Mã aflu din nou în satul Ciprian Porumbescu, la bunica Sabinei. Ziua de ieri a fost o zi teribilã, din toate punctele de vedere. Proces în zi de vineri, cu arestați, care s-a întins pânã pe la 5 dupãamiaza. Apoi plecarea spre ținuturile Bucovinei, cu anevoioasa ieșire din București, pe o ploaie mocãneascã. Îmbulzealã, mașini barã la barã, oameni nervoși și imprudenți. Am ocolit cât am putut ieșirea din Colentina, lãsându-i pe moldovenii proaspãt îmbucureștenizați sã se “bucure” de “binefacerile” aglomerãrii urbane – pe arterele rutiere centrale, cunoscute de toți. Veteranii capitalei cunosc scurtãturile lungi, traseele ocolitoare mai înguste dar mai libere, “cãile regale” de scãpare din orașul sufocat de provincialii dornici sã se întoarcã TOȚI DEODATÃ ! la chemarea pascalã și tânguitoare a mielului sacrificat cu renumita “pioșenie” creștineascã.
La faza asta, recunosc cã mi-a plãcut mesajul pascal al Papei Francisc, care este revoluționar și modernist în multe privințe, și care anul acesta a avut curajul șocant sã îndemne creștinii sã lase mieii în pace, cã nu e vina lor cã a venit Paștele ! Total de acord ! Respectele mele, Papi !
Am ieșit din București pe linia de centurã, crezând cã am scãpat. Da de unde ! Accident între doi moldoveni, dupã Afumați. Încã o orã de mers ca melcul, cale de doar doi kilometri. I-am înjurat printre dinți, de mamã, pe cei doi vajnici vulturi ai șoselelor patriei, care și-au frânt gâturile în zborul lor cãtre cuibul pãrintesc, și am ajuns cu greu, la Buzãu, unde am oprit sã mâncãm. Un ospãtar tinerel și grãbit ne ia comanda cu o ureche, distrat. Comand zacuscã, fasole fãcãluitã și niște ciuperci trase în unt, în buna tradiție lacto-ovo-vegetarianã. Evident, omul îmi aduce ciuperci semi-fripte pe grãtar, fãrã unt, cã doar e post, nu-i așa !? Chestia mã indispune mai mult decât ar trebui, și atac ciulamaua de ciuperci și mãmãliguțã a nevesti-mii, curmând conflictele interioare cu o Stella fãrã alcool. Ne așternem din nou la drum. Ploaia ne-a însoțit, umedã și rece pe tot parcursul cãlãtoriei, ca o pedeapsã pentru lipsa de astâmãr care ne-a împins la drum. Încep sã regret Bucureștiul tihnit, acum pustiu, liber de hoardele de provinciali repatriați, care probabil cã acum zac la taifas cu rubedeniile, dupã o masã bogatã, în vreme ce eu înnot prin ploaie, spre o destinație aflatã la 400 de kilometri distanțã.
Conduc încet, cu dinții strânși, nepãsãtor la flashurile țãrãnoilor grãbiți, care s-au urcat la volan cu convingerea fermã cã le-a luat mãmica lor șosea numai pentru ei. Spre deosebire de ei, eu știu ce înseamnã acvaplanare, știu ce surprize neplãcute îți poate oferi o curbã înclinatã, unde s-a strâns apa bãltitã pe șosea. La peste 90 de km la orã, te duci ca pe sanie, indiferent de cât de bune sunt cauciucurile. Importantã e viteza și greutatea mașinii. La peste 90, cu o mașinã de pânã într-o tonã, nu meritã sã te riști. Cele mai negre temeri mi se adeveresc. Depãșesc cel puțin 10 imprudenți ieșiți în decor, care vor avea ocupații mult mai interesante decât Sãrbãtoarea Paștelui – în zilele urmãtoare (mã refer la spitalizãri, declarații la poliție, constatãri cu asiguratorii, etc.).
Iar Dumnezeul șoselelor apasã pedala încercãrilor pânã la fund. Dupã Focșani, ploaie cu ceațã. Și gropi (cã au primar destoinic în zonã!). Ceva îmi spune cã aș fi mai în siguranțã dacã aș lua-o direct pe câmp, dupã busolã. În fine, depãșim momentul și porțiunea. Bacãul ne așteaptã mohorât, fãrã țipenie de om. Extenuat, o las pe nevastã-mea sã conducã porțiunea luminatã de șosea pe drumul spre Roman, și ațipesc instantaneu pe scaunul din dreapta, preț de 20 de minute. Mã trezește vocea soacrã-mii din spate, cã ei i se pare cã bate o roatã. Evident, nu bate nimic, dar a reușit sã mã trezeascã. Urc din nou la volan, cu forțe proaspete și dau pedalã. Traversãm în trombã Romanul, depãșim giratoriul cu Iași-ul și ne avântãm neabãtut, spre inima Bucovinei. Ploaie și iar ploaie. Mã întreb dacã voi mai vedea vreodatã soarele, mã întreb de unde atâta risipã de apã. Gândul îmi zboarã spre filmul Noe, spre profeții apocaliptice cu inundații, imaginația îmi brodeazã pe ecranul minții scene aevea, cu șosele și sate acoperite de ape. Încerc sã îmi imaginez cum ar fi cutare sau cutare zonã prin care trecem, înnecatã de ploaia care nu se mai oprește. Cum ar fi dacã pãmântul, bunul nostru pãmânt, s-ar sãtura brusc de-atâta apã și ar refuza sã o mai absoarbã ? Ce ar mai inventa oamenii ? Oare am îngheța-o cu aruncãtoare de frig portabile, tãind și depozitând gheața în depozite imense ?
Trecem prin Cornul Luncii, un sat-comunã interminabil, într-un decor gargantuesc, suprarealist, în care monotonia drumului șerpuitor este întreruptã doar de porțile și casele gigantice, ce nu mai au nimic în comun cu tradiționalismul zonei. Comunã a rãmas probabil doar “fala”, transformatã în megalomanie, a țãranilor întorși din strãinãtate cu teșchereaua plinã de euroi, și puși pe construit. Vezi la tot pasul “porți” – vag maramureșene, adevãrate arcuri de triumf înalte de 7 metri, îmbrãcate în tablã inoxidabilã, care îți creeazã strania impresie cã respectivul proprietar al coșmeliei ascunde prin poiatã vre-un Boeing 747 cu care iese pe poartã în zi de sãrbãtoare, pe ulița satului.
Casele și-au pierdut și ele înfãțișarea tradiționalã, cu pridvorul românesc pe stâlpi, cu intrarea centralã. Vezi acum la tot pasul adevãrate palate și vile ce reflectã prin arhitectura lor, zona de unde s-au întors acasã pãlmașii români. Într-o curte vezi o vilișoarã în stil spaniol, mediteranean, cu terase largi în loc de clasicul acoperiș în șarpantã, semn cã proprietarul a muncit în Spania sau Italia. Dincolo, peste drum, vezi ditamai palatul cu acoperișul ascuțit de tip cabanã, specific zonelor alpine, dar cu terase supraextinse sub acoperiș, semn cã bravul nostru sãtean a vãzut și adus acasã câte ceva din Elveția.
Într-un final, ajungem în pãdurea ce mãrginește intrarea în Ciprian Porumbescu. Brusc înviatã de farmecul locului natal, Sabina începe sã povesteascã de micii locuitor ai pãdurii. Dacã e sã mã iau dupã ea, ar trebui sã vãd la tot pasul iepuri, vulpi, lupi și mistreți, și chiar și o horã micã de urși, pe mijlocul șoselei. Imaginația mea adaugã în treacãt și doi inorogi, asistați din desișuri de clasicul Yeti, exilat pe liniștitele plaiuri bucovinene, unde nu-l cautã nimeni. La intrarea în sat, doar o banalã pisicã ne taie calea, simultan cu semnalul de wireless, care îmi învie facebookul de pe telefon. Paradoxul și straneitatea firii noastre moldo-vlahe ne însoțește prin negura istoriei, inexorabil. Nu avem asfalt pe ulița bunicii, dar am semnal full wireless de la Primãrie, probabil pe bani europeni. Am ajuns la destinație !
]]>
Post Views: 0
