ªi a venit ºi ziua de care se temeau cu toþii. Chiar dacã nu toþi se gândiserã la ea, o simþiserã. Perspectiva ei plutise în aer, la limita percepþiilor, se ridicase lent din subconºtient ca o teamã mereu refulatã, mereu înspinsã înapoi în abisurile fiinþei.

ªi iatã cã acea zi venise. Brusc, fãrã nici un semn de avertizare sau simptom pregãtitor.

Totul începuse în acea dimineaþã banalã de iarnã, cu cer jos, plumburiu. Poate cã ºi atmosfera ajutase la declanºarea catastrofei. Cert este cã pe strãzi nu mai era aproape nimeni. Oamenii de cum se treziserã, stãteau în vârful patului, cu ochii în tavan, neânþelegând ce se întâmplã cu ei. Se cãzneau sã se ridice, sã se ducã sã se spele, sã îºi pregãteascã cafeaua, sã plece spre serviciu, în fine, lucururile absolut normale pe care le face orice om dimineaþa.

Numai cã în dimineaþa aceea, aproape toþi oamenii se treziserã cã le lipseºte total motivaþia ºi voinþa de a mai face ce fãceau deobicei. Desigur, se duceau la baie sã îºi facã nevoile sau mâncau dacã li se fãcea foame, însã doar atât. Voinþa umanitãþii se restrânsese la nevoile  primare: respirat, bãut, mâncat ºi defecat.

Desigur, unii mai panicoºi sau cu mai mult bun simþ fãcuserã un efort supraomenesc de a suna la birou pentru a anunþa cã sunt bolnavi, însã telefoanele sunau în gol, cãci nimeni nu se grãbise sã ajungã la muncã. Deopotrivã ºefi ºi angajaþi stãteau, privind în gol, întrebându-se de ce ar trebui sã meargã la muncã, de ce ar trebui sã se îmbrace, sã iasã din casã, sã facã ce fãceau de obicei într-o zi obiºnuitã. ªi nu gãseau rãspunsul, nu reuºeau sã mai gãseascã motivaþia, determinarea care sã îi punã în miºcare.

Chiar ºi copii stãteau inerþi în mijlocul camerei lor, privind fãrã interes jucãriile, playstation-urile, x-box-urile ºi toate flecuºteþele cu care mai deunãzi îºi ocupau copilãria.

Acum, în minþile tuturor oamenilor pâlpâia intermintent la unison, ca o lampã ce fileazã într-un aparat vechi, pe tranzistori, întrebarea nerostitã, paralizantã: LA CE BUN TOATE ACESTEA ? Care e scopul, finalitatea fojgãielii, agitaþiei, zbaterii ºi efortului ?

Desigur, fuseserã ºi excepþii. Unii oameni, puþini la numãr, rãmãseserã normali. Ca atare, toate statele lumii declaraserã stare de necesitate ºi încercau sã îºi adune specialiºtii ºi savanþii pentru a descoperii ce soi de nãpastã lovise Umanitatea.

Însã apatia generalã cruþase prea puþine din minþile luminate ale Guvernelor ºi Universitãþilor. Fenomenul lovise ºi în marii gânditori ºi oameni de ºtiinþã, care zãceau cu pixurile pe hârtie, cu degetele pe tastaturã, incapabili sã mai scrie vre-un cuvinþel.

În mod normal, o astfel de situaþie ar fi creeat panicã, haos, exoduri în masã ale populaþiei, distrugeri ºi anarhie. Însã apatia generalã anihilase capacitatea oamenilor de a se panica, de a se mobiliza pentru a se salva. Instincul de conservare pãrea sã fi intrat la rândul lui într-un soi de hibernare. Iar zilele ºi lunile treceau iar oamenii rãmaºi intacþi nu reuºiserã sã gãseascã nici o soluþie, nici un remediu la apatia generalã ce lovise brusc Omenirea.

S-au lansat mai multe teorii în lumea oamenilor de ºtiinþã, decimatã de ceea ce ajunsese sã fie denumitã boala indiferenþei.

Unii lansaserã ipoteza cã creierul oamenilor, suprasolicitat de vârtejul informaþional tot mai intens cu care era bombardat, îºi dãduse un shut-down ºi aºtepta sã se rãceascã, exact ca un calculator suprasolicitat.

Alþii vorbeau despre o crizã existenþialã colectivã, un semn al Divinitãþii. Adepþii acestei teorii, denumiserã fenomenul drept “sindromul Nissargadata”, dupã numele unui obscur filosof ºi metafizician indian din secolul trecut, ce pretindea cã singura întrebare ce meritã cu adevãrat efortul nostru este întrebarea: Cine sunt eu ? Din aceastã întrebare derivau toate celelalte, iar pânã când oamenii nu ajungeau sã gãseascã rãspunsul satisfãcãtor, nici unul nu mai avea chef sã facã nimic altceva deoarece percepea activitãþile zilnice ca fiind fãrã sens ºi finalitate.

Însã rãspunsul se pãrea cã întârzie sã rãsarã în minþile oamenilor, iar aceºtia continuau sã zacã inerþi în casele lor, incapabili de orice activitate care sã depãºeascã limitele propriei supravieþuiri.

În câteva sãptãmâni, resursele alimentare se terminaserã, iar marile oraºe erau pline de munþi de gunoaie ne-ridicate. Terminânarea rezervelor din magazine ºi depozite dusese la o foamete colectivã. Oamenii îºi pãrãseau oraºele ºi locuinþele aventurându-se în necunoscut, spre naturã. Mâncau ce gãseau, ce le ofereau câmpiile, bãlþile, copacii, pãdurea. Dormeau sub cerul liber dacã nu gãseau adãpost sau înnoptau în gropi naturale, în scorburi sau peºteri, lipsiþi de voinþa de a-ºi asigura confortul. Mulþi pieriserã fãrã împotrivire, fãrã luptã, în faþa vitregiei elementelor naturii, iar supravieþuitorii trãiau în condiþii jalnice.

ªi atunci, unul dintre puþinii oameni rãmaºi ne-afectaþi de molimã avu o revelaþie. Trãiau apocalipsa, însã nu aºa cum ºi-o imaginaserã religiile, înnecaþi de apã sau distruºi în focuri cataclismice.

Pur ºi simplu Natura resetase în Omenire gena evoluþiei ºi se întorseserã de unde porniserã: de la stadiul de primate bipede, ce supravieþuiau cu ceea ce le oferea Natura. Culmea este însã cã întoarsã la vârsta copilãriei, Umanitatea pãrea mai fericitã.

Aceste rânduri au fost îngropate într-o capsulã a timpului azi 7 ianuarie 2017, ºi au fost scrise de ultimul supravieþuitor al molimii indiferenþei. Sper ca aceste rânduri sã fie gãsite de cãtre oamenii ce se vor ridica în viitor, în noul ciclu al Umanitãþii. ªi mai sper ca ei sã poatã evita aceastã tragedie ºi sã o evite, când le va veni timpul.

]]>