invata greselile din propria ISTORIE estecondamnat sa le repete ” Nicolae Iorga Daca luam o broscuta testoasa si o vom arunca intr-o oala cu apa clocotita, aceasta va incerca din toate puterile sa iasa din oala si daca conditiile ii sunt propice (nivelul apei este destul de aproape de buza vasului), testoasa chiar va reusi sa se salveze. Daca insa vom pune broscuta in oala cu apa rece iar apoi vom incalzi incetisor apa, pana la punctul de fierbere, experienta a aratat ca in 99% din cazuri broasca ramane in oala si nu face nici o tentativa de a se salva, murind fiarta. In 1% din cazuri insa, unele broscute par sa sesizeze incalzirea apei si cu ultimele puteri, molesite de caldura ies din apa clocotita. Acest experiment (pe care, din compasiune fata de bietele animale, nu va indemn sa il reproduceti), are o semnificatie profunda pentru fiecare dintre noi. Asa cum organismul testoasei nu detecteaza incalzirea apei – si implicit pericolul de moarte in care ea se afla, daca incalzirea apei se petrece suficient de lent, la fel si in cazul oamenilor, acestia isi pierd capacitatea si puterea de a spune NU cu fermitate, respectiv de a face un efort volitiv de a se sustrage unor circumstante sau conditii de viata daunatoare lor. Este un subiect la care merita sa meditam, respectiv sa ne analizam prezentul, actiunile, crezurile si convingerile noastre actuale prin comparatie cu cele din trecut. S-ar putea sa constatam, intr-un moment de luciditate, ca in momentul de fata ”innotam in apa clocotita” si ca e probabil ultima sansa, ultimul moment pentru a actiona, pentru a schimba ceva in viata noastra. Adevãraþii stãpâni ai lumii nu mai sunt guvernele þãrilor, ci conducãtorii grupurilor multinaþionale financiare sau industriale ºi ai unor instituþiilor internaþionale „opace” (FMI, Banca Mondialã, OCDE, OMC, bãncile centrale). Prin urmare, cei care conduc lumea nu sunt aleºi în mod democratic, în ciuda impactului deciziilor lor asupra vieþii populaþiei. Puterea acestor organizaþii se exercitã la o dimensiune planetarã, în timp ce puterea statelor e limitatã la o dimensiune naþionalã. De altfel ponderea societãþilor multinaþionale în fluxurile financiare a depãºit-o de mult pe cea a statelor. La dimensiune transnaþionalã, mai bogate decât statele ºi reprezintând principalele surse de finanþare ale partidelor politice de orice orientare în majoritatea þãrilor, aceste organizaþii se situeazã de fapt mai presus de legi ºi de puterea politicã, mai presus de democraþie. Pentru a înþelege cum funcþioneazã lumea cu adevãrat, trebuie sã înþelegem întâi diferenþele care existã între puterea formalã (guvernele ºi preºedinþii statelor naþionale) ºi puterea realã (structurile globaliste suprastatale). Informaþiile fãcute publice ºi propagate de mass media în fiecare zi pe posturile tv ºi pe reþelele de radio ºi în ziare se referã în mare parte la acþiunile realizate de structurile puterii formale, mai ales acelea ale guvernelor naþionale ºi ale infrastructurilor tehnologice, financiare ºi corporative/colective. În schimb, puterea realã, care de fapt controleazã tot ce se petrece, acþioneazã asupra evenimentelor mult prea puþin vizibil. În realitate, structurile globaliste ºi elita au planificat ce se va întâmpla în lume, când, unde se va petrece ºi cine va duce planul la împlinire, chiar dacã nouã ni se prezintã efectele în contextul lor local limitat. Puterea formalã opereazã pe termene scurte ºi în mare mãsurã transparent faþã de public. Puterea realã lucreazã în interior pe scheme de lucru pe termen lung ºi nu este aproape deloc accesibilã publicului. În zilele noastre, puterea formalã este în general „publicã”, iar puterea realã este fundamental „privatã”. Aceasta reflectã faptul cã instituþiile Naþiunilor Unite (prima dintre entitãþile puterii formale) a devenit subordonatã intereselor private (adicã puterea realã este condusã de interese materiale). Democraþia a încetat deja sã mai fie o realitate. Responsabilii organizaþiilor care exercitã puterea realã nu sunt aleºi în mod democratic ºi publicul nu e informat în ceea ce priveºte deciziile lor. Raza de acþiune a statelor este din ce în ce mai redusã datoritã existenþei unor acorduri economice internaþionale în privinþa cãrora care cetãþenii n-au fost nici consultaþi, nici informaþi. Toate aceste tratate elaborate în ultimii cinci ani (GATT, OMC, AMI, NTM, NAFTA) vizeazã un scop unic: transferul puterii statelor cãtre organizaþii non-alese, cu ajutorul unui proces numit “globalizare”. Suspendarea proclamatã ºi explicitã a democraþiei n-ar fi exclus sã provoace o revoluþie. Acesta e motivul pentru care s-a decis menþinerea unei democraþii de faþadã ºi o deplasare a puterii reale cãtre alte focare de putere. Cetãþenii continuã sã voteze, dar votul lor a fost golit de orice conþinut. Ei voteazã pentru alegerea unor responsabili care nu mai deþin practic adevãrata putere. Tot astfel, deoarece nu mai este nimic de hotãrât, programele politice de “dreapta” ºi de “stânga” au ajuns sã se asemene atât de mult în toate þãrile occidentale. Pentru a rezuma, nu putem alege felul de mâncare, dar putem alege sosul. Mâncarea pe care suntem forþaþi s-o consumãm se numeºte “noul sclavagism”, asezonat cu sos picant – de dreapta – sau dulce acriºor – de stânga. Responsabilii puterii economice provin aproape în totalitate din aceleaºi cercuri, din aceleaºi medii sociale. Ei se cunosc între ei, se întâlnesc, împãrtãºesc aceleaºi idei ºi aceleaºi interese. Deci în mod natural ei toþi împãrtãºesc aceeaºi viziune a ceea ce ar trebui sã fie lumea viitoare idealã (pentru ei). În consecinþã este firesc ca ei sã cadã de acord în privinþa unei strategii ºi sã-ºi sincronizeze respectivele acþiuni cãtre obiective comune, inducând situaþii economice favorabile realizãrii obiectivelor lor. Iatã câteva elemente ale strategiei lor. Slãbirea statelor ºi a puterii politice. Destabilizare. Privatizarea serviciilor publice. Dezangajarea totalã a statelor din economie, incluzând aici sectoarele educaþiei, cercetãrii, ºi la un moment dat al poliþiei ºi al armatei, destinate sã devinã sectoare exploatabile de cãtre întreprinderi private. Îndatorarea statelor cu ajutorul corupþiei, a lucrãrilor publice inutile, a subvenþiilor date întreprinderilor fãrã justificare, sau a dispenselor militare. Când se acumuleazã un munte de datorii, guvernele sunt constrânse la privatizare ºi la desfiinþarea serviciilor publice. Cu cât un guvern este mai mult sub controlul “Stãpânilor lumii”, cu atât mai mult el trebuie sã mãreascã datoria þãrii sale. Sãrãcirea angajaþilor ºi menþinerea unui nivel de ºomaj ridicat, întreþinut prin dislocarea ºi mondializarea pieþei muncii. Aceasta mãreºte presiunea economicã asupra salariaþilor, care sunt atunci gata sã accepte orice salariu ºi orice condiþii de muncã. Reducerea ajutoarelor sociale, pentru a creºte motivaþia ºomerilor de a accepta orice muncã pentru orice salariu. Ajutoare sociale prea ridicate împiedicã ºomajul sã facã presiune în mod efectiv asupra pieþii muncii. Împiedicarea creºterii revendicãrilor salariale în Lumea a Treia, menþinând aici regimuri totalitare sau corupte. Dacã lucrãtorii din Lumea a Treia ar fi mai bine plãtiþi, acest lucru ar contraveni principiului însuºi al dislocãrii ºi al pârghiei pe care ei îl exercitã asupra pieþei muncii ºi al societãþii în Occident. Acesta este deci o cheie strategicã esenþialã care trebuie pãstratã cu orice preþ. Faimoasa “crizã asiaticã” din 1998 a fost declanºatã cu scopul de a pãstra aceastã cheie. În mod ironic, elita puterii Noii Ordini Mondiale ºtie cã nu existã vreo ameninþare politicã mai mare în continuitatea ºi consistenþa proiectãrii ºi execuþiei unor astfel de strategii globale pe termen lung, decât implicarea lor (a membrilor elitei) în structurile puterii formale „democratice”. Democraþia impune o anumitã transparenþã cãtre public a liderilor, care trebuie (sau ar trebui) sã asculte de „vocea poporului” la fiecare pas pe care îl fac. La aceasta se adaugã discontinuitãþile periodice de putere pe care orice proces electoral democratic îl impune, prin realegerea periodicã a liderilor. Pentru elitã este mult mai avantajos sã opereze discret, din organisme care pot fi descrise cel mai bine ca fiind niºte cluburi private (cum este de exemplu CRE), în care persoane puternice ºi influente pot fi funcþionari, directori ºi preºedinþi pentru decenii fãrã ca sã trebuiascã sã dea vreo socotealã în faþa nimãnui, cu excepþia egalilor lor. În aceastã manierã, 4.500 de indivizi puternici pot exercita un control uriaº asupra mediului politic, economic, financiar ºi asupra mass-mediei, iar prin intermediul acestora, pot controla ºi conduce nenumãrate milioane de persoane de pe întreaga planetã. Tehnicile folosite sunt de a ne þine pe toþi prea ocupaþi ºi fascinaþi ca spectatori pasivi ai acestei vâltori a evenimentelor care au loc în fiecare zi în lume. Aceasta îi asigurã cã aproape nimeni nu se gândeºte sã priveascã altundeva pentru explicaþii potrivite pentru gravele crize din zilele noastre. Asta ne va face pe noi incapabili sã identificãm, nu atât de mult efectele ºi rezultatele ºocante, cât mai degrabã originile, organizarea ºi obiectivele lor reale ºi concrete. Pentru ca acest rãzboi psihologic de masã – pentru cã despre asta este vorba în realitate – sã reuºeascã, mass-media joacã un rol vital care nu poate fi subestimat. Mass-media este un instrument al cãrui scop este sã submineze ºi sã neutralizeze capacitatea de a gândi independent a populaþiei lumii. De la începutul anilor ’90 informaþia a dispãrut în mod progresiv din media destinatã marelui public. Ca ºi alegerile, jurnalele televizate continuã sã existe, dar ele au fost golite de conþinut. Un jurnal televizat conþine maxim 2-3 minute de informaþie realã. Restul este constituit din subiecte “de revistã”, din reportaje anecdotice, din fapte diverse, din mici bârfe ºi reality-show-uri. Analizele jurnaliºtilor specializaþi ca ºi emisiunile de dezbatere a informaþiilor au fost aproape în totalitate eliminate. Informaþia se reduce de acum doar la anumite segmente din presa scrisã, cititã de cãtre o minoritate de persoane. Dispariþia informaþiei este semnul clar cã regimul nostru politic ºi-a schimbat deja natura. Banii sunt astazi în mod esential virtuali. Ei au ca singura realitate un sir de 0 si 1 în computerele bancilor. Marea majoritate a comertului mondial are loc fara bani fizici si doar 10% din tranzactiile financiare zilnice corespund unor schimburi economice în “lumea reala”. Pietele financiare ele însele constituie un sistem de creatie a banilor virtuali, a unui profit care nu se bazeaza pe crearea unei adevarate bogatii. Gratie jocului pietelor financiare (care permite transformarea în beneficii a oscilatiilor cursurilor bancare), investitorii avizati pot fi declarati mai bogati , printr-o simpla circulatie a electronilor în computere. Aceasta creatie de bani fara a crea o bogatie economica corespunzatoare este însasi definitia crearii artificiale a banilor. Ceea ce legea interzice falsificatorilor de bani si ceea ce ortodoxia economica liberala interzice statelor este deci posibil si legal pentru un numar restrâns de beneficiari. Daca dorim sa întelegem ce este în mod real banul si la ce serveste el, e sufiecient sa inversam vechea zicala: “ timpul înseamna bani”. Banii înseamnã timp. Banii reprezinta ceea ce permite cumpararea timpului altora, timp care a fost necesar sa se creeze produse sau servicii de consum. Din punct de vedere tehnic banii reprezinta o unitate de calcul intermediara pentru schimbul timpului contra timp, fara a fi posibila compararea directa a timpului unora cu al altora. Deoarece fiecare conversie între bani si timp se face pe baza unei estimari subiective, care variaza în functie de raportul fortei economice si informationale între cumparator si vânzator. În practica acest raport de forte este întotdeauna defavorabil consumatorului – salariat. Când un individ dintr-o categorie medie cumpara un produs el plateste timpul care a fost necesar pentru a fabrica acest produs la un pret mai ridicat decât salariul care îi este lui platit pentru o fractiune echivalenta din propriul lui timp. De exemplu, daca o masina este produsa în 2 ore de 20 de salariati (întelegându-se aici munca comerciantilor si munca depusa pentru echipamentele de productie folosite), salariul fiecarui salariat pentru aceste doua ore ar trebui sa fie egal cu 1/20 din pretul masinii, adica 500 E daca masina a costat 10000 E. Ceea ce înseamna un salariu orar teoretic de 250 E (1600FF). Pentru cea mai mare parte a salariatilor, suntem foarte departe de aceasta socoteala. Când un salariat occidental presteaza 10 ore din timpul lui, el primeste numai echivalentul unei ore. Pentru un salariat din Lumea a Treia, raportul scade la 1000 contra unu. Acest sistem este versiunea moderna a sclavagismului. Beneficiarii timpului furat salariatilor sunt întreprinderile, precum si statele atâta timp cât banii preluati prin impozite si taxe nu sunt utilizati în interesul general. Pe mãsurã ce devenim conºtienþi de aceste realitãþi, drumul pe care e nevoie sã pãºim devine din ce în ce mai clar. În realitate, lucrurile atunci nu mai par atât de complexe sau inexorabile cum am crezut la început. Este de fapt o chestiune de a gândi cu mintea ta, nu cu minþile adversarilor; de a începe sã evaluezi ºi sã aperi interesele naþionale, care implicã a avea propria noastrã viziune asupra evenimentelor, intereselor ºi forþelor lumii ºi apoi sã luãm mãsuri inteligente care sã rãspundã nevoilor noastre, posibilitãþilor reale ºi idiosincrasiei (comportamentului specific al nostru ca grup).În acest sens avem un avantaj pentru cã nu trebuie sã „reinventãm roata”, dat fiind cã elitele ne oferã proiecte briliante ºi de succes pentru planificarea politicã, economicã, financiarã ºi socialã ºi pentru administrarea puterii naþionale. De ce sã nu învãþãm de la ei? De ce sã nu creãm propria noastrã reþea, aducând împreunã o gamã largã de interese locale ºi regionale de acelaºi gen, jucãtori ºi gânditori din diferite domenii? De ce sã nu-i punem pe toþi sã lucreze pentru a promova interesele naþionale ale þãrii noastre ºi ale vecinilor noºtri, astfel încât sã recâºtigãm suveranitatea ºi autodeterminarea pentru poporul nostru într-o manierã consistentã ºi coerentã, independent de ceea ce jucãtorii puterilor mondiale vor sã ne impunã? Dar ca sã facem aceasta trebuie în primul rând sã înþelegem cã în realitate globalizarea este: o serie largã de ameninþãri pe care avem nevoie sã le evitãm ºi oportunitãþi de care ar trebui sã ne bucurãm. Privitor la orice subiect cu potenþial de impact asupra noastrã, avem nevoie sã înþelegem care sunt, din punctul nostru de vedere, punctele tari ºi slabe, pentru a fi capabili sã ne confruntãm cu ele cu succes; dacã nu azi atunci cu siguranþã în viitor. Aceasta presupune planificare propice pe termen mediu ºi pe termen lung. Aceasta solicitã sã încercãm sã fim mereu cu un pas înaintea adversarului, sã realizãm ºi sã pãstrãm un vârf ºi un avantaj mai presus de evenimente. sursa: conspirațiisimistere.wordpress.com]]>