46

Ador marcajele, bornele. Pentru că îți arată că ești încă pe drum. Fiecare piatră de hotar, fiecare semn indică distanța parcursă, dar și cât mai ai până la finalul drumului. Este un moment de respiro în care te oprești eventual din mers, faci un mic popas să-ți mai tragi sufletul, admiri priveliștea și te uiți în urmă cu apreciere și recunoștință pentru drumul străbătut.

De ce cu recunoștință ?

Pentru că deși o întreagă generație am pornit cu chiot vesel pe drumurile sinuoase și pline de capcane ale Vieții, nu toți au avut șansa să ajungă până la anul 46 al drumului . Pentru că am avut un drum mai lin și mai plin de experiențe frumoase decât alții, mai puțin norocoși. Pentru că în ciuda dificultăților, am mers și merg înainte cu speranță și curiozitate, mereu avid să aflu ce se află dincolo de locul de unde răsare curcubeul. Și pentru încă alte o mie de motive, dintre care cel mai important este acela că iubesc și sunt iubit, ceea ce este o mare realizare întro lume tot mai egoistă.

Modul în care aniversăm zilele de naștere se schimbă pe măsură ce îmbătrânim. Până la 18 ani așteptăm cu înfrigurare maturizarea și libertatea ce o însoțește. Apoi vin anii de aur ai tinereții, în care fiecare aniversare este o celebrare bucuriei și plăcerii de a trăi intens. Apoi, după 40, începe încetișor, declinul biologic. Părul albește, apar ridurile, scazi în putere, devii mai greu, mai lent, acorzi mai multă atenție sănătății și tendințelor de îngrășare. Pentru mulți, în special pentru femei, sărbătorile între 40 și 50 de ani sunt momente de melancolie, căci realizează faptul că pasărea tinereții a zburat din viața lor. Totuși, după 50,  și mai puțini se mai bucură de aniversare, mai ales când boala și singurătatea le devin tovarăși de drum, iar viitorul nu pare să mai aducă nimic bun.

După 40, trenul vieții, ce înainte se deplasa domol, ia viteză tot mai mare, iar viața trece vijelios, de abia ne mai dăm seama că a mai trecut un an. Treaba asta îți accentuează sentimentul de irealitate al vieții, atunci când privești retrospectiv în urmă.

O viață trăită doar de dragul experiențelor senzoriale se termină întotdeauna în depresie și mizerie, căci oricât ai încerca să fugi de bătrânețe, timpul nu iartă pe nimeni. Nu există nimic mai trist decât un bătrân care se agață cu disperare de tinerețea pierdută, de trecutul care nu se mai întoarce.

Sunt apoi cei din categoria celor care se agață de lume și evenimentele ei. Așa am fost (și mai sunt încă !) și eu. Idealiștii care cred că pot schimba lumea, deși ar fi mai bine să ia aminte la avertismentul transmis peste timp de Voltaire: când vom părăsi această lume (căci nimeni nu pleacă în viață de aici !) o vom lăsa tot pe-atât de proastă şi de rea cum am găsit-o la venire.

A trăi în prezent, a privi viitorul ca pe o imensă enigmă, a te bucura de fiorul marelui necunoscut, acestea sunt singurele bucurii ale unui om aflat la apusul vieții.

Desigur, eu nu mă aflu încă acolo. Sunt înconjurat de oameni care mă iubesc, mă aflu încă în perioada bună a karmei mele. Însă nu-mi fac iluzii că va dura. Îi văd pe cei mai în vârstă și știu ce mă așteaptă, nu doar pe mine ci pe noi toți. Așa că mă bucur de fiecare clipă, încerc să rețin momentele memorabile ca și cum le-aș închide în globuri de cristal, pentru a le savura și mai târziu.

Și cel mai important, caut să învăț, să practic, să adâncesc cunoașterea de sine, singura care mă va însoți în Marea Călătorie de dincolo de capătul curcubeului.