Expresia ”ascuțirea luptei de clasã” este proprie doctrinei comuniste, în care revoluția proletariatului nu poate învinge ”vechea orânduire” decât prin ”lupta de clasã”, adicã prin destructurarea și aneantizarea prin diverse metode (asasinat, pușcãrie, confiscãri ale averii) a ”chiaburilor”, a ”boierilor” – pe scurt a clasei conducãtoare a burghezimii, vãzutã drept principatul vinovat al nedreptãților și inechitãților sociale din ”capitalismul sãlbatic”.

Lupta nu se ducea cu mijloacele legii sau ale instituțiilor democratice. ”Tribunalele poporului” judecau extrem de sumar pe ”bandiții” ce se opuneau noii orânduiri, în aplauzele prostimii ce asista la lupta epicã dintre ”împãrați și proletari”.

Acea epocã a trecut din fericire, deși ecourile abuzurilor și nedreptãților comise de comuniști rãzbat încã în conștiința publicã din strãfundurile memoriei noastre colective.

Ecourile comunismului s-au propagat pânã la noi, în zilele noastre, printr-un alt gen de inechitãți la care a dus regimul comunist. Inechitãți sociale în care vârfurile proletariatului au devenit noua burghezime, o burghezime mult mai puțin meritorie din punctul de vedere al mijloacelor prin care membrii ei și-au dobândit statutul.

Cãci dacã în aparenta democrație a țãrilor capitaliste, cel muncitor, cel capabil și cu inițiativã avea și are posibilitatea sã se ridice pe scara socialã, economic, material, în comunism aceastã scarã a valorilor a fost rãsturnatã. Avere fãceau numai hoții, securiștii, potentații partidului și turnãtorii. Cetãțeanul comunist de rând era limitat în opțiuni din rațiuni de egalitate socialã.

Ei bine, tocmai acești rãsfãțați ai puterii comuniste au constituit noua burghezie a ”democrației originale” post-decembriste din România ! Cu averile scoase la vedere (sã nu uitãm cã prima mãsurã luatã de Ion Iliescu în 1990 a fost abrogarea Legii privind ilicitul, care îl obliga pe orice cetãțean și își justifice proveniența licitã a averii !), vechea nomenclaturã comunistã a ieșit la luminã și s-a constituit în noua nobilime democraticã.

Voiculescu, Columbeanu, Iliescu, Roman, și mulți alții, au trecut cu lejeritate de la comunism la mult-hulitul capitalism, fãcând în continuare ce știau ei mai bine: sã fure, sã mintã, sã devalizeze averea țãrii, de data asta sub sintagma de ”politicieni” sau ”oameni de afaceri”.

Și le-a mers 20 de ani. 20 de ani în care au controlat Politicul, Justiția, Presa, Economicul și chiar și Biserica.

Însã, au mușcat momeala cu Uniunea Europeanã și Integrarea Euro-Atlanticã. Au crezut cã îi vor putea prosti și pe ãia de afarã, cã vor putea fura și banii care vin de la proștii de occidentali, cãci știa tot românul cã americanu sau europeanul sunt ”stupid people”, nu se ridicã ei la nivelul intelectual al românului șmecher ! Momeala au fost banii. Dacã România intra în NATO, primea bani pentru a cumpãra tehnica militarã învechitã a Occidentului, iar acei bani se puteau fura. Așa cã ne-au bãgat în NATO. Dacã România intra în UE, primeam fabuloasele ”fonduri europene” care iarãși se puteau fura. Și ne-au bãgat și în UE.

Însã occidentalii au fost mai tari și mai bine organizați la jocul puterii decât clica decidenților din România. Odatã deschiși cãtre Occident, au început sã curgã condițiile. ”Tovarãșii” occidentali voiau și lor partea lor. Din privatizãri, din investiții, din piața de consum. Le-au dat-o, crezând cã asta e tot, fãrã sã bage de seamã cã din calul troian al cadourilor occidentalilor se coborâse pe furiș în mijlocul cetãții nenorocirea și distrugerea lor.

Cãci asistãm la evenimente fãrã precedent: Adrian Nãstase, pușcãriaș cu vechime. Dan Voiculescu la pușcãrie. Roșca Stãnescu la fel. Dan Șova, Ilie Sârbu, Bittner, Cocoș, Mircea Bãsescu, și chiar și ”eternul” guzgan rozaliu Hrebenciuc împreunã cu mulți alții – sunt pe fãraș, cu bagajele fãcute pentru pușcãrie.  

La nivelul întregii țãri asistãm la o vânãtoare de corupți. Nu e zi în care sã nu fie arestat, percheziționat sau anchetat un politician, primar, consilier local, prefect sau ”om de afaceri” ! Asistãm la o nouã luptã de clasã, în care clasa Justiției, exponenta unor forțe pe care nici eu nu le înțeleg în totalitate, face Justiție cu J mare, adicã așa cum trebuie: oarbã la orice altceva înafarã de nedreptate, hoție și șpagã. De unde au apãrut deodatã acești oameni eroici, care dau buzna peste îmbuibații noii orânduiri, care îi ancheteazã și judecã nemilos în aceste zile ? Cum au scãpat ei de ochii actualilor potentați, pe care îi trimit astãzi la pușcãrie ? Unde, în ce con de umbrã a crescut acest braț oțelit al legii ? Cum de nu i-au vãzut venind ? Cum de nu au simțit pericolul ?

Mã uimesc și mã amuzã chițicãielile de șoboloani prinși la-nghesuialã ale marilor corupți, care tot sperã cu ochii la Ponta, în vreme ce sunt duși spre pârnaie. PSD-ul are puterea executivã (Guvernul), are puterea legislativã (Parlamentul), vor avea probabil și un nou președinte al României, și tot nu pot opri tãvãlugul Justiției ! O justiție ce pare, pentru prima datã în istoria noastrã, independentã, sau… mã rog, ale cãrei butoane nu mai sunt la îndemâna clanurilor ce conduc prin rotație România. Nu mã îndoiesc de faptul cã la butoanele Justiției române se aflã totuși cineva. Cã nu este un mecanism orb, o ghilotinã fãrã stãpân ce taie capete la întâmplare.

Un alt lucru care este de remarcat este cel al abuzului justificat al Justiției. Al veritabilei ”dictaturi a legii”. Condamnarea rapidã, exemplarã, cu confiscarea averii a fost și este posibilã doar prin abuz. Cãci legea nu este perfectã, iar judecãtorii nu au la îndemânã întotdeauna mijloacele juridice pentru a înfãptui dreptatea. Iar inculpații sunt disproporționat de puternici. Averea le permite sã angajeze stoluri de avocați, ce recurg la nenumãrate stratageme pentru a-i face scãpați pe marii infractori. Și atunci se face un abuz justificat, scuzabil de putere, respectându-se doar o aparențã de legalitate, pentru ca Justiția sã triumfe totuși.

Toate astea sunt menite sã creeze panicã, terorare și în final sã aștearnã o pãturã de fricã stabilã, densã, peste România. Frica de a nu încãlca legea, pentru a nu fi în poziția sã suporți rigorile unei Justiții oarbe, imparțiale și nemiloase. Și aici se pune întrebarea filosoficã: oare românul va înceta sã fure de frica pedepsei ? Sau va încerca sã fure mai inteligent, pentru a nu fi prins ? Printre infractori, am întâlnit adeseori opinia cã întrebarea pe care și-o pun nu e dacã sã fure sau nu, ci dacã rezultatul furãciunii meritã sau nu pedeapsa pe care o va primi, pornind de la ideea toxicã a unora cã meritã câțiva ani de pușcãrie un morman de bani pentru care altfel ai munci o viațã întreagã de muncã cinstitã.

Cert este cã sub dictatura Justiției, societatea româneascã se schimbã – și încã foarte rapid. Rãmâne de vãzut dacã dincolo de pedepsele exemplare, societate se va schimba și la nivelul mentalitãții colective, dacã impactul Justiției se va resimți și altfel decât ca groazã fațã de DNA.

Visez la ziua în care copii noștri vor uita de spaima de mascați și vor respecta legea doar pentru cã o respectã și se respectã.

]]>