Mai presus de declarațiile de avere, sã se depunã declarații de fire!
Voi ați observat ce discriminare se face în cazul a douã verbe la fel de uzuale? „A avea“ a devenit mai cool decît „A fi“. „A avea“ beneficiazã de mediatizare maximã, e vedetã, în timp ce „A fi“ nici nu conteazã. Numai cine are ceva, de preferat mult, e considerat cã și este cineva respectabil. La televiziuni e plin de averi cu chip de om (iar în presa mondenã se face caz de „cît de mare o are cutare“, fiind o altã formã la modã de „a avea“, în detrimentul lui „a fi“). De ce conteazã averea mai mult decît firea? De ce un om se mãsoarã în metri pãtrați de teren și construcții, în kilograme de bijuterii, în bancnote, în cai-putere și ce mai strînge el? S-au pierdut toate unitãțile de mãsurã ce țin de „a fi“?Cerem sã completeze obligatoriu și „declarații de fire“ cei care acum depun doar „declarații de avere“. Sã ne spunã cine sînt, cu exemple clare. Nu doar declarații cu ce au strîns, cã astea seamãnã cu inventarul de la magazin.
Ca o contrapondere la invazia în spațiul mediatic a persoanelor „care au“, dãm douã exemple de oameni care și-au propus mai mult „sã fie“ decît sã aibã.
Pe bazã de avion
Sã ai avion personal în zilele noastre, sã-l pilotezi singur, înspre ce insule exotice vrei, e semn cã ești mare baștan. Imaginați-vã însã cît de șmecher erai dacã aveai avion personal în anii ’30, cînd în 90% dintre localitãțile din România nu era nici mãcar electricitate trasã. Erai zeu! Un fericit posesor de aeroplan a fost Alexandru Teodorescu, care, pe lîngã scula zburãtoare, mai deținea și cîteva case pe Calea Victoriei, care i-ar asigura și acum un loc onorabil într-un Top 300, alãturi de alți posesori de avioane și clãdiri, precum Ion Țiriac. Era un fel de mogulaș al vremurilor lui, un fel de Dinu Patriciu, deținînd cîteva reviste, unele literare, în care, ca și Patriciu, mai și scria din cînd în cînd, semnînd cu pseudonimul Sandu Tudor. Evident, era un personaj monden și nu putea rata admirația femeilor, ceea ce s-a transpus oficial în trei cãsãtorii (încã una și-l egala pe Cãlin Popescu Tãriceanu). Într-o zi, aflat la manșã, avionul personal i-a intrat în picaj iremediabil. Speriat, Alexandru
Teodorescu și-a spus rugãciunea și și-a promis în gînd cã se cãlugãrește dacã scapã cu viațã. Ca prin minune, a scãpat fãrã nici o zgîrieturã din avionul transformat în morman de fiare. Om de cuvînt, a vîndut imediat tot și s-a cãlugãrit. Ocupația asta n-a fost foarte apreciatã cînd au venit comuniștii (nu cã l-ar fi apreciat dacã era un burghez bogãtan, ca înainte), care l-au arestat pentru ceea ce era, nu pentru ceea ce avea. A murit cu numele de Pãrintele Daniil, dupã șapte ani de detenție grea, în regim de all inclusive. Adicã a prins tot ce se putea oferi în pușcãriile comuniste: Canal, torturã, patru ani cu lanțuri la picioare. Viața lui nu a fost niciodatã dupã ’89 subiect de presã, deși putea fi abordatã la rubrici mondene, la rubrici literare și, mai ales, la rubrici despre moralitate.
Pe bazã de mașinã
Sã ai mașinã personalã în anii ’30, cînd în 95% din cazuri transportul se fãcea cu cãruța, era semn cã ești mare baștan, de asemenea. Un astfel de fericit posesor a fost Anghel Papacioc, care nu numai cã avea mașinã, dar avea și doi șoferi mereu cu el, asta în caz cã unuia i se fãcea rãu sau obosea. Anghel Papacioc era destul de bogat în vremea lui, cam cît e Becali în vremea noastrã. Iar banii îi fãcuse tot cu Armata, dar într-un mod mai cinstit. Pentru cã Anghel Papacioc, chimist de geniu, știa pe atunci sã facã, în exclusivitate, focoase pentru bombele produse de România. Deci nu se pricepea deloc la tunuri, ca Becali. În plus, a fost la un moment dat și primar al localitãții Zãrnești. Primar, automobil cu doi șoferi, bani berechet, ce mai, era în acele vremuri de vreo douã ori mai tare decît este acum Mazãre, care se dã mare cu automobilele lui de epocã. Într-o noapte cu lunã plinã, întorcîndu-se cu mașina de la Sinaia, are o revelație și-i spune șoferului care se odihnea cu el pe banchetã: „Dacã pe lumea asta este atît de frumos, cît de frumos o fi pe lumea ailaltã!“. Și în gînd și-a promis sã se cãlugãreascã. Om de cuvînt, a vîndut tot ce avea și s-a cãlugãrit, primind numele de Arsenie. Ocupația asta n-a fost foarte apreciatã cînd au venit comuniștii (nu cã l-ar fi apreciat dacã era un burghez bogãtan, ca înainte), care l-au arestat pentru ceea ce era, nu pentru ceea ce avea. Ca sã-l aresteze, la mãnãstire au descins trei camioane de soldați și optzeci și nouã de ofițeri, ceea ce a stîrnit exclamația monahului: „S-a cutremurat muntele și a ieșit un șoarec! Puteați sã-mi dați un telefon și veneam singur, ce vã trebuia teatrul ãsta?…“. Au urmat ani grei de detenție, în care cea mai cumplitã torturã a fost „congelatorul“. Practic, era o camerã frigorificã în care deținutul era bãgat dezbrãcat. Dupã trei zile, te fãceai stalagmitã. Pãrintele Arsenie a rezistat șapte zile în congelator, doar rugîndu-se. Forța interioarã i-a dat mai multã cãldurã decît i-ar fi dat hãinoaiele de blanã ale lui Fizz. Ajuns la 96 de ani, pãrintele Arsenie Papacioc a murit , la Mãnãstirea Techirghiol, moartea lui fiind cam singurul moment în care presa naționalã i-a acordat atenție. N-a mai avut mașina din anii ’30, cu doi șoferi, pe timpul cãlugãriei – de ce l-ar fi bãgat în seamã?
