Când vine vorba de arte marþiale toþi ne gândim la ninja ºi samurai, iar expresia „arte marþiale româneºti” poate stârni un zâmbet ironic. Însã nu este chiar aºa de simplu. Sã ne uitãm la câteva mãrturii din vechime – la 1656 germanul Conrad Iacob Hiltebrand descria astfel o scenã din Cluj:

Românii poartã în mod obiºnuit ciomege. Felul de folosire al acestor mãciuci l-am aflat la Cluj. Un asemenea „Romunus” sau român voia sã apuce ceva; atunci, într-o clipitã au fost vreo 10 ciomege pe spinarea lui, de ale cãror lovituri a ºtiut sã se apere cu îndemânare cu ciomagul sãu lung, astfel a scãpat din aceastã treabã fãrã vreo durere deosebitã.

O adevãratã probã de Bōjutsu dacã vreþi. Dimitrie Cantemir scria despre moldovenii secolului al XVII-lea cã:

Trag foarte bine cu sãgeata, ºtiu sã arunce chiar ºi suliþa, dar treabã mai bunã au fãcut totdeauna cu sabia; de puºcã nu se folosesc decât vânãtorii, cãci socotesc cã nu este lucru de cinste sã întrebuinþeze împotriva duºmanului o armã la folosirea cãreia nu se cere nici un fel de îndemânare ºi nici o vitejie.

De undeva sau de la cineva au învãþat moldovenii sã mânuiascã sabia cu iscusinþã. Dacã prin arte marþiale înþelegem metode de luptã tradiþionale, care se referã în principiu la arme albe sau la lupta cu mâinile goale, metode care sã fie sistematizate ºi sã beneficieze de aportul unor maeºtri care sã întemeieze ºcoli în care sã existe o programã bine stabilitã – atunci Europa medievalã nu este foarte deosebitã de China ºi Japonia. Cel mai vechi manual de luptã cu sabia din Europa dateazã din jurul anului 1290, scris în latinã ºi germanã (detalii aici). Johannes Lichtenauer este considerat pãrintele artelor marþiale europene: de la el ni se pãstreazã un manual datat în anul 1389 care acoperã tehnici de luptã cu sabia (cu armurã ºi fãrã armurã, pe cal sau pe jos) dar ºi tehnici de luptã cu mâinile goale. Învãþãturile lui Lichetnauer au fost transmise sub forma unor versuri pentru o memorizare mai uºoarã, din pãcate destul de criptice ºi greu de înþeles în ziua de azi. Dupã 1400 a urmat o adevãratã explozie de manuale de luptã ale uceninicilor lui Lichtenauer, extinse asupra tehnicilor de luptã cu suliþa, cuþitul ºi ciomagul, inclusiv manuale dedicate luptei cu mâinile goale. În aceeaºi perioadã au început sã aparã astfel de manuale ºi în Italia (detalii aici). Revenind la þãrile române: cel mai probabil la curþile voevozilor au ajuns astfel de maeºtri, odatã cu armele importate din Europa occidentalã. Realitatea nu a fost precum în filmele lui Sergiu Nicolaescu cu þãranii mânuitori de plug pe vreme de pace ºi de sabie pe vreme de rãzboi. În realitate rãzboaiele românilor au fost duse în evul mediu de nobilime (mai ales mica nobilime) care avea timp liber sã înveþe sã lupte cu diversele arme existente. Nu aº zice cã au existat „arte marþiale româneºti” propriu zise, mai degrabã românii au fost încadraþi în curentul general european. Iar artele marþiale tradiþionale au dispãrut din þãrile române pe la sfârºitul secolului al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea. În primul rând a fost vorba despre tendinþa europeanã de generalizare a armelor de foc care au transformat spada mai întâi în arma cavaleriei ºi mai apoi în element decorativ (iar în cazul specific românilor a fost secolul fanariot în care nu a mai existat o armatã a românilor iar nobilimea s-a trasnformat în funcþionãrime). În secolul al XIX-lea românii au început goana sã ajungã din urmã Occidentul european ºi au adoptat sistemele ºi structurile armatelor europene moderne – cam în acelaºi timp cu Japonia ºi China. Unde a ajuns fiecare e altã poveste. sursa: george-damian.ro]]>