Conduceam în drum spre casã contemplând primii fulgi de nea din iarna asta, visând cu ochii deschiși, amintindu-mi vremurile copilãriei, de nasuri și picioare înghețate la sãniuș, de obraji rumeniți de ger. Asta era asearã. Azi dimineațã mã sunã maicãmea, crizatã. Cicã becurile în casã pâlpâie, de asearã centrala termicã pe gaz s-a oprit și iarna se instaleazã și în casã, spre disperarea ei și a celor 3 câini și o pisicã care se uitã cu reproșuri mute la ea. Mã îmbrac, mã duc pânã acolo și descopãr strada troienitã. Bag mașina cu chiu cu vai pe stradã, intru în casã. Ce bine cã nu ne-am apucat sã dãrâmãm soba de teracotã din living – care acum duce greul, cu resturi de lemne rãmase din iarna trecutã prin magazie. Restartez centrala termicã, și nimic. Se încãpãțâneazã sã îmi arate cod F17. Bãnuiesc cã F17 e  vreun avion de luptã, ceva, dar nu înțeleg ce cautã în centrala mea. Caut în cartea tehnicã și îmi zice cã este codul de eroare pentru curent electric sub tensiunea minimã de lucru – cae e 170 de volți. Dupã cunoștiințele mele la prizã ar trebui sã am 220 volți, da nu am. Mã uit la becuri și înțeleg: pâlpâiau și ardeau cu o luminã chioarã, ca într-o scenã dintr-aia cu refugiați în buncãrele aflate sub bombardament. Sun la ENEL și întreb ce se întâmplã: mi se spune ce știam deja de la maicãmea: cã de la venirea frigului rețeaua din zona mea a cãzut de câteva ori, iar acum abia face fațã. Întreb ca prostu din ce cauzã, și mi se rãspunde: pãi cum de ce, din cauza hoților de curent. Și ce e de fãcut – întreb eu ? Sã mã duc din poartã în poartã, la toți amãrãștenii din cartier care și-au bãgat șunturile în prizã, sã-i rog sã ne lase și pe noi, consumatorii civilizați, care mai și plãtim, sã ne folosim de rețea ? Îi explic respectivului la telefon cã nu îmi merge centrala, la care el mã sfãtuiește sã le fac o sesizare scrisã, și îmi închide. Sun atunci un “om bun la toate”, categoria aia de individ descurcãreț, care le știe pe toate, se pricepe sã repare orice și chiar dacã nu știe o anumitã chestie, are numãrul de telefon al unuia care știe. Respectivu prinde problema din zbor și îmi dã rãspunsul în 3 secunde: cumpãrã-ți un stabilizator de tensiune. Da sã nu fie chinezãrie, cã nu te ține, i-ați unul de la Well. Mã îmbrac bombãnind, mã duc la Dedeman și întreb un lucrãtor unde gãsesc scula cu pricina. Mã îndrept spre raftul respectiv și apuc sã iau unul de 1000 de wați, cã un nene tocmai cumpãrase ultima bucatã de 500 de wați înaintea mea. Mã pun la coadã la casierie și observ cã 3 din cele 5 persoane de la coadã veniserã pentru aceeași sculã ca și mine. Bravos națiune ! Halal sã-ți fie ! Toți bodogãneau, înjurând Enelul. Eu însã înjur în mintea mea țigãnetul care stã în chiloți în palatele cu turnulețe din cartier, care și-au montat ziduri de BCA cu șanțuri pentru rezistențe electrice legate direct la stâlpul de tensiune din stradã – și care nu plãtesc nimic – în timp ce noi, ãia care cicã îi discriminãm, plãtim câte 7 milioane pe lunã la gaze. Ajung înapoi la casa maicãmii. Viscolul acoperise deja urmele mașinii. Și plecasem de doar 15 minute ! Montez drãcia – care seamãnã cu un redresor de baterie de mașinã (oare oi putea încãrca și bateria cu ea !?) și îmi aratã cã rețeaua are doar 160 de volți – deci cu 10 volți sub limita minimã de pornire a centralei termice. Apãs un buton și – magie ! drãcia începe sã scoatã 220 de volțișori întregi și veseli, care îmi pornesc centrala. Cãldurã, veselie, maicã-mea începe sã își piardã încet încet încruntãtura, animalele se destind și ele, pisica se urcã demonstrativ pe caloriferul care începe sã se dezmorțeascã. Dacã tot am început ziua bine, hai sã dau și zãpada. Pun mâna deci pe lopatã și dau gata în 15 minute curtea, cu douã poteci pe lângã casã. Încãlzit și cu chef, zic hai sã ies și pe stradã, poate mi se mai alãturã vre-un vecin. Strada noastrã e de fapt o intrare, blocatã în capãt. Case doar pe-o parte, pe cealaltã o mare halã. Încep deci sã dau zãpada de pe trotuarul din dreptul casei și de pe stradã, doar doar m-o observa cineva, sã mi se alãture, sã mai schimbãm și o vorbã. Ți-ai gãsit ! Doar eu și viscolul. În vremea asta, maicã-mea turuie fericitã la telefon, ba mai sunã și vecinii, sã le povesteascã ce isteți suntem noi, cu stabilizatorul nostru de tensiune. Dupã juma de orã de dat zãpada, vãd doi vecini care trec grãbiți pe lângã mine, pe trotuarul curãțat de mine. Se duc și ei la Dedeman, dupã stabilizatoare. S-a întins vestea pe stradã și se grãbesc, sã mai prindã. Las cã vin și ei la lopatã dupã, mã îmbãrbãtez eu. Mai trece o orã, în care eu înaintez încet, precum un spãrgãtor de gheațã, prin viscol și zãpadã spulberatã de vântoasã. Mã mai uit din când în când cu coada ochiului, la casele vecinilor, doar-doar oi surprinde pe cineva, vre-o mișcare, ca sã le lansez invitația la lopatã, doar ce dreaq, toți au mașini și or sã foloseascã drumul ! Zãresc pentru o clipã o siluetã la o fereastrã, care dispare imediat ce se vede observatã. Se ascund ãștia de zici cã au venit naziștii pe stradã, sã-i ducã în lagãre ! Arbeit macht frei ! De ce sã iasã, dacã sunt eu care fac toatã treaba ? Mulțumesc lui Dumnezeu încã o datã cã m-a aruncat în mijlocul unui popor atât de muncitor și corect, și îmi termin treaba. De-al naibii am curãțat doar trotuarul în dreptul casei mele, ca sã nu aibã impresia cã sunt fraier (oricum sunt !). Ar trebui sã le pun și o taxã de trecere pe zona curãțatã de mine, dar oricât mi-aș screme mintea, nu gãsesc o metodã sã fac asta. Intru în casã transpirat pe sub hainele albite de viscol, cu chiciurã în barbã și bujori în obraji. Maicãmea mã așteaptã cu un ceai cald și mã someazã ca pe vremuri – când eram copil, sã îmi schimb ciorapii uzi. Îmi destind mușchii deja dureroși, la cãldurã – și îmi spun: da, a venit în sfârșit iarna. Și e doar prima zi. ]]>

CategoryCauze Naţionale
Write a comment:

Your email address will not be published.

© 2018 Cabinet de avocatura Mihai Rapcea

logo-footer