Îmi privesc fiica cum suge lacomã laptele din biberon. Este cu ochișorii deschiși și mã privește. Încã nu și-au schimbat culoarea. Are încã ochii de bebeluș, abia deschiși de doar câteva zile pe aceastã lume. – Bunã scumpete micã. Oare este deja cineva acolo, în spatele acelor ochișori frumoși ?
O observ cum mã privește, probabil la fel cum și-a privit și Adam Creatorul în prima clipã dupã ce a primit suflarea care l-a adus la viațã. Chipul meu îi va rãmâne întipãrit în suflet, în lutul primordial al minții ei imaculate. În jurul acestui chip se va construi Animus-ul ei. Mã va iubi sau urâ poate, dar niciodatã nu mã va putea ignora. Sau uita.
Privindu-i chipul, cu puțin ajutor (!!!) mã cufund în amintiri ca un înnotãtor spre fundul lacului. În beția lucidã a hipoxiei, frânturi de amintiri mi se ridicã la suprafațã, ca niște bule de oxigen. Amintiri pe care nici nu știam cã le posed. Privesc la chipul tânãr al mamei mele. Și realizez de ce nu s-au pãstrat acele amintiri la suprafațã. Pentru cã la acel moment, nu avea cine sã le memoreze, cãci Eu, cel de acum, nu existam.
Într-o strãfulgerare, am înțeles mica ființã pe care o purtam în brațe. Era o plãpândã flacãrã de conștiințã purã, care ardea vesel, alimentatã de combustibilul impresiilor oferite de lumea înconjurãtoare. Iar forma ei urma sã fie stabilitã definitiv și irevocabil de micile detalii pe care le absoarbe ca un burete.
Muzica din camera ei; lumina palidã a veiozei, cu ornamentele sale romboidale. Și în acel moment, din strãfundurile memoriei a țâșnit la suprafațã, luminoasã și aievea, imaginea veiozei de lângã pãtuțul meu de bebeluș. Era o micã lampã de noapte, cu un abajur rotund, ca o pãlãrie de ciupercã fãrã capac. Mi-am amintit cum stãteam cu orele, contemplând forma perfectã a conturului rotund al abajurului. Fãrã gânduri, fãrã înțelegere. Doar percepția formei rotunde și conștiința mea care lua forma ei. Și muzica. Mama, dar și bunica, lãsau radioul sã cânte în surdinã, zi și noapte. Îmi amintesc frânturi de șlagãre, ora exactã, imnul de stat, voci de crainici din buletine de știri. Familiaritate purã.
Tumultuos, zãgazurile memoriei se deschid mai mult și îmi amintesc cutremurul din 77. Eram la mama în brațe. Aveam aproape 2 ani. Mã ținea strâns la piept, îi auzeam inima bubuindu-i de spaimã. Stãteam sub tocul ușii în apartamentul prietenei ei de-o viațã, la care ne prinsese seismul. Blocul se cambra ca un balaur uriaș, cu balans înfricoșãtor, aruncându-ne dintr-un toc al ușii în celãlalt. Altã amintire se ridicã la suprafața conștienței. Am vãzut apoi cearta pãrinților. Tata strigã. Mama țipã. Este un țipãt neomenesc, care mã rãscolește. Încep sã plâng. Și este plânsul meu de bebeluș. Plâns de durerea transmisã de mama, de țipãtul ei ce trezește în mine agonie purã.
Eu, cel de acum, am început atunci, cu acele prime impresii. La fel ca fiica mea, care începe acum lungul drum al acumulãrii de nimicuri care ne definesc ca persoane.
Privind-o în ochișorii aceia puri, senini, fãrã gânduri, mã vãd cum sunt acum, trecut probabil de jumãtatea propriei povești. Și îmi doresc ceea ce își dorește fiecare pãrinte. Ca povestea ei sã fie mai bogatã și mai plinã de frumusețe decât a fost a mea. Ca nici o suferințã sã nu o atingã. Știu cã ceea ce îi doresc este imposibil, dar asta nu mã împiedicã sã sper. Este menitã sã ducã mai departe ceva din mine. Poate chipul meu, întipãrit pentru totdeauna în lutul imaculat al minții ei. Iar ea va transmite mai departe, copiilor ei, imaginea ei, și cu ea, o parte din mine și din mama ei.
A terminat de mâncat și zâmbește fericitã. Un zâmbet pur, beatific, fãrã gânduri, fãrã conștiința unui eu individual. Nu are încã un nume, nu a fost încã botezatã. Și nu mã grãbesc sã îi spun pe numele ales de noi. Parcã aș vrea sã o mai feresc pe cât se poate, de povara ego-ului care nu a apãrut încã.
Privind-o zâmbind, realizez cã la fel am zâmbit și eu, cândva. Este probabil cel mai apropiat zâmbet omenesc de zâmbetul realizãrii ultime, a imemorialului Buddha. Și plin de nostalgia originilor, mã întreb dacã îmi voi putea recãpãta și eu acel zâmbet vreodatã.
]]>
