustului. Vãzul dispãruse odatã cu dizolvarea focului. Simțul tactil cu dizolvarea aerului. Ultimul dispãruse auzul, odatã cu dizolvarea spatiului. Rãmãsese suspendat într-un gol atemporal și aspațial, conștient de sine, balansând într-o pulsație care în final îi înghiți și identitatea, odatã cu dizolvarea ultimelor reziduri ale mentalului sãu pãmântesc. Era momentul cel mai dificil de trecut. Toate textele sacre ale umanitãții insistau asupra importanței acestui moment, când cea mai profundã parte a identitãții se confrunta cu extincția, cu dizolvarea. Un sentiment de groazã purã, de fricã de aneantizare, puse stãpânire pe el în momentul în care moartea își înfipse colții în el, devorându-l. Și leșinã. Se trezi confuz, așa cum se trezește un petrecãreț dupã o beție cruntã. Nu reușea încã sã își aminteascã cine este și unde se aflã, la fel ca o persoanã ce se trezește dimineața într-un pat strãin. Încet, reflexele îndelung formate în cursul vieții își fãcurã apariția: observația și analiza. Doar cã în lipsa memoriei, ce încã nu îi revenise, spiritul sãu analitic se poticnea – fãrã giganticul lui bagaj de informații acumulate în timpul vieții, la care sã se raporteze. Apoi, frânturi de cunoștiințe și informații revenirã la viațã, declanșate de experiența pe care o trãia. ȘTIU cã trecuse dincolo de marele prag. Chiar dacã nu putea formula încã gânduri, Cunoașterea se desfãșura în fața lui precum un pergament, pe care îl putea citi fãrã cuvinte, intuitiv, global, direct. Se legãna precum o frunzã în vânt, prins într-un turbion de impresii, în vreme ce în jurul lui lumea, timpul și spațiul se recompuneau ca într-un teatru de umbre chinezesc. Într-un flash de o secundã, amintirile îi revenirã și întreaga viațã i se perindã pe dinaintea ochilor minții. Și începu nebunia. Charon întinse mâna cadavericã, cerând obolul, în vreme ce… Îngerul pãzitor îl invitã sã pãșeascã spre prima vamã a vãzduhului unde se afla cântarul faptelor bune… Anubis îl invitã sã pãșeascã în prima salã a judecãții… Yama își aruncã lațul, prinzându-l de gât spre a-l trage spre cântarul Judecãții… Cele cinci lumini ale familiilor dhyani-budha-șilor începurã sã aparã… Realizã cã experiența pe care o trãia obiectiv, de tranziție prin moarte/bardo/lumea-de-apoi îmbrãca forma  subiectivã a crezurilor din timpul vieții. Își fãcea tranziția prin întreg amalgamul de simboluri, personaje și povești pe care le studiase întreaga lui viațã pãmânteascã despre lumea de dincolo. Era ca și cum ar fi trãit simultan tot atâtea experiențe diferite câte tradiții și cosmogonii studiase. Astfel, realizã spontan cã toate personajele și experiențele ce i se înfãțișau erau doar proiecții spontane izvorâte din propria sa minte. Recunoscându-le, realizã natura lor realã, iluzorie. Și odatã cu aceastã recunoaștere, plãsmuirile minții se dizolvarã în lumina clarã a propriei conștiințe. Ajunsese la sursã. La capãtul Curcubeului.]]>

CategoryUncategorized
Write a comment:

Your email address will not be published.

© 2018 Cabinet de avocatura Mihai Rapcea

logo-footer