Stau întins în pat, dar somnul refuzã sã mi se lipeascã de gene. Mintea rãmâne treazã, dureros de treazã și de iscoditoare, chiar și dupã o zi plinã de evenimente, care și-ar merita odihna. Ceva din mine se întreabã, cautã, scormonește dupã rãspunsuri ale cãror întrebãri le-am uitat. Este un gen de cãutare oarbã, prin tainițele memoriei, rãscolirea unor amintiri demult uitate, detalii nesemnificative care acum capãtã sens. Drumuri pe care aș fi putut sã o apuc… alegeri pe care aș fi putut sã le fac. Un mare filosof și matematician pe nume von Leibniz, spunea cã trãim în cea mai bunã dintre lumile posibile. Era o vreme, când credeam cã mâna ascunsã a Providenței îmi ghideazã și aranjeazã viața în cel mai bun mod posibil pentru mine, și pentru ceilalți. Nobila științã a matematicii trebuie sã îi fi dezvãluit lui von Leibniz ceva mai mult din adevãrurile ascunse ale tainelor Creației – decât celorlalți filosofi – înarmați în demersul lor doar cu instrumentele iubirii de înelepciune, pentru ca el sã ajungã la o astfel de concluzie… Și totuși… de ce nu pot adormi ?! De ce mã nãpãdesc atâtea amintiri, memoria atâtor uși rãmase închise în urmã, pe care le-aș fi putut descuia ? Cãi pe care le-aș fi putut urma ? Astãzi, pe când dormitam pe o bancã, admirând zimbrii, reflectam asupra alegerii mele intempestive din ultimul an de liceu, de a urma Dreptul, în loc sã fac ceea ce mi-am dorit ani de zile, anume Medicina. Oare aș fi fost mai împlinit, mai fericit dacã ajungeam medic ? Îmi place în continuare halatul alb, mã fascineazã misterele acestui minunat mecanism care este corpul omenesc. Perfect alcãtuit, templu al Spiritului Divin, creat dupã chipul și asemãnarea Creatorului. Câte mistere aș fi putut dezlega – sau aș fi putut fi pãrtaș la ele, în aceastã epocã de grație în care vãlurile ignoranței dispar din ce în ce mai repede – în frenezia unei evoluții accelerate a științelor. Și totuși, am ales Dreptul, fascinat deopotrivã de puterea pe care ți-o conferã asupra semenilor și Sistemului, cunoașterea Legii, dar și de abisurile sufletului omenesc din care ies la ivealã cele mai neașteptate trãsãturi – în cãutarea Dreptãții. Oare aș fi fost mai împlinit, mai mulțumit dacã aș fi urmat Medicina ? În fața ochilor mi-a apãrut aievea o scenã aparte. Eram prin 1995-1996. Student, lucram part-time la Academia de Arte Plastice, ca și model. Eram bine proporționat, atletic. Un Adonis cu pãrul lung, șaten deschis, cârlionțat. Femeile cãdeau ca muștele în jurul meu, nu era nevoie decât sã întind mâna și sã iau ce îmi doresc. Atmosferã dublu libertinã. Odatã din pricina apartenenței la MISA – la acea vreme, care trecea prin obsesia “cuplului deschis”, a unei libertãți sexuale fãrã limitele impuse de convenționalismul societãții românești. Iar pe de altã parte, era Academia de Arte. Artiștii plastici erau binecunoscuți pentru douã lucruri: chermezele cu bãuturã, și relațiile libere. Nu de puține ori se întâmpla ca dupã orele de pozat, în drum spre metrou, sã însoțesc și sã întrețin la vorbã vreo tânãrã colegã model ca și mine, sau vreo studentã, și sã ne trezim cã ajungem unul în brațele celuilalt… De altfel, așa mi-am și cunoscut prima soție… Însã o amintire mã bântuie acum. O fatã sfioasã, tãcutã, un pic complexatã. Am condus-o pânã la metrou prima datã. A doua zi, la școalã, îmi cãuta cu o implorare mutã privirea. La plecare zãbovea, așteptând sã plec și eu. Evident, am condus-o din nou. De data asta, pânã acasã. Locuia în zona Pieței Universitãții, la etajul 1 al unei vile superbe. De cum am intrat în casã, m-a copleșit prezența aproape fizicã a familiei. Fata era de familie bunã. Mobilier vechi, tablouri de valoare. Argintãrie. Bucãtãreasã. M-a invitat sã bem un ceai. Sufrageria, dacã o pot denumi așa, era o camerã înaltã, boiereascã, cu lambriuri de lemn de mahon, iar zona de pe colțul casei era arcuitã elegant, fiind creat un mic salonaș cu ferestre circulare, ce dãdeau deasupra strãzii. Acolo se afla șevaletul ei. M-a atras imediat biblioteca ei. Cu scarã mobilã, înãlțatã pânã la tavan. Plinã de autori vechi, de colecții legate în piele. Cãrți de drept – semn cã a avut în familie și oameni ai legii. Dar și multe altele. Totul mã îmbia sã rãmân. Ea s-a retras în dormitorul ei și s-a schimbat rapid în haine comode, de casã. Îmi stãruie și acum în fața ochilor albul lãptos al sânilor ce i se întrezãreau prin bluza de in de tip popular, cu șnuruleț… teribilã tentație. De la început îi remarcasem fundul rotund, în formã de inimã, continuat cu șolduri generoase și o talie subțire, ca gâtul unei amfore… Am bãtu ceaiul, servit de mama ei care m-a evaluat dintro privire iar apoi a dispãrut discret în altã camerã. Ne-am retras în dormitorul ei, sub pretextul cã vrea sã îmi arate la ce lucreazã. Respirația i se accelerase, o simțeam excitatã, dornicã, rodnicã. Educația bunã primitã în familie îi cerea sã nu fie prea îndrãzneațã, și aștepta ca eu sã preiau inițiativa. Îmi amintesc și acum sentimentul acela de capcanã, de seriozitate. Nu era un simplu flirt, o partidã de amor și atât. Fata, dar și familia aveau așteptãri serioase. Venisem acolo ca musafir, însã mi se oferea mult mai mult. Am luat decizia sã aștept și sã discutãm. I-am povestit de continențã, de MISA, de iubirea care nu cere decât sã se dãruiascã fãrã sã accepte nimic în schimb. Despre frumusețea și libertatea relațiilor deschise. Ușor nedumeritã, nu voia sã renunțe încã la mine, chiar dacã nu înțelegea. A venit în zilele urmãtoare cu mine la o conferințã ținutã de Grieg la sala de la PLD. De cum l-a vãzut, a devenit palidã, iar dupã 15 minute s-a scuzat și a spus cã nu mai poate rãmâne. Am condus-o acasã, contrariat. Mi-a spus cã intuiția îi spune cã ceva nu este în regulã cu acel om, cã este un farsor, un șarlatan și cã nu dorește sã aibã de-a face cu el. Am cãutat sã o lãmuresc cã el este un mare maestru spiritual, cã ea se confruntã de fapt cu propriile ei temeri și demoni, scoși la luminã de prezența exorcizantã și purificatoare a Maestrului. A zâmbit trist, în pragul casei, și ne-am luat rãmas bun. Avea tot ceea ce îmi doream: un corp minunat, o minte agerã, sensibilitate. În plus, era îndrãgostitã de mine mai mult decât și-ar fi permis sã recunoascã. Mergând pe firul lui “ce-ar fi fost dacã…”, mã întreb ce-ar fi fost dacã mã cãsãtoream cu ea, renunțând la viața mea de misan libertin ?! Intrarea întro familie veche, evident foarte înstãritã, toate cãrțile acelea vechi, relațiile sus-puse ale familiei… Oare ce viitor aș fi putut avea lângã ea ? Desigur, unul tihnit, fãrã grija zilei de mâine. Mã și vedeam într-un halat matlasat, așezat comod la masa din living, cu o pereche de papuci pufoși în picioare, citind o carte bunã din biblioteca aceea… Un mic burghez, cu o existențã seninã, liniștitã. La acel moment, mi-am zis: încã una care nu a trecut testul maturitãții spirituale, a cãrei acces la șansa de a cunoaște un maestru spiritual eliberat a fost blocatã de demoni. Acum, dupã aproape 20 de ani, nu mai sunt așa de sigur… PS: doar ce am publicat aceste rânduri, și deja sunt unii care mã întreabã dacã am probleme în familie, dacã sunt nefericit. Recitind materialul, am realizat cã într-adevãr creeazã o falsã impresie cititorului, cum cã aș tânji dupã ocaziile pierdute, nemulțumit fiind de ceea ce am în prezent. Paradoxul este cã am tot ceea ce îmi doresc: o soție minunatã, împlinire profesionalã, o oarecare bunãstare financiarã (e drept, întotdeauna am fost decent în așteptãri), deci, ce ar putea sã îmi lipseascã !? Nu știu încã… Nici nu știu dacã aceasta este întrebarea potrivitã, sau corect pusã… chestiune ce amintește de criza existențialã a burghezilor de vârstã mijlocie, despre care vorbește Jung în ale sale “Amintiri, Vise, Reflecții”, care ajungeau în cabinetul lui, mânați de aceeași frãmântare lãuntricã, în ciuda reușitelor pe toate planurile… O fi vorba despre vocea tãcutã a Sinelui, care mã interogheazã tãcut: CE AM FÃCUT CU VIAȚA MEA ?! Sau este vorba de POFTA DE TOTALITATE, atât de frumos redatã de Pascal Brukner, și pe care am redat-o într-un articol anterior, și pe care o repet și aici:
Am trãit și eu acea dorințã de a aduna cu disperare toatrã frumusețea Universului, disperarea de a nu mã putea bucura de ea, în totalitatea ei, trãire descrisã în mod genial de scriitorul Pascal Brukner în prologul la “Iubirea fațã de aproapele”, pe care îl redau integral:
“Tocmai împlinisem douãzeci de ani, umblam pe strãzi ca un nebun, cu ochii arºi de trupuri. Sub rochii, sub cãmãºi, se aflau piei incredibil de catifelate pe care nu le voi atinge niciodatã. Eram mai bolnav din cauza acestor fãpturi inaccesibile decât satisfãcut de partenerele deja avute. Mã simþeam ca un sãrac aºezat în faþa unui miliardar, pântecele cel mai neînsemnat era pentru mine un lux de care eram lipsit. Aveam douã zeci de ani, eram timid, iubirile-mi reale reflectau doar o infimã proporþie din dorinþele mele.
Într-o zi, mergând pe bulevarde, emoþionat mai mult decât de obicei de diversitatea chipurilor, de graþia femeilor care se plimbau, am avut o revelaþie: toate aceste trupuri mi se datorau tot aºa cum eu eram dator sã-l ofer pe-al meu cui îl voia. Pofta îmi ricoºa de la o siluetã la alta, le strângea pe trecãtoare în combinaþii tot mai vaste, mai improbabile. Le vedeam deja cãlare pe mine, punându-mi-se pe faþã, înãbuºindu-mã între coapsele lor. Ca sã nu cad din picioare, am fost nevoit sã mã aºez pe o bancã. Prea multe minunãþii erau pe lume: refuzam sã fiu izgonit de la acest festin.
Un domn în vârstã, neliniºtit de starea mea, m-a abordat: – Ce e cu dumneata, tinere, nu te simþi bine?
I-am rãspuns cu un ton exaltat, arãtându-i mulþimea ce se scurgea pe lângã noi: – Uitaþi-vã ºi dumneavoastrã, sunt atâtea… la care sã râvneºti, pe care sã le-atingi.
A întors capul, neîncrezãtor. Nu vedea aceleaºi splendori. Cum sã-i exprim încântarea ce mã cuprinsese? Am stat acolo aproape o orã, timpul necesar ca sã-mi treacã ameþeala. Când în sfârºit m-am sculat de pe bancã, înþelesesem totul. Am jurat sã rãmân credincios adevãrului acelor clipe uluitoare.”
]]>
