Meseria de avocat îþi oferã ºi alte satisfacþii înafara celor profesionale ºi financiare. În primul rând, este vorba de factorul noutate. În avocaturã nu cari butoaie, nu strângi ºaibe, ca sã zici cã prestezi o muncã de rutinã, monotonã. În avocaturã eºti în permanent contact cu noutatea, cu ineditul, cu surpriza inteligentã pe care numai lecþia Vieþii þi-o poate furniza. Spre exemplu, astãzi trebuia sã particip la expertiza de evaluare a unor tablouri revendicate de clientul meu de la pârâtul Muzeul de Artã Naþionalã a României. Evident, expertiza urma sã se desfãºoare la muzeu, unde se aflau în custodie tablourile.  M-am deplasat cu Sabina la întâlnirea cu celelalte pãrþi, curioºi sã vedem cum se va desfãºura expertiza – o premierã pentru noi. Clientul meu, un octogenar cu mulþi ani de puºcãrie politicã în spate, revendica niºte tablouri de familie, ne-expuse niciodatã de muzeu, din… “lipsã de spaþiu ºi fonduri”. Nu era vorba decât despre niºte picturi amãrâte, semnate de niºte iluºtrii anonimi pe nume Gheorghe Petraºcu ºi ªtefan Luchian, donate de autoarea clientului meu cãtre muzeu, sub condiþia expresã de a fi expuse cu menþiunea cã au fost donate din colecþia respectivei doamne – un eminent critic de artã. Evident cã în cei douãzeci ºi ceva de ani trecuþi de la momentul donaþiei, tablourile respective nu au fost niciodatã expuse publicului, muzeul preferând sã expunã cu preponderenþã în galeriile sale, autori strãini – în defavoarea celor autohtoni (þinuþi la depozit, în beci !) – în stilul nostru devenit deja tradiþional – de negare a tot ce avem valoros ca popor ! Am pãtruns în muzeu prin intrarea din spate, lãsând buletinele chezãºie cã vom ieºi aºa cum am intrat (cu mâinile ºi buzunarele goale adicã). Am traversat curtea muzeului ºi am coborât în subsolul acestuia. De cum am ajuns în catacombã, atmosfera s-a schimbat, cãpãtând o aureolã de mister vechi de secole, de parcã pãtrunsesem într-un spaþiu privilegiat, destinat numai celor puþini ºi aleºi. Pe scurt, mã simþeam de parcã îmi fusese permis accesul în pivniþele Vaticanului, unde stau tãinuite colecþii de artã ºi culturã ascunse ochilor profani. Pe holul cel lung, mãrginit de camere închise cu uºi metalice grele, ce culisau pe role, tronau cutii din lemn, cu conþinut misterios, desprinse parcã din scenele cu Indiana Jones. Din tavan ne supravegheau atent camere de luat vederi ºi senzori. Suntem preluaþi de trei curatori ceremonioºi precum niºte preoþi ai unui cult pe cale de dispariþie. Aceºtia ne flancheazã micul grup devenit brusc tãcut, ºi ne conduc spre singura încãpere cu uºa deschisã. O camerã de aproximativ 15 metri pãtraþi, unde ne aºteptau lucrãrile ce urmau a fi expertizate. Echipaþi cu mãnuºi albe din bumbac, curatorii au scos pe rând, cu gesturi mãsurate, ritualice, tablourile din cutiile lor. Ne-au întâmpinat pe rând o ulcicã cu flori, o naturã moartã ºi un chip de bãrbos, toate purtând patina vremii, cu ramele zdrelite de muºcãtura nemiloasã a Timpului. Privind îndeaproape aceste minunãþii, am trãit acea stare de contact nemijlocit, intim, cu Arta în forma ei cea mai purã. Am urmãrit cu ochiul conturul delicat, ºi totuºi complex al pensulei, încercând sã îmi imaginez oamenii care au creat acele minunãþii. Trãgând în piept aerul impregnat cu vechimea acestor capodopere, m-am îmbibat ºi eu cu acel sentiment de admiraþie în faþa frumosului ce se descoperã privitorului pe îndelete, detaliu cu detaliu, într-un ansamblu ce se alcãtuieºte prin armonii ºi culori cu care ochiul meu de profan nu era obiºnuit. Copil al epocii fotografiei, al copierii fidele a Naturii, descopeream uimit viziunea personalã, imaginea delicatã a percepþiei subiective a artistului – transmisã întro formã unicã privitorului. ªi nu mã mai sãturam privind. Am înþeles atunci de ce sunt considerate capodopere inestimabile aceste tablouri. Contemplându-le, mi se descoperea poarta secretã spre un univers de sensibilitate ºi culoare cu care nu mã mai întâlnisem, ºi de care nu îmi doream sã mã mai desprind. Aº fi vrut sã iau cu mine în suflet mãcar o frânturã din ce simþisem acolo, din ce îmi transmisese acel tablou. Tabloul se transformase pe nesimþite întro relicvã a religiei artei, de care tânjeam sã mã ating pentru a deveni ºi eu mãcar pentru o clipã, pãrtaºul magiei pe care o purta. Pãtrunºi de sacralitatea momentului, comunicam în ºoaptã între noi, precum în proximitatea unor moaºte de sfânt ce impuneau reculegere ºi pioºenie. Identificarea, mãsurarea ºi fotografierea tablourilor a luat sfârºit, iar ele s-au întors în anonimatul cutiilor ce urmau sã le gãzduiascã încã multã vreme de aici înainte, în drumul lor prin negura vremii. Am împãrtãºit în ºoaptã expertei impresiile mele, iar ea mi-a confirmat scurt, printro singurã privire, cã nu fusesem singurul care mã împãrtãºisem din acel izvor de artã. Pe drumul spre ieºire, pe mãsurã ce intensitatea momentului se disipa, am început sã povestim. Impresiile comune sudaserã între noi o comunicare de tip superior, care a anulat repede distanþa dintre doi necunoscuþi. Fãcând cu glas tare comparaþia dintre tablou – ca izvor al magiei artei, relicvã ºi moaºte ce vibreazã încã pline de viaþa interioarã a artistului ce a strãpuns vremurile pânã la noi, dumneaei mi-a destãnuit istorii ciudate, puþin ºtiute ale tainiþelor muzeului. Mi-a povestit cã muzeul avea în custodie ºi moaºte de sfinþi, donate cine ºtie când. La momentul când – în vremea comuniºtilor, acestea au trebuit sã fie desfãcute pentru inventariere, toþi curatorii care le-au atins cu obiºnuita lipsã de pioºenie a omului nou, comunist, au murit de cancer galopant, în câteva luni. Acelaºi lucru s-a petrecut cu un curator lipsit de pioºenie care a desfãcut (tot pentru inventariere), dublura de catifea a unei icoane strãvechi ferecate în argint, în care se aflau ascunse bucãþele de moaºte de sfinþi. Respectivul a murit câteva luni mai târziu, rãpus de leucemie. Colegul sãu, care a asistat ºocat la eveniment, a refuzat sã continue munca defunctului la icoanã, preferând sã îºi dea demisia. ªi exemplele au continuat cu o expoziþie de obiecte de artã neagrã, africanã, facilitatã de ambasadorul Canadei. În rândul exponatelor se afla ºi o colecþie de capete mumificate ºi micºorate, pãstrate în cutii cu capac de sticlã. Pe cel mai serios ton cu putinþã, ambasadorul a avertizat pe toþi cei prezenþi sã nu atingã, ºi cu atât mai mult sã nu deschidã cutia, care fãcuse deja victime provocând moartea misterioasã în acelaºi mod ca ºi obiectele de cult descrise anterior. M-am întrebat atunci: cum este posibil ca un obiect sfinþit, dãtãtor de Viaþã Veºnicã, sã aducã moarte ºi distrugere !? Sã fie blesteme ce le protejeazã, magie, rugãciunile unor sfinþi sau toate laolaltã !? Mi-am amintit  de morþile bizare ale celor ce au profanat mormintele egiptene, de blestemele faraonilor, ºi mi-a încolþit în minte gândul cã este importantã atitudinea cu care te apropii de relicvã. O atitudine respectuoasã, de umilinþã ºi pioºenie, îl înalþã pe credincios ºi îl îmbogãþeºte interior, în timp ce profanul, neglijent ºi doar curios, plãteºte amar pentru lipsa de respect. Am pãrãsit clãdirea muzeului pe o ploaie torenþialã, purtând încã pe retinã imaginea estompatã a unor flori delicate a cãror vrajã mã atinsese peste decenii… ªi atunci mi-am promis sã revin pentru a mã re-împãrtãºi din magia artei, mãcar sâmbãtã 17 mai, de noaptea muzeelor deschise…  ]]>

CategoryCauze Naţionale
Write a comment:

Your email address will not be published.

© 2018 Cabinet de avocatura Mihai Rapcea

logo-footer